A fost odată un bătrân care avea două fete. Una era cuminte şi la locul ei, iar cealaltă, mândră şi îngâmfată de nu-i ajungeai cu prăjina la nas. Bătrânul însă pe ea o iubea cel mai mult şi ei îi dădea bucatele cele mai alese şi hainele cele mai frumoase.
Într-o zi, fata cea cuminte zise:
— Tată, dă-mi un cozonac şi-o sticlă cu bere şi lasă-mă să mă duc în lume să-mi caut norocul!
Taică-său îi dădu un cozonac şi-o sticlă cu bere şi fata plecă de acasă. După ce merse prin pădure până ce obosi, se aşeză sub un copac ca să se odihnească, să mănânce cozonacul şi să bea berea. Pe când mânca ea, un moşnegel trecu pe acolo şi o întrebă:
— Fată dragă, ce cauţi sub copacul meu?
Ea îi răspunse:
— Am plecat să-mi caut norocul. M-a prins oboseala şi tare mai mi-e foame. M-am aşezat şi eu să-mbuc ceva.
— Fată dragă, dă-mi şi mie ceva de mâncare, o rugă moşnegelul.
— N-am decât un cozonac şi-o sticlă cu bere, zise ea, dar dacă-ţi place, poţi să iei.
Moşneagul spuse că-i place. Se aşeză lângă fată şi amândoi mâncară cozonacul şi băură toată berea. Când fata se pregătea să pornească mai departe, bătrânul îi spuse:
— Am să te-ndrept spre locul unde să-ţi găseşti norocul. Mergi tot înainte prin pădure până ajungi la o căsuţă uitată de vreme. Acolo stă Zâna Verde. Bate la uşă şi, când ţi-o deschide, spune-i c-ai venit să ceri de lucru. O să te primească, dar bagă bine de seamă; fii cuminte şi fă tot ce-ţi spune ea. N-o să-ţi meargă rău.
Fata îi mulţumi şi-şi văzu de drum. Nu după multă vreme ajunse la căsuţa din pădure şi bătu la uşă. Îi deschise o zână verde tare drăguță, care o întrebă:
— Fată dragă, ce cauţi pe-aici?
— Caut de lucru, răspunse ea.
— Ce ştii să faci? o întrebă Zâna Verde.
— Ştiu să coc pâine şi să fac bere, mă pricep la orice e nevoie prin casă, răspunse fata.
— Atunci vino-năuntru, îi zise Zâna Verde şi o duse în bucătărie. Să ştii însă, mai spuse ea, că trebuie să te porţi cum se cuvine, să mături bine prin casă, să ştergi până şi ultimul firicel de praf şi, ia aminte, să nu care cumva să te uiţi pe gaura cheii, că o mare nenorocire se va abate asupra ta.
Fata făcu ce-i ceruse zâna: mătură şi şterse praful, de totul strălucea ca oglinda.
Mai apoi Zâna Verde îi zise:
— Acum du-te la fântână şi adu o găleată cu apă curată să faci mâncare. Dacă apa nu-i curată, schimb-o mereu până când ai să scoţi apă limpede cum e cristalul.
Fata luă găleata şi o porni spre fântână. Scoase o găleată, dar apa era aşa de murdară, avea atâta noroi în ea, că trebui s-o arunce. Mai scoase o găleată, apa era un pic mai curată şi-n ea înota un peştişor de argint.
Peştişorul spuse:
— Fată dragă, spală-mă te rog, netezește-mi frumos solzişorii şi pune-mă înapoi, cu grijă, în fântână.
Ea îl spălă, îi netezi solzii şi îi dădu drumul cu grijă. Mai scoase o găleată. Apa era niţel mai limpede şi în ea înota un peştişor de aur.
Peştişorul spuse:
— Fată dragă, spală-mă, netezeşte-mi frumos solzii şi pune-mă înapoi cu grijă.
Fata îl spălă, îi netezi solzii şi îi dădu şi lui drumul cu grijă. Mai scoase o găleată. Apa era curată şi în ea înota un alt peştişor, care spuse acelaşi lucru ca şi ceilalţi. Fata îl spălă şi pe el, îi netezi solzii şi-i dădu drumul. Mai scoase încă o găleată şi de data aceasta apa era proaspătă, curată şi limpede cum e cristalul.
Atunci cei trei peştişori scoaseră capetele din apă şi spuseră într-un glas:
- — Pâinea zânei de-o mănânci,
- Drept la cimitir ajungi.
- De bei apă din fântână,
- Norocul te ia de mână.
