Odată, demult, trăia un negustor care străbătea lumea în lung şi-n lat. Într-una din călătorii îl atacară hoţii. l-ar fi luat ei şi viaţa şi banii, dacă nu-i sărea în ajutor un câine mare, care îi puse pe tâlhari pe fugă. După ce-i alungă pe răufăcători, câinele îl luă pe negustor acasă (şi avea câinele nostru o casă frumoasă, nu glumă!), îi legă rănile şi îl îngriji până ce acesta se puse din nou pe picioare:
De cum se însănătoşi, negustorul plecă spre casă. Dar înainte de-a se aşterne la drum, îi spuse câinelui că-i e recunoscător pentru binele ce i-l făcuse şi îl întrebă cum ar putea să-l răsplătească. Îi mai spuse că n-o să şovăie nici o clipă să-i dea chiar cel mai de preţ lucru pe care-l are.
Se porni să-l întrebe cam aşa:
— Primeşti un peşte care vorbeşte douăsprezece limbi?
— Nu, zise câinele, nu vreau.
— Sau o gâscă cu ouă de aur? îl îmbie negustorul.
— Nu, zise câinele, nu-mi trebuie.
— Poate o oglindă în care să vezi gândurile oamenilor?
— Nu, zise câinele, n-am nevoie de ea.
— Atunci ce vrei? întrebă negustorul.
— Nu vreau nici unul din darurile astea, vorbi câinele, lasă-mă doar să-ţi iau fata şi s-o aduc la mine acasă.
Tare se mâhni negustorul când auzi una ca asta, dar cuvântul odată dat era bun dat şi nu mai avea încotro.
— Poţi să vii s-o iei, îi spuse el câinelui, dar mai las-o să stea acasă o săptămână.
La sfârşitul săptămânii, câinele se duse la negustor să ia fata. Când ajunse acolo, nu vru să intre nici în ruptul capului şi aşteptă la uşă. Fata făcu ce-i spusese taică-său şi ieşi îmbrăcată ca pentru drum, gata să plece cu câinele.
Văzând-o, câinele spuse mulţumit:
— Urcă-te-n spinarea mea şi-am să te duc acasă.
Fata făcu întocmai şi o porniră la pas întins până ajunseră la casa câinelui, care era tare departe.
După ce stătu o săptămână acolo, fetei i se făcu urât şi începu să plângă.
— De ce plângi? o întrebă câinele.
— Fiindcă vreau să merg înapoi la tata, răspunse ea.
Atunci câinele îi zise:
— Dacă-mi promiţi că n-ai să rămâi mai mult de trei zile, te duc eu acolo. Dar mai întâi, zise el, spune-mi cine sunt eu.
— O potaie mare cu dinţi mărunți, spuse ea.
— Dacă-i pe-aşa, nu te las să pleci.
Fata însă plânse iarăşi atât de mult, încât câinele îi promise s-o ducă acasă.
— Înainte de-a pleca, zise el, spune-mi cine sunt eu.
— O, spuse fata, cine altul decât Dulce-ca-un-fagure-de-miere?!
— Urcă-te-n spinarea mea, te duc acasă.
Merse aşa cu fata în spinare vreo patruzeci de mile până ajunseră la un pârleaz1.
— Cine sunt eu? întrebă câinele înainte de a sări pârleazul.
Crezând că nimic n-o mai poate întoarce din drum, fata spuse:
— O potaie mare cu dinţi mărunți.
Cum a auzit asemenea vorbe, câinele n-a mai sărit pârleazul, ci s-a întors şi a luat-o la fugă spre casă cu fata în spinare.
Mai trecu o săptămână, fata plânse din nou de ţi se rupea inima şi câinele îi făgădui iar s-o ducă acasă la taică-său. Fata se urcă în spinarea câinelui şi, ca data trecută, ajunseră la pârleaz, unde câinele se opri şi-o întrebă:
— Cine sunt eu?
— Dulce-ca-un-fagure-de-miere, răspunse ea.
Atunci câinele sări peste pârleaz şi mai merseră douăzeci de mile până ajunseră la alt pârleaz.
— Cine sunt eu? întrebă câinele dând din coadă.
Ea se gândea mai mult la taică-său, la casa părintească, decât la câine şi, fără să-i pese, răspunse:
— O potaie mare cu dinţi mărunți.
Auzind una ca asta, câinelui i se zburli părul pe spinare de mânie. Se întoarse şi o luă la fugă spre casă, ca şi data trecută. După ce fata mai plânse o săptămână, câinele îi promise iar s-o ducă la casa părintească. Ea se urcă din nou în spinarea câinelui şi, când ajunseră la primul pârleaz, câinele o întrebă:
— Cine sunt eu?
— Dulce-ca-un-fagure-de-miere, răspunse ea.
Câinele sări pârleazul şi merseră apoi mai departe. Fata se hotărî acum să-i spună cele mai frumoase vorbe până s-o vedea la casa tatălui ei.
Când ajunseră la uşa negustorului, câinele o întrebă:
— Cine sunt eu?
În clipa aceea fata uită vorbele frumoase pe care avea de gând să i le spună şi începu:
— O…
Câinele dădu să se întoarcă. Fata se prinse bine de clanţa uşii şi era cât pe-aci să spună „potaie“, când văzu câtă tristeţe era în ochii câinelui. Îşi aminti atunci ce bun şi răbdător fusese cu ea şi zise:
— Mai-dulce-ca-un-fagure-de-miere!
După ce spuse cuvintele astea, fata crezu că, mulţumit de ce auzise, câinele o să plece spre asa lui. Dar nici urmă de aşa ceva. Dintr-o dată el se ridică pe labele dinapoi şi, cu labele din faţă, îşi dădu jos capul de câine şi-l aruncă cât colo. Blana de pe corp îi căzu şi apăru cel mai frumos tânăr din lume, cu cei mai albi și mai mărunți dinţi din câţi au existat vreodată. Pasămite fusese blestemat şi fata-l scăpase de vrajă.
Vă închipuiţi, desigur, că au făcut nuntă mare şi au trăit fericiţi împreună mulţi ani.
- pârleaz — trecătoare îngustă peste un gard (mai ales la țară), făcută din una sau mai multe scânduri (ca niște trepte) care se sprijină, la extremități, pe câte un țăruș bătut în pământ. ↩︎