Trăia odată într-o colibă o văduvă săracă şi bătrână, care avea două fete. Cea mai mică, frumoasă ca soarele, n-avea mai mult de nouăsprezece sau douăzeci de ani. Maică-sa lucra de dimineaţă până seara să-i facă o rochie.
Un negustor începu să-i facă curte mezinei. Venea mereu şi-i aducea tot felul de lucruri. Omul o iubea şi vroia cu orice preţ să se însoare cu ea.
Dar fata nu-l iubea (ce să-i faci, se mai întâmplă câteodată!) şi nu ştia cum să scape de el. Aşa că într-o zi se duse la maică-sa şi-i ceru sfatul.
— Lasă-l să vină, spuse văduva, şi vezi ce poţi scoate de la el până termin eu rochia asta. Pe urmă n-ai să mai ai nevoie nici de el, nici de darurile lui. Fată dragă, spune-i că nu te măriţi cu el dacă nu-ţi aduce o rochie albă de satin, brodată cu rămurele de aur mari cât mâna. Şi nu uita să-i spui că trebuie să-ţi fie pe măsură.
Când veni negustorul s-o ceară de nevastă, fata îi spuse ce-o învățase maică-sa. Omul luă aminte şi într-o săptămână veni cu rochia gata. Ce să mai vorbim, era aşa cum o ceruse bătrâna.. Fata o luă şi se duse s-o arate maică-si. Când o puse pe ea, văzu că-i vine ca turnată.
— Acu’ ce mă fac, mamă? întrebă ea.
— Spune-i, zise mama, că n-ai să te măriţi cu el dacă nu-ţi aduce o rochie de mătase în culori luate de la toate păsările cerului. Şi, ca-nainte, să-ţi fie pe măsură.
Fata îi spuse negustorului întocmai. Peste două-trei zile, el veni din nou, cu rochia de mătase aşa cum i-o ceruse fata. Şi cum omul ştia măsura dinainte, bineînţeles că rochia îi veni fetei de minune.
— Şi-acum, cum o scot la capăt, mamă? întrebă ea din nou.
Iar maică-sa îi zise:
— Spune-i că nu te măriţi cu el dacă nu-ţi aduce nişte conduri de argint pe piciorul tău.
Fata ceru negustorului ce o povăţuise maică-sa şi peste câteva zile acesta veni cu condurii. Picioruşele ei erau mici, ca de păpuşă, dar condurii îi veneau de parcă ar fi fost făcuţi anume pentru ea: nici prea strâmţi, nici prea largi. Din nou fata se duse la maică-sa şi o întrebă ce să facă.
— La noapte am să-ţi termin rochia, zise bătrâna. Spune-i negustorului c-o să te măriţi cu el mâine şi să vină aici la ora 10.
Fata îi spuse întocmai:
— Nu uita, dragul meu, mâine dimineaţă la ora 10 să fii aici.
— Am să vin, dragostea mea, am să vin negreşit, zise el.
În noaptea aceea văduva lucră până târziu, dar termină rochia. Muşchi verde şi fir de aur, iată din ce-o făcuse. O boteză „rochiţă-de-muşchi“ şi dădu acest nume şi fetei mai mici, căci pentru ea o lucrase. Era o rochie fermecată care putea îndeplini toate dorinţele. N-aveai decât s-o pui pe tine şi să doreşti să ajungi undeva, că te şi vedeai la locul cu pricina. Sau dacă voiai să-ţi schimbi înfăţişarea, pe dată te prefăceai în lebădă sau albină.
A doua zi, femeia se sculă înainte de revărsatul zorilor. O chemă pe fata cea mică şi o îndemnă să plece în lume ca să-şi caute norocul, căci un mare noroc o aştepta. Bătrâna citea în stele şi ştia ce are să vină. Îi dădu fetei rochiţa de muşchi şi o coroană de aur şi îi spuse să nu uite condurii de argint şi cele două rochii pe care le căpătase de la negustor. Dar avea să umble în hainele obişnuite cu care lucra toată ziua.
Şi iat-o pe Rochiţă-de-muşchi gata de drum. Maică-sa îi spuse c-o să ajungă peste nouă mări şi nouă ţări, iar de acolo o să mai meargă până ce o să dea de un palat mare unde să ceară de lucru.
— N-ai să mergi mult, draga mamii, zise bătrâna. Şi acolo ai să găseşti de lucru cât vrei.
Rochiţă-de-muşchi urmă povaţa maică-si şi, cât ai clipi din ochi, se trezi în faţa unui palat mare. Bătu la poarta din faţă şi spuse că vrea de lucru. Nu ştiu cum se făcu că-i deschise tocmai stăpâna palatului. Cum o văzu, stăpâna şi prinse drag de fată, căci frumuseţea ei părea fără pereche în lume.
— Ce ştii să faci? o întrebă ea.
— Ştiu să fac mâncare, înălţimea voastră, răspunse Rochiţă-de-muşchi. Lumea zice c-o să fiu o bucătăreasă în toată regula.
