Am auzit povestindu-se adesea, iar dacă aş fi un cărturar, v-aş dovedi şi cu ajutorul cărţilor, că trăia odată un om pe care îl chema Stanciu¹. N-avea decât un pogon de pământ, pe care îl semăna în fiecare an cu porumbul de care avea trebuinţă pentru gospodăria lui sărăcăcioasă.

Odată, când porumbul tocmai începea să se coacă, descoperi că peste noapte fuseseră pesemne acolo nişte cai care îi făcuseră pagube mari. Când a doua noapte se repetă acelaşi lucru, îi zise femeii sale să-i pregătească o mămăligă² ca să plece la câmp şi, dacă o putea, să prindă caii. Oamenii erau însă foarte săraci şi nu aveau în casă nici o rezervă de mălai, aşa că femeia se duse la un vecin şi împrumută de-acolo mălai pentru a pregăti merindele trebuitoare bărbatului său; mălaiul voia să-l plătească vecinului prin muncă.

Umplându-şi traista cu mămăligă proaspătă, omul se duse la câmp şi se întinse liniştit în porumbiştea sa ca să supravegheze locul, în aşa fel încât să nu-i scape caii care trebuiau să vină. După ce se înnoptă, nu trecu multă vreme şi auzi un zgomot îndepărtat ca de tunet, deasupra sa văzu însă lăsându-se în jos nori deşi şi negri, care se sparseră când ajunseră foarte aproape de pământ. Din ei sări o droaie de cai sălbatici care alergară prin lanul său de porumb şi începură să mănânce pe săturate din porumbii dulci, încă lăptoşi, pricinuind iarăşi mare pagubă. Acum se ridică Stanciu încet, prinse unul din cai, strigând:

— Ce căutaţi în lanul meu de porumb şi de ce-mi faceţi o asemenea pagubă?

În timp ce ţinea calul astfel de coamă ca să-l omoare, ceilalţi cai dispărură.

Tocmai ridicase toporul pentru ca, supărat şi mânios cum era de atâta pagubă, să-şi lase braţul să cadă, când calul strigă:

— Nu da, Stanciule, pe noi ne-a trimis cerul să-ţi facem pagubă! Dar dacă vrei să mă cruţi, atunci bagă mâna în urechea mea dreaptă şi ai să găseşti acolo ceva care o să te facă de o mie de ori mai bogat decât te-ar face zece recolte de pe ogorul tău!

Faptul că animalul vorbea îi era suficient lui Stanciu ca să-şi lase braţul în jos şi să nu-l mai lovească. Acum ştia că ţinea de coamă un animal năzdrăvan, iar nu un cal obişnuit. De aceea băgă mâna în urechea lui dreaptă şi găsi acolo o nucă mare. În timp ce o cerceta mai îndeaproape, calul vorbi şi zise:

— Această nucă o să-ţi dea tot ceea ce îţi pofteşte inima.

Nu mică îi fu bucuria lui Stanciu care lăsă calul în pace şi se duse acasă. Ajuns acolo, îi porunci femeii sale să-i aducă imediat purcelul fript din cuptor, căci îi este foame. Mirată mai întâi de reîntoarcerea grabnică a bărbatului de la păzitul lanului cu porumb, femeia nu mai ştia acum ce să creadă şi zise:

— Ce glume sunt astea, bărbate? Ai fost oare la cârciumă? N-avem nici măcar cu ce să facem focul, de unde să mai fie şi o friptură în cuptor?

Stanciu o îndemnă din nou:

— Du-te tu numai, femeie, şi adu friptura, o s-o vezi!

Tonul hotărât cu care bărbatul îşi însoţi aceste vorbe îi arătă că probabil nu era beat, iar ca să cerceteze ce se ascundea aici, se duse cum îi spusese bărbatul ei. Când ajunse la cuptor, nu ştia dacă visează sau e trează, căci îl găsi cald iar înăuntru, pe jăraticul care mocnea, dădu peste un purcel gata fript, numai bun de pus pe masă. Femeia îl luă uimită şi îl duse la masă, privind când la bărbatul ei, când la friptura minunată. Acum primi poruncă să se ducă în pivniţă şi să aducă un ulcior de vin tare, căci bărbatului ei îi era sete de o înghiţitură. Se duse în tăcere şi găsi într-adevăr în casa sărăcăcioasă o pivniţă care nu mai fusese până atunci acolo, iar în ea două rânduri de butoaie, toate cu zbanţuri. În ele erau cele mai alese şi mai bune vinuri. Celor doi soţi le prii totul bine, mâncară şi băură atât de mult şi de bine pe cât putură, până ce adormiră chiar la masă.