- Fii cinstită şi cuminte,
- Cum ai fost şi înainte.
Fata o porni în grabă spre casă. Mătură repede în bucătărie, căci se temea să n-o mustre zâna pentru că întârziase atât de mult. Pe deasupra îi era şi foame. Zâna Verde îi arătă apoi cum să facă mâncare şi s-o ducă în salonaş. Îi mai spuse să mănânce pâine şi lapte dacă vrea. Fata îi mulţumi şi zise că o să mănânce din cozonacul pe care-l luase de acasă (trebuie să ştiţi că mai găsise nişte fărâmituri prin buzunare).
Zâna Verde se duse în salonaş, iar fata se aşeză lângă foc. Se tot gândea la ce-i spuseseră peştişorii şi se întreba de ce n-o lasă Zâna Verde să se uite pe gaura cheii. Îşi zise că totuşi n-are ce să i se întâmple şi se aplecă să se uite pe gaura cheii. Când colo, ce credeţi că-i văzură ochii? Zâna Verde dansa cu un zmeu! Atât de mirată era fata de ceea ce văzuse, că o luă gura pe dinainte:
- — Vai de mine, ce văd eu?
- Zâna Verde cu un zmeu.
Zâna Verde se năpusti din cameră şi o întrebă:
— Ce-ţi văzură ochii?
Fata îi răspunse:
- N-am văzut nimic, să ştii,
- Pân’ ce lumea s-o sfârşi.
Apoi Zâna Verde se duse din nou în salonaş să mănânce, iar fata se uită din nou pe gaura cheii. Şi din nou începu să strige:
- — Vai de mine, ce văd eu?
- Zâna Verde cu un zmeu.
Zâna Verde ieşi ca mai înainte şi o întrebă:
— Fată dragă, ce-ţi văzură ochii?
Fata spuse:
- — Vai de mine, ce văd eu?
- Zâna Verde cu un zmeu.
Toată povestea se repetă şi a treia oară, dar de data asta Zâna Verde zise:
— Acum n-ai să mai vezi deloc! şi-i întunecă vederea. Dar, mai spuse Zâna Verde, fiindcă ai fost cuminte şi-ai şters praful, am să-ţi dau simbria şi te las să pleci acasă.
Îi dădu o pungă cu bani şi o boccea cu haine şi o trimise acasă. Biata fată mergea pe cărare poticnindu-se şi numai ce se lovi de fântână. Pe ghizdurile fântânii stătea un flăcău chipeş. Tânărul îi spuse că vrea s-o ajute, să-i ducă punga cu bani şi bocceaua cu haine. O îndemnă să-şi spele ochii în apa fântânii înainte de a pleca. Fata făcu întocmai şi simţi că începe iar să vadă. Acum vedea la fel ca înainte.
Flăcăul şi fata merseră împreună până la casa tatălui ei. Când deschiseră punga, găsiră o mulţime de bani, iar când desfăcură bocceaua, scoaseră de acolo o sumedenie de haine minunate.
Fata s-a măritat cu flăcăul şi au trăit fericiţi mulţi ani după aceea.
Ei, acu’, când văzu cealaltă fată ce lucruri frumoase căpătase soră-sa, se duse şi ea la taică-său şi-i spuse:
— Tată, dă-mi un cozonac şi-o sticlă cu bere şi lasă-mă să mă duc şi eu în lume să-mi caut norocul!
Taică-său îi dădu şi ei un cozonac şi o sticlă cu bere şi lucrurile se petrecură ca şi cu sora cealaltă. Dar când moşneagul o rugă să-i dea ceva de mâncare, ea îi spuse:
— N-am destul nici pentru mine, de unde să-ţi mai dau şi ţie?
În casa Zânei Verzi nu şterse praful şi zâna se supără foc pe ea. Când se duse la fântână şi peştişorii îi intrară în găleată, le spuse că sunt uzi şi scârboşi şi că nu-i trecea prin cap să-şi murdărească rochia şi mâinile cu ei. Aşa că-i aruncă fără milă înapoi în fântână. Şi mai spuse că nici vorbă să bea apă rece şi chioară, când putea să mănânce pâine şi să bea lapte. Când Zâna Verde îi luă vederea pentru că se uitase pe gaura cheii, nu căpătă nici punga cu bani, nici bocceaua cu haine, fiindcă nu ştersese praful.
Şi cum nu s-a găsit nimeni care s-o ajute pe drum până acasă, a umblat şi ea de colo-colo, ziua şi noaptea, la întâmplare. Şi nimeni n-a putut spune ce s-a ales de ea.