— Ca bucătăreasă nu pot să te iau, îi spuse stăpâna. Mai am una, dar aş putea să te iau ajutoare de bucătăreasă, dacă eşti mulțumită cu slujba asta.
— Mai mulţumită nici că se poate, spuse Rochiţă-de-muşchi. E tot ce-mi doresc.
Aşa că Rochiţă-de-muşchi avea să fie ajutoare de bucătăreasă acolo. Şi după ce-i arătă camera unde o să stea, stăpâna o duse la bucătărie şi-i făcu cunoştinţă cu slujnicele.
— Am adus-o pe Rochiţă-de-muşchi, zise stăpâna. De azi înainte o să fie de ajutor la bucătărie.
Apoi stăpâna plecă, iar Rochiţă-de-muşchi se duse din nou în cameră ca să-şi aranjeze lucrurile şi să ascundă coroana de aur, condurii de argint şi cele două rochii minunate.
N-are rost să vă mai spun că toate slujnicele de la bucătărie plesneau de ciudă. Lucrurile aveau să meargă chiar şi mai prost, căci fata cea nouă era al naibii de frumoasă, mult mai frumoasă decât oricare din ele. O hoinară în zdrenţe să le poruncească lor, când locul ei ar fi fost la spălatul vaselor, şi asta numai aşa fiindcă le era milă de ea! Dacă cineva trebuia să fie ajutoare de bucătăreasă, păi e limpede ca lumina zilei că una din ele era demnă de aşa ceva, fiindcă ştia cum merg lucrurile. Nu fata asta de pe care curg zdrenţele, culeasă de pe drumuri. Dar lasă c-o s-o facă ele să-şi vadă lungul nasului, au vorbit între ele. Şi uite aşa au sporovăit întruna, cum fac femeile de obicei, până ce Rochiţă-de-muşchi veni în bucătărie să se apuce de treabă. Atunci tăbărâră toate cu gura pe ea:
— Cine te crezi tu să ne dai nouă porunci? Ai să fii ajutoare de bucătăreasă când ți-i vedea ceafa. N-apuci tu ziua aia! Să fii fericită dacă ţi-om da să freci tigăile, să speli cuţitele, să cureţi grătarele de la sobe şi alte d-astea. Iar drept răsplată, uite ce-ţi dăm!
Şi, dintr-o dată, o loviră cu un linguroi drept în cap — poc, poc, poc!
— Mai mult nici că meriţi, îi spuseră ele, şi altceva n-ai să capeți, frumoaso!
Aşa se şi întâmplă cu Rochiţă-de-muşchi. Toate treburile cele mai murdare ea le făcea. Nu peste mult timp, fata era plină de grăsime din cap până în picioare, iar ochii nu i se mai vedeau de atâta funingine. Din când în când, câte o slujnică nu uita să-i trântească linguroiul în cap — poc, poc, poc! Biata fată nu mai putea îndura, aşa de tare o dureau cucuiele.
Vremea trecea, Rochiţă-de-muşchi îşi vedea de tigăile, cuţitele şi grătarele ei, iar slujnicele îi dădeau în cap cu linguroiul — poc, poc, poc!
Într-o zi se răspândi vestea c-o să fie o petrecere mare, cu vânătoare, dans şi alte distracţii, care avea să ţină trei zile şi trei nopți.
Toate preacinstitele feţe din împrejurimi şi de la câteva mile depărtare fură chemate la această petrecere. Bineînţeles stăpânul, stăpâna şi feciorul lor (căci nu-i dăruise cerul decât cu o odraslă) se duseră şi ei. Nu trebuie să vă mai spun că toate slujnicele numai despre asta vorbeau. Una ar fi vrut să fie şi ea acolo, alta ar fi vrut să danseze cu vreunul din prinți, alta ar fi vrut să vadă rochiile doamnelor şi uite aşa fiecare îşi dorea câte ceva, în afară de Rochiţă-de-muşchi, care stătea la locul ei şi nu spunea nimic.
Dacă ar avea haine ca lumea, se gândeau, s-ar duce şi ele la bal fără grijă, căci nu se credeau cu nimic mai prejos decât oricare doamnă de viţă nobilă.
— Te pomeneşti că vrei să mergi şi tu la bal, Rochiţă-de-muşchi?! râseră ele. Frumos ți-ar sta să apari acolo în zdrenţele tale şi murdară cum eşti!
Şi din nou o loviră cu linguroiul în cap — poc, poc, poc! După asta slujnicele toate începură să-şi bată joc de biata fată. Vedeţi şi dumneavoastră ce neamuri proaste erau.
Ştiţi, după cum v-am mai spus, că Rochiţă-de-muşchi era foarte chipeşă, iar zdrenţele şi murdăria nu reuşeau să-i ascundă frumuseţea. Ce-or fi zis servitorii despre fată nu prea ne interesează, dar stăpânul cel tânăr nu-şi putea lua ochii de la ea. Stăpânul şi stăpâna văzuseră şi ei că fata nu-i o oarecare, căci Rochiţă-de-muşchi era frumoasă, nu glumă. De aceea se gândiră s-o invite la petrecere şi trimiseră după ea, ca să afle dacă vrea să meargă.