A doua zi când se treziră, destul de târziu, Stanciu îşi dori ca în locul casei lui sărăcăcioase să apară un palat înalt, cu două caturi, ale cărui ferestre să fie de aur şi de argint, aşa cum nici împăratul nu avea. După ce se făcu asta, Stanciu îi zise femeii lui:

— Dragă nevastă, spune mereu ce-ţi pofteşte inima, am puterea să-ţi împlinesc totul.

Aceasta îşi dori atunci, că nici nu mai ştia ce, căci avea de toate, mulţi domni şi doamne care să-i ţină tovărăşie, şi astfel palatul se umplu de oameni mari şi aleşi care trebuiau să-i ţină tovărăşie femeii lui Stanciu, aşa încât ea se pomeni înconjurată de un cerc mai strălucitor decât avusese vreodată parte orice conte sau contesă din lume.

Dar nu trecu multă vreme şi femeii îi veniră alte gânduri, din pricina cărora societatea începu să i se pară supărătoare, căci acum ar fi vrut mai bine să întreţină relaţii de una singură cu un ibovnic. Unul dintre aceştia izbuti curând să-i sucească astfel mintea şi mai ales să-i smulgă taina prin care bărbatul ei, care trăise până atunci în cea mai neagră sărăcie, ajunsese deodată atât de nemăsurat de bogat. Femeia nu putu să-i ascundă ibovnicului ei lucrul ăsta, cu toate că bărbatul său o rugase cu cerul şi pământul să nu spună nimănui.

Trecu aşa o vreme. Stanciu îndeplinea cu nuca fermecată toate dorinţele lui, precum şi pe acelea ale nevesti-si, aceasta însă se scufunda tot mai mult în patima blestemată pentru ibovnicul ei şi, în cele din urmă, se ajunse atât de departe, încât bunul Stanciu le stătea amândurora în cale. Se gândiră la felul în care ar fi putut să scape de el şi, în cele din urmă, se învoiră ca femeia să-i ia nuca fermecată şi cu ajutorul ei să-l prefacă într-un măgar.

Într-o seară, când se duseră la culcare, femeia vicleană luă aminte unde pune bărbatul ei nuca, iar când mai târziu el adormi, se sculă, luă nuca şi-şi prefăcu bărbatul în măgar, pe care îl scoase de îndată din odaie şi-l alungă pe uliţă. Atunci îşi dădu sărmanul seama de necredinţa femeii sale, dar era prea târziu. Văzu că nu mai avea ce face şi se resemnă cu soarta sa, căutând să găsească ceva de mâncare şi un grajd sau un şopron ca să se poată întinde. Dar abia se lungi, că veni stăpânul care îl văzu şi-l duse, ca pe un animal rătăcit, în faţa primarului comunei. Până avea să i se găsească proprietarul, primarul puse să fie închis într-un loc unde primea destul de puţină hrană şi apă şi unde era ţinut pe cheltuiala comunei, în schimb, neavând stăpân, trebuia să slujească la jumătate din sat, în aşa fel că mai tot timpul umbla în sus şi-n jos, împovărat cu saci plini de grâne şi făină, pe drumul spre moară. Deoarece nimeni nu venea să-l ceară, fu socotit până la urmă bun comunal, iar când nu avea ce face, era lăsat liber să-şi caute singur de mâncare.

