A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, şi nici noi de ea n-am fi vorbit. A fost un lemnar sărac. Nevasta lui ce făcu ce drese, îi născu un copil. Născându-i ăst copil, ce se gândi lemnarul:
„Tot sunt eu sărac lipit pământului, barim să găsesc copilului un naş cu dare de mână să ne mai fie şi de un ajutor, ca naşul de!…“
Şi porni să caute naş.
Pe drum iacă Dumnezeu, schimbat în om bătrân; nu-ş’ ce treburi avea pe pământ.
Lemnarul văzându-l, îi dădu bună ziua ca la tot drumeţul mai vârstnic.
— Mulţumim dumitale, răspunse Dumnezeu, dar încotro?
— Ia, caut şi eu un naş, moşule, că mi-a făcut nevasta un copil.
— Apoi dar să ţi-l botez eu.
— Da’ cine eşti dumneata?
— Eu sunt Dumnezeu.
— Dacă eşti Dumnezeu, nu ţi-l dau, că nu eşti drept, nu te uiţi?… ba unu bogat putred alături de un biet sărac de n-are codru de pâine, ba unu sănătos tun lângă altul slab să-l sufli să cadă, unii frumoşi şi alţii schilozi… nu eşti drept, Doamne, şi mi-e că ţi-i nedreptăţi şi finii. Rămâi cu bine.
Mai departe iacă un om tânăr, frumos. Îşi dădu bună ziua cu el şi întrebându-l tânărul încotro şi cum, îi spuse.
Tânărul, nu, că să i-l boteze el.
— Dar cine eşti dumneata?
— Eu sunt Arhanghelul.
— Ei, dumitale ţi-l dau, că eşti drept: sărac, bogat, frumos, urât, le iei sufletul la toţi…
Şi aşa îi boteză Arhanghelul copilul.
Când să-i facă şi el un dar ca naş ce-i era lemnarului, lemnarul îi zise:
— Ştii ce, sfânte naşe, tot îmi dai dumneata ceva, ca unui fin; nu ţi-e întru nimic să mă faci bogat să mă mai întinz niţel că prea am stat tot zgârcit de foame şi de frig de când m-a făcut mama.
— De!… fine, eu bani nu-ţi pot da, că n-am, nu mi-e datina să umblu cu bani, dar tu să te faci vraci şi să umbli prin împărăţie strigând: „Vraci bun, vraci bun pentru bolnavi!” Lumea o să te cheme să vindeci pe ăi de suferă. Tu să te uiţi la patul bolnavului, că eu am să mă arăt, numai tu să mă vezi; de mă-i vedea la capul lui să ştii că moare, iar de mă vei vedea la picioare să ştii că scapă şi atunci tu spui îndată or că moare or că-l faci sănătos. De e să-l faci sănătos fierbi şi tu niscai buruieni, îi dai şi iaca se duce pomina de tine şi faci avere.
Începu, vere, lemnarul nostru cum îl învăţase naşu-său, şi-i mergea de nu mai avea unde pune banii şi plocoanele.
Într-o zi, iaca un om de la împărat că să vie numaidecât că i s-a îmbolnăvit fata pe care o iubea el mai mult ca orice pe lumea asta; să vie numaidecât să i-o vindece, că-i dă bogăţie nenumărată.
Se duse el îndată, dar cum intră în odaia bolnavei, iacă dădu cu ochii de Sfântul Arhanghel la capul ei. Ce să facă el?
Pofta de bani crescuse de tot. Din ce făcuse bani mai mulţi, din aia se lăcomise mai rău.
Spuse că mai vine după prânz şi atunci să spuie de o poate scăpa ori nu, că până atunci nu i se cunoaşte boala, şi făcu semn Arhanghelului să iasă până afară. Dacă ieşi, începu a se ruga de el şi roagă-se şi roagă-se să-l lase să scape pe fata împăratului, că de-o lua şi bogăţia ce-i făgăduise împăratul, apoi nu se mai lăcomeşte de acolo înainte defel.
