A fost odată o mare căpetenie, care avea patima vânătorii. Cel mai mare dintre fiii regelui nu voia să se căsătorească decât cu o femeie care să nu aibă niase (tatuaj prin inciziuni) pe trup. Băiatul era la vârsta când trebuia să se căsătorească.

Ca şi tatăl său, acest prinţ era un mare vânător.

Într-o zi, pe când se afla la vânătoare, văzu sub un arbore un pui de leu pe care-l omorî. Când mama leoaică se întoarse şi nu-şi mai găsi puiul îşi spuse:

— Fiul sartyului mi l-a omorât, pentru că în această dimineaţă se afla la vânătoare. Trebuie să-l mănânc spre a mă răzbuna pe el!

Leoaica se schimbă atunci într-o femeie foarte frumoasă, fără nici un tatuaj sau cicatrice pe trup şi luă drumul satului regal.

Când ajunse, întrebă unde se găseşte coliba prinţului, spunând că a auzit că prinţul nu-şi avea pereche în sat şi că ea, la rândul ei, nu-şi găsise pereche în satul de unde venea. Planul ei era deci să-l ia pe prinţ de bărbat.

Ştirea a fost dusă fiului de sarty. Acesta porunci să-i fie adusă tânăra fată şi îndată ce-o văzu spuse:

— Într-adevăr, mi-am găsit astăzi tovarăşa care-mi trebuie!

Căsătoria lor fu sărbătorită chiar a doua zi.

A şasea zi după unirea lor, noii căsătoriţi stăteau de vorbă pe înserat; sartyul le asculta convorbirea fără ca ei să-şi dea seama.

— Soţul meu, întrebă femeia, când vânezi şi când vreo fiară sălbatică se aruncă asupra ta, în ce te transformi ca să scapi?

— Mă transform în tigvă! răspunse prinţul.

— Şi dacă animalul îşi dă seama de această schimbare, ce faci?

— Mă schimb în ac!

— Şi pe urmă?

— În piuliţă de mei!

— Şi după asta?

— În zo…; era să rostească vorba „zobe”, care înseamnă inel, dar, înainte să fi terminat vorba, sartyul, tatăl său, apăru şi zise!

— Palavragiule! Trebuie să cunoşti bine femeia cu care vorbeşti înainte de a-i dezvălui tainele!

A doua zi de dimineaţă, leoaica-femeie îi spuse soţului său că se duce să-şi viziteze părinţii şi-l rugă s-o întovărăşească. Prinţul primi, şi desprinse din cui sabia s-o ia cu el.

— Ai de gând să mă omori pe drum de te înarmezi cu sabia? îl întrebă femeia.

Bărbatul lăsă atunci sabia şi îşi luă lancea.

— Vrei să mă omori pe drum de-ţi iei armele cu tine?

Se hotărî deci s-o însoţească fără nici o armă.

Când pătrunseră în pădure, prinţul o văzu pe femeie cum lăsa să-i cadă una câte una podoabele:

— Nevastă, îi atrase el atenţia, îţi pierzi colierele de mărgele!

— Lasă! răspunse ea. De aici le-am luat! Puţin mai departe, unul din şorţuri îi alunecă la pământ:

— Femeie! zise prinţul, ţi-a căzut şorţul!…

— Nu te sinchisi! Aici l-am găsit când am venit să te văd.

În sfârşit, soţul şi soţia au ajuns într-o pădure mare şi s-au oprit sub un arbore uriaş. Femeia îl întrebă pe prinţ dacă cunoştea acel loc.

— Da, zise el, îl cunosc bine! Aici, acum câteva zile, am omorât un pui de leu. Dacă m-aş fi gândit, ţi-aş fi arătat pielea…

Când prinţul sfârşi de vorbit, falsa femeie îi zise:

— Aşteaptă-mă puţin…

Pătrunse în ierburile înalte, îşi reluă forma adevărată şi cu un răget neobişnuit îi chemă pe leii pădurii.

Toţi alergară şi săriră asupra prinţului.

Acesta, se schimbă pe loc într-o tigvă.

— Spargeţi această tigvă! strigă leoaica celor din neamul ei.

Dar tigva se şi făcuse ac.

— Căutaţi bine pe pământ, zise leoaica, veţi găsi un ac!

La aceste vorbe, acul se făcu o piuă mare pentru pisat mei, după aceea un inel care se agăţă de spinii unui pomişor.

Leoaica rămase nehotărâtă:

— Ce putea să însemne „zo…”? se întreba ea. Şi i-a fost cu neputinţă să ghicească, pentru că brusca întrerupere a sartyului tăiase în două vorba „zobe”.

Ea îşi repetă fără încetare această vorbă: „zo…? zo… ?” În sfârşit, neputând să descopere ce înseamnă, fu nevoită să plece cu ceilalţi lei.

Când fiarele fură departe, prinţul îşi reluă forma omenească şi coborî din pom.

Întors în sat, le povesti alor săi întâmplarea, pe urmă, adresându-i-se sartyului:

— Tată, îi spuse el, acuma sunt gata să mă căsătoresc cu oricare femeie din sat, fie ea cu orice fel de semne.