Folosi odată un asemenea prilej şi se furişă spre casa lui, desigur doar spre a-şi aminti de vremurile fericite de odinioară. Când îl văzu însă femeia sa, îl recunoscu pe loc, se supără şi cu nuca fermecată îl prefăcu, în parte şi din spaimă că ar putea s-o trădeze, într-un câine. Abia se văzu sub noul chip, că nefericitul se simţi şi mai rău decât atunci când se văzuse măgar. Căci, îşi zise el, acum oricine are chef poate să-mi dea un ghiont, şi chiar dacă aşa ceva nu se întâmplă, există oricum destui câini şi de ei nu e atâta nevoie. Cu asemenea gânduri triste se furişă din nou afară din sat, pe câmp, unde se amestecă într-o ceată de câini ciobăneşti. Aici se gândea că putea fi deocamdată cel mai în siguranţă. Câinii nu voiră la început să-l rabde, ciobanul însă îl apără, iar când ceilalţi băgară de seamă lucrul ăsta, îi dădură pace şi-l considerară până la urmă tovarăşul lor.

După ce îl sluji câteva zile, câinele de pripas îl bucură mult pe stăpânul său, căci făcea aproape toată treaba câinilor ciobăneşti. Când ceilalţi se culcau şi dormeau, el făcea de strajă de jur împrejurul turmei, veghea să nu se producă vreo pagubă, pe scurt, făcea, cu o minte care se apropia de cea omenească, tot ceea ce poate fi cerut celui mai bun câine ciobănesc. Ciobanul însuşi se putea adesea îndepărta câte o jumătate de zi de turmă, fără să se îngrijoreze de producerea vreunei pagube de care mai apoi să se căiască. Ba chiar într-o zi câinele îi dezvălui stăpânului său că ceilalţi câini hotărâseră să cheme la noapte lupii cu ajutorul cărora să se înfrupte şi ei o dată bine din carnea grasă de oaie. Ciobanul îl crezu pe câine, dar vru să se convingă singur de necredinţa celorlalţi şi aşteptă până ce veni noaptea şi aceştia dădură într-adevăr lupilor semnalul convenit. Ciobanul se mânie, îşi luă ciomagul şi-i bătu pe toţi câinii de-i omorî, în afară de cel credincios, care îi atrăsese luarea aminte, pe care îl lăsă în viaţă şi îl ţinu ca pe copilul său. În acea vreme se întâmplă că bântuia prin ţară un lup de fier care răspândea spaimă şi groază, răpind copii, şi căruia nu-i putea ţine nimeni piept. Din trei copii, i se răpiseră şi împăratului doi, pricină pentru care el şi împărăteasa fuseseră cuprinşi de mare jale. Dar şi mai mare le era spaima că dihania de fier avea să le răpească şi pe al treilea şi ultimul lor copil. De aceea împăratul făgădui o mare răsplată aceluia care ar izbuti să doboare lupul. Auzind ciobanul asta, povesti împăratului despre câinele său, cel mai bun dintre toţi, şi-l lăudă, zicând că în mod sigur el i-ar păzi copilul de dihanie. Împăratul puse să fie adus câinele, care fu legat de scheletul unui pat gol din aceeaşi odaie în care dormea el şi împărăteasa, iar între ei cel de al treilea copil.

Dormind ei noaptea, veni lupul de fier şi răpi copilul din patul împăratului, de lângă părinţii săi. Câinele făcuse larmă mare dar, fiind legat, nu se putuse apropia de groaznicul răpitor de copii, care plecă nestânjenit cu prada sa. Trezindu-se împăratul şi văzându-se lipsit şi de al treilea copil se mânie şi vru a doua zi să pună să fie împuşcat câinele ce-i fusese pe degeaba lăudat. Auzind asta, stăpânul câinelui se înfăţişă împăratului şi-l rugă să nu facă aşa ceva. Când însă împăratul mânios stărui să-l omoare, ciobanul întrebă unde fusese câinele când venise lupul şi i se răspunse că în odaie, dar legat. Atunci ciobanul râse şi zise:

— Păi, atunci n-a putut să facă ce-ar fi vrut!

Şi se rugă să i se dea fără multă vorbă drumul animalului, care o să-l găsească neîndoielnic pe tâlhar. Atunci porunci împăratul să i se dea drumul, iar când îl lăsară liber, câinele sări ca din puşcă şi o luă la goană. Unii din cei de faţă se îndoiau că avea să se mai întoarcă, dar ciobanul era încrezător, şi iată, curând animalul credincios se întoarse, iar pe spatele lui călăreau copiii cei mari răpiţi de lup, iar în gură îl ţinea pe cel de-al treilea furat în chiar noaptea care trecuse.