Arhanghelul spuse că el nu se poate mişca de unde îl orânduieşte Dumnezeu, că nu e în puterea lui să mai lungească viaţa… În sfârşit, făgădui să se roage lui Dumnezeu să vază de-o putea să o mai amâne câtăva vreme.
Dar când se întoarse vraciul după nămiezi, cum fusese vorba, văzu pe Arhanghel la capul fetei drept ca lumânarea:
— Aşa ţi-e vorba, naşule? gândi lemnarul, apoi dar stai.
Şi se duse cu împăratul într-altă odaie şi îi spuse:
— Măria-ta, dacă vrei să scape domniţa, pune să-i întoarcă patul, să-i aşeze capul unde îi sunt picioarele acum.
Rămânând astfel, Arhanghelul la picioare, că-i spusese că nu se poate mişca de unde l-a orânduit Dumnezeu, scăpă fata cu şiretlicul lemnarului şi puse el mâna pe bogăţie nenumărată.
Iacă odată, mai târziu încolo, îi veni şi lemnarului vremea să moară.
Căzuse la pat şi văzuse pe Arhanghel intrând pe uşă şi aşezându-i-se la cap.
Lemnarul, biet, acum prinsese şi el gust de viaţă, că dăduse de trai bun, dar de!… legea lui Dumnezeu, lege!…
Începu a se ruga de Arhanghel şi plânse şi se boci, ca să nu-l mai lase numai un an să mai trăiască, să se mai bucure şi el de bunurile ăstui pământ şi apoi să vie să-i ia sufletul că nu mai zice nimic.
Arhanghelul îi făgădui să roage pe Dumnezeu pentru el şi nu-ş’ cum îl găsi în toane bune, că îi dărui un an, cum ceruse lemnarul.
Bucurie pe lemnar de nu mai ştia. Acum se puse el pe viaţă şi bea şi mănâncă şi chefuieşte toată ziua şi toată noaptea. Dar când să se împlinească anul şi-şi aduse aminte că va muri de-a binelea, îl apucă atâta dor de viaţă încât se gândi să-i tragă o păcăleală Arhanghelului de o putea, că el îi ştia toate datinele lui când poate şi când nu poate lua sufletul omului.
Trimise să-i aducă un rând de haine turceşti şi un armăsar de mânca foc, şi pândi; iar când văzu că intră Arhanghelul pe poartă, el se aruncă pe cal şi să te ţii sfârâitură de copite.
Arhanghelul când îl văzu plecând începu să strige:
— Măi fine, măi, stai măi fine c-am venit pentru vorb-aia.
— Turcul n-are naş! strigă lemnarul depărtându-se în goana armăsarului.
Ce să facă Arhanghelul, că nu i-e dat să se ia după cai? Se gândi niţel şi pe urmă porunci că unde o fi lemnarul în minutul ăla de ceas să-i iasă înainte o comoară numai de aur şi cu pietre nestemate.
Şi ce e drept, nu s-a gândit rău, că cum a dat lemnarul de sclipirile pietrelor şi de gălbeneala aurului, lacom cum era, numai a oprit armăsarul şi s-a coborât în groapă să-şi mai umple buzunarele până una alta. Iar pe când alegea el pietrele care erau mai mari şi mai frumoase, fără să simtă, groapa se scufunda, până când vrând să iasă afară cu ce alesese se văzu ca într-un puţ. Şi aşa, Arhanghelul, când şi-a isprăvit treaba, s-a repezit până la groapă şi i-a luat sufletul, frumos, şi s-a sfârşit şi cu lemnarul, cum s-a sfârşit ş-o să se sfârşească cu toată lumea.
Şi încălecai pe-o iapă bălţată,
Să fie povestea ascultată;
Şi încălecai pe-o mia1 pârlită,
Să fie povestea răspândită.
Auzit de la domnul Chiriţescu, căpitan în retragere.
- mia = mielușea; oaie tânără. ↩︎