Un om avea două neveste şi fiecare i-a născut câte o fată. Când prima din femei muri, soţul i-o încredinţă pe fiica ei, încă mică, celei de-a doua soţii.

Numai că soţia a doua se arătă grozav de haină faţă de sărmana copilă. O punea să toace mei, o trimitea să culeagă lemne din pădure şi gombo (o plantă) pentru sosul de touho (fiertură). Chiar în plină vară secetoasă ea pretindea ca fata să-i aducă gombo proaspăt şi o bătea cu cruzime dacă nu găsea.

Într-o noapte, când Aua, orfana, dormea, îi apăru în vis mama ei:

— Micuţa mea, îi spuse ea, mâine dimineaţă cealaltă soţie a soţului meu îţi va da o piele de miel s-o speli în fluviul Roşu. Tu nu spune nimic. Pleacă la drum ca să speli pielea pe care va urina Alimata, sora ta. Mergi fără să te temi de nimic! Unde vei merge, voi fi mereu cu tine!

Cum veni dimineaţa, se întâmplă aşa cum prezisese moarta. Aua fu trimisă la fluviul Roşu să spele pielea de miel. Când fata se afla pe drum, izbucni o furtună îngrozitoare. Văzând o colibă într-un lugan alergă spre ea să se adăpostească, dar coliba fugea mereu înaintea ei. Aua izbuti totuşi să ajungă la acest adăpost mişcător, nu fără a fi fost udată până la piele.

În faţa colibei se afla un câine cu părul lung, un safo (câine din Sudan) mare, care îi spuse:

— Fetiţo, poţi intra!

Aua nu aşteptă să i se spună de două ori. Intră în colibă, în fundul căreia văzu agăţată o minunată pulpă de bou. Safo era sclavul şi paznicul acestei pulpe, care începu să vorbească:

— Pofteşte-o pe această tânără să se aşeze pe rogojină!

Safo o pofti pe Aua să se aşeze, ceea ce aceasta şi făcu. După o clipă:

— Dă-i ce-i trebuie să-şi pregătească mâncarea! porunci pulpa, câinelui, sclavul ei. Câinele îi dădu două boabe de orez orfanei şi, când fata le puse la fiert în vas, boabele se umflară până ce umplură tot vasul.

Orezul fierse; când Aua luă cratiţa văzu că era plină cu grăsime. Mâncă până ce foamea i se domoli şi, în acel moment, ceea ce mai rămăsese în oală dispăru ca prin farmec.

Aua petrecu astfel opt zile în această colibă, în tovărăşia câinelui şi a pulpei. Zi şi noapte ea se hrănea cu orez cu carne grasă. În timpul nopţii a opta, pulpa îi spuse safoului:

— Roag-o pe tânăra fată să vină să mă frece.

Fără a se lăsa rugată a doua oară Aua făcu ceea ce i se ceruse. Atunci pulpa zise:

— Văd că eşti cu adevărat bună. Întoarce-te la tatăl tău, dar, înainte de a pleca, ia aceste două ouă. Ajunsă într-un loc unde nu vei auzi nici un glas sparge-le.

Orfana luă cele două ouă şi plecă la drum spre casa părintească. Nu departe de coliba pulpei de bou auzi nişte voci de oameni nevăzuţi strigându-i:

— Sparge ouăle ca să le sorbim!

Ea îşi urmă drumul fără să se înspăimânte de poruncile pe care i le dădură vocile misterioase.

În sfârşit, ajunse într-un loc curat, fără nici o piatră şi unde nu se auzea nici un zgomot. Atunci lăsă să cadă unul din ouă, care se sparse de pământ. Soldaţi înarmaţi cu puşti, robi şi roabe, aur din belşug, iată ce ieşi din oul acela. Aua sparse şi celălalt ou, în care erau nenumărate bijuterii, îmbrăcăminte somptuoasă şi tot felul de animale domestice.

Ea îl trimise atunci pe unul dintre călăreţi să-l anunţe pe tatăl său că se întoarce. Acest călăreţ intră în sat în momentul când sartyul, adunându-i pe toţi locuitorii cu tabe (toba de adunare), se pregătea să facă faţă însoţitorilor orfanei, pe care-i luase drept oaste duşmană.

Regele şi tatăl lui Aua ieşiră în întâmpinarea tinerei fete, care era călare pe un cal dintre cei mai frumoşi, şi o conduseră la coliba tatălui ei.

Aua îi dărui părintelui ei bogăţii cu nemiluita.

După câteva zile, mama vitregă, geloasă s-o vadă pe Aua ajunsă ca o regină, îi dădu fiicei ei Alimata pielea de miel, pe care o încredinţase pe vremuri fiicei vitrege, poruncindu-i să meargă şi s-o spele în fluviul Roşu. Alimata ascultă. Întâlni şi ea, ca şi sora ei vitregă, coliba fugară. O urmări şi ea prin ploaie, fu udată până la piele, dar izbuti s-o ajungă. Safo o pofti să intre:

— Ah! strigă ea, cu cât trăieşti, cu atât vezi lucruri mai multe. lată acuma un câine care vorbeşte!

După ce intră, pulpa îi porunci lui safo s-o aşeze pe rogojină.

— Altă noutate! strigă Alimata. Carne să rostească vorbe cu înţeles!

Seara, tot la porunca pulpei, safo îi dete două boabe de orez Alimatei pentru a-şi pregăti masa. Batjocoritoare, fata se supără:

— Ah! strigă ea, în felul acesta primiţi voi străinii? Ce fel de mâncare s-ar putea pregăti cu aceste boabe de orez?

Şi se culcă flămândă.

A doua zi dimineaţa, pulpa o izgoni, nu însă fără a-i dărui două ouă, pe care o sfătui să nu le spargă decât acolo unde nu va auzi nici o voce. Alimata plecă fără nici un cuvânt de mulţumire.

În curând, auzi voci strigându-i:

— Sparge ouăle! Sparge ouăle!

Ea se grăbi să le spargă, lăsându-le să cadă pe un bloc de piatră. Şi iată că din ele ieşiră pe dată nişte orbi, nişte şchiopi, animale sălbatice, muşte cu înţepătura veninoasă. Toate acestea se aruncară asupra ei şi o făcură bucăţi.