Acum, fireşte, bucuria fu mare, şi nu mai puţin mirarea stârnită de animalul nemaipomenit de înţelept. Mirarea se prefăcu într-o minunare fără margini, când animalul începu să vorbească şi povesti cum îl urmărise pe lupul de fier şi ajunsese la vizuina lui, unde dăduse de lupoaică, de puii de lup şi, printre aceştia, spre bucuria lui, şi de copiii împăratului, sănătoşi şi teferi. Împăratul peste măsură de fericit îi dărui acum ciobanului zece mii de galbeni şi vru pe deasupra să-i cumpere câinele; dar acesta nu era de vânzare pentru nimic în lume, şi nici câinele nu vroia să-şi părăsească stăpânul.

Povestea se răspândi desigur în toată ţara şi astfel o auzi şi femeia câinelui, care se sperie, căci conştiinţa rea nu-i dădea pace. De aceea, cu ajutorul nucii fermecate îl prefăcu într-un porumbel. Ceea ce, cum se poate lesne închipui, îi pricinui nefericitului alte necazuri. Abia se obişnuia cu o situaţie, şi era silit să ia o altă înfăţişare, pentru el necunoscută.

Acum ca porumbel, în bătaia oricărui vânător care ar fi avut poftă de el, nu era puţin lucru, de aceea, în suferinţa sa, zbură la Sfânta Vineri şi, deoarece ea înţelegea limba păsărilor, îi spuse păsul său. Sfânta Vineri îl alină şi-i făgădui să-l ajute. Hotărâră să meargă împreună la casa lui, căci atunci nevasta şi ibovnicul ei dădeau o petrecere strălucită. Sfânta Vineri avea să meargă sub chipul unui lăutar ţigan, ca să-i înveselească pe oaspeţi. Stanciu avea să se aşeze, sub chip de porumbel, pe un copac din faţa casei, în aşa fel încât să poată fi văzut de la ferestre; de-acolo, Sfânta Vineri avea să-i poată da un semn privind locul unde se află nuca fermecată.

Oaspeţii se adunaseră deja în casa lui Stanciu şi toţi, împreună cu nevasta şi ibovnicul ei, erau veseli. Atunci apăru lăutarul ţigan, care fu primit cu mare bucurie. În timp ce întreaga societate petrecea cu glumele şi snoavele cântăreţului, stăpâna casei văzu porumbelul pe un copac din faţa ferestrei şi-şi recunoscu bărbatul. Speriată de asta, îl rugă pe ibovnicul ei să-l doboare; dar el, voios cum era, zise:

— Ei, doar nu face nimănui nici un rău, să trăiască şi el!

Între timp, lăutarul ţigan dădu porumbelului atent semnul convenit, arătând spre pervazul ferestrei, unde se afla nuca. Brr, zbură acesta într-acolo, luă nuca şi cu ajutorul ei îşi recăpătă înfăţişarea adevărată. Acum Stanciu se afla din nou aici; încă o clipă, şi femeia rea şi necredincioasă cu ibovnicul ei fură preschimbaţi într-o pereche de bivoli care, ţinând râtul în murdărie ca porcii, stăteau unul lângă altul într-o băltoacă împuţită. Stanciu văzu acum că amândoi erau în locul care li se potrivea; îi mulţumi Sfintei Vineri de ajutor şi plecă mai departe, nemailăsând nuca din mână.

Se poate închipui că niciodată de-acum încolo nu i-a mai mers atât de rău ca în vremea din urmă; dar povestea se termină aici. De aceea, nu ştiu ce să-ţi mai spun decât că te rog ca această poveste să-ţi fie pe plac.

(Povestit de Trăilă Sălitraru, ţăran din Iam)

---

1. Stanciu derivă probabil din Ștefan, precum fem. Stana de la Ștefana. De fapt, numele este o sufixare a lui Stan < sl. stan, a sta în sus, a se ridica, cf. N.A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc, București, 1963 — n.t. ↩︎
2. Pâine de mălai nedospită. Cf. Walachische Märchen von Gebrüdern Schott, 1845. „Einleitung”, p. 79. 397 ↩︎