De mult de tot vieţuia în Istanbul un negustor care, pentru că fusese cîndva în pelerinaj la Mecca şi devenise astfel hagiu, izbutise să-şi facă faimă de om bun şi drept, dobîndind astfel încrederea tuturora. Un biet ţăran necăjit, care se smulsese dintr-ai lui şi venise la Istanbul cu gîndul să muncească din răsputeri pe unde s-o nimeri, numai ca să adune cîţiva gologani cu care să se întoarcă în satul său de baştină şi să se mai salte din mizerie, auzind de bunul renume al hagiului negustor, veni la acesta şi îi zise:
— Bun găsit, hagiule. Ţi s-a dus faima în lume de drept şi de cinstit. De-aia am ajuns şi eu la tine. Ia, ţine gologanii ăştia ai mei, că pe-aici mişună hoţii şi teamă mi-e să nu-mi fure plata pentru amara-mi trudă. Şi cînd mi-or trebui banii, n-am decît să vin la tine şi să-i iau.
— Bine-ai chibzuit, om înţelept, răspunse hagiul. Un loc mai sigur decît ăsta pentru banii tăi nici c-ai fi putut găsi în altă parte. Lasă-ţi aici mica ta avuţie şi te du făr’ de grijă.
După o vreme, ţăranul luă hotărîrea să se întoarcă acasă. Se duse la hagiu:
— Iată-mă-s, am venit să-mi dai bănuţii lăsaţi ţie spre păstrare, preabunule hagiu. Şi drept răsplată pentru fapta-ţi de bine, ţi-am adus în dar năframa asta cusută de nevastă-mea…
— Ce bani? De unde bani?! se aprinse hagiul tăindu-i vorba. Vino-ţi-în fire, fîrtate! Acum te văd pentru prima oară în viaţă!
Mai încercă ţăranul să-i aducă aminte de învoiala lor, dar negustorul-hagiu, cu chipul înăsprit şi vocea răstită, o ţinea întruna că nu-l cunoaşte şi, ca atare, n-a avut cum să primească de la el vreun ban ca să i-l dea acuma… Descumpănit foarte, bietul ţăran plecă şi rătăci năuc, în neştire, pe străzile marelui oraş. Avea ochii în lacrimi că îşi vedea zădărnicită toată truda şi spulberate toate gîndurile sale de mai bine. Aşa îl întîlni soaţa beyului1 la care slujise ultima oară, cînd le tăiase lemne pentru bucătărie. Îl întrebă de ce este atît de necăjit şi omul îşi descărcă inima.
— Nu-ţi fă griji, îi zise femeia. Mîine chiar, tot pe la vremea asta, am să mă duc la prăvălia hagiului. Tu ţine-te pe-aproape şi la puţină vreme după ce-am intrat eu, arată-te şi tu.
A doua zi, femeia păşi în dugheana hagiului.
— Tăicuţule, îi grăi ea eu blîndeţe. Bărbatul meu, beyul, a urmat frumosu-ţi exemplu, a plecat în hagialîc. Cum avem acasă un chiup2 plin doldora cu galbeni, mă tem pentru soarta lor — să nu care cumva să mă prade hoţii, doar ştii cum se vîră, blestemaţii, pretutindeni…
— Ştiu, cum să nu ştiu, încuviinţă hagiul şi ochii îi luciră lacom.
— În tot oraşul ăsta mare de-i zice Istanbul, adică „oameni din belşug“, grăi mai departe femeia, un om mai drept şi mai cinstit decît tine cu greu e de găsit. Aşa gîndeşte toată lumea. Şi-aşa gîndesc şi eu. Am chibzuit deci că ar fi mai bine să-ţi încredinţez ţie chiupul nostru cu galbeni. Şi cînd s-o înapoia bărbatul meu acasă, o să trimitem un slujitor cu un răvaş de la noi şi o să-l ia înapoi, nu fără să-ţi primeşti răsplata cuvenită.
— Parcă de răsplată-i vorba, cucoană dragă? se grăbi să răspundă hagiul, care cu greu îşi mai putea ascunde licărul de bucurie din ochi. Ce, pentru răsplată faci bine unui semen de-al tău aflat la nevoie?! Să-ţi ajuţi aproapele e una din cele mai însemnate porunci ale credinţei noastre. Pune de-ţi adu galbenii aicea, cît mai degrabă, şi cînd vei vrea să ţi-i iei, îi găseşti la mine-n prăvălie, neatinşi.
Mai înainte de a-şi termina vorba hagiul, uşa prăvăliei se deschise şi se ivi ţăranul din ajun.
— Iată-mă-s şi pe mine, tăicuţule, spuse el cu nevinovăţie. Am venit să-mi iau înapoi banii pe care ţi-i lăsasem în păstrare acum cîtva timp. Mi-am pus în gînd să mă-ntorc în satul meu de baştină.
— Prea bine, dragul meu, îi răspunse mieros hagiul. Uite, ţine aici banii! Şi fără să clipească numără în palma omului toţi banii.
— Eu, acum, mă duc. Rămîi cu bine şi foarte mulţumesc pentru fapta-ţi bună, spuse ţăranul şi plecă.
Chiar în clipa aceea se năpusti înăuntru dădaca soaţei beyului.
— Într-un suflet am alergat pînă aicea, buna mea stăpînă! Ţi-aduc o veste bună. Soţiorul tău s-a întors chiar acum din hagialîc şi doreşte să te vadă cît mai repede.
— Ei, atunci nu mai e nici o pricină să las galbenii noştri în păstrare la tine, prea cinstite hagiu. Oricum, n-am să uit bunăvoinţa arătată mie, zise femeia cu un zîmbet uşor şi părăsi de îndată prăvălia, urmată de dădacă, lăsînd în urmă pe negustorul-hagiu căruia, de supărare, îi pierise cu totul graiul.
- bei — guvernator al unui oraș sau al unei provincii din fostul Imperiu Otoman. ↩︎
- chiup — vas mare de lut ars, în formă de amforă, folosit pentru păstrarea untdelemnului, a murăturilor etc. ↩︎