— Nu, vă mulţumesc din suflet, spuse ea, niciodată nu m-am gândit la una ca asta, știu ce mi se cuvine şi ce nu. Şi pe deasupra aş umple de grăsime caleaşca şi hainele oricui s-ar apropia de mine.
Stăpânul şi stăpâna îi spuseră să nu-şi facă griji şi o rugară de câteva ori să vină la petrecere. Sunt foarte mărinimoşi, le spuse Rochiţă-de-muşchi, dar ea n-o să se ducă la bal. Chiar aşa o să facă. Când fata se întoarse în bucătărie, vă închipuiţi că toate vroiau să ştie de ce-au trimis stăpânii după ea. Aveau de gând s-o dea afară? Ea însă le spuse că stăpânul şi stăpâna o invitaseră să meargă cu ei la petrecere.
— Cum? Tu, la bal? ziseră ele mirate. Cine crede una ca asta? Dac-ar fi fost vreuna dintre noi, mai treacă-meargă. Dar tu! Auzi colo! Nici nu te-ar fi lăsat să intri. Ai fi pătat hainele domnilor, dacă s-ar fi găsit vreunul să danseze cu tine. Iar doamnele, săracele de ele, ar fi trebuit să se ţină de nas când ar fi trecut pe lângă tine.
Nu, nu se poate, ziceau ele, ca stăpânul şi stăpâna s-o fi chemat pe ea la bal. Minte de îngheaţă apele şi o pocniră din nou cu linguroiul în cap — poc, poc, poc!
A doua seară, stăpânul, stăpâna şi fiul lor o invitară din nou la bal. Fusese minunat cu o seară în urmă, ziceau ei, şi păcat că ea n-a fost acolo. Deseară are să fie şi mai frumos. Toţi, dar în special stăpânul cel tânăr, o rugară să vină. Nu, zicea ea, cum era să se ducă aşa, plină de grăsime şi murdărie şi toată în zdrenţe? Nu putea şi nici nu vroia să meargă. Nici stăpânul cel tânăr nu fu în stare s-o convingă, deşi încercă destul, slavă Domnului. Celelalte slujnice n-o crezură când fata le povesti că stăpânii o chemaseră din nou la petrecere şi că stăpânul cel tânăr ţinea morţiş să meargă şi ea.
— l-auziţi colo, spuseră ele. Ce-o să mai zică sărăntoaca asta? Numai minciuni, ce altceva!
Atunci una din ele, cu o gură ca o troacă de porci şi cu picioare de cal, apucă linguroiul şi poc! i-l trânti în cap. În seara aceea Rochiţă-de-muşchi se hotărî să meargă la bal aşa cum se cuvine, dar fără s-o ştie cineva. Primul lucru a fost să le adoarmă pe toate slujnicele. Pe nevăzute le atinse uşor, în trecere, şi toate căzură într-un somn adânc din care nu se puteau trezi singure. Vraja trebuia sfărâmată de cineva cu aceeaşi putere ca rochiţa fermecată a fetei. După asta Rochiţă-de-muşchi se spălă bine. De când venise, celelalte n-o lăsaseră să se spele fiindcă vroiau s-o ţină cât mai murdară. Apoi se duse în camera ei, aruncă cât colo hainele şi încălţările de toată ziua, îşi puse rochia albă de satin brodată cu rămurele de aur, condurii de argint şi coroana de aur. Bineînţeles avea pe dedesubt rochiţa de muşchi. Cum termină cu îmbrăcatul, îşi puse în gând să ajungă la petrecere. Nici n-apucă bine să se gândească ce vrea, că se şi văzu acolo. Simţi doar că se ridică şi zboară prin aer, numai o clipită însă. Apoi îşi dădu seama că era în încăperea în care se încinse dansul.
Stăpânul cel tânăr o văzu stând deoparte şi, de cum o zări, nu-şi mai putu lua ochii de la ea. Nu mai văzuse niciodată până atunci o fată atât de frumoasă şi aşa de minunat îmbrăcată. Ardea de nerăbdare s-o cunoască.
— Cine-i fata de colo? o întrebă el pe maică-sa.
Dar maică-sa nu ştia nici ea.
— Nu poţi afla cine e, mamă? zise băiatul. Nu poţi merge să vorbeşti cu ea?
Maică-sa, văzând că băiatul n-o să aibă linişte până n-o afla cine este, se duse, se prezentă tinerei fete şi o întrebă cine e, de unde vine şi multe de-alde astea. Dar tot ce putu afla era că tânăra necunoscută venea dintr-un loc unde o loveau cu linguroiul în cap. Apoi stăpânul cel tânăr se duse şi el, se prezentă, dar nici el nu putu afla nimic despre acea frumoasa fată. O invită atunci la dans, dar ea se cam ferea. El se aşeză lângă ea şi o tot rugă până când, în cele din urmă, fata primi şi o porniră amândoi în ritmul muzicii. Dansară o dată, înconjurând încăperea, apoi fata îi spuse că trebuie să plece. El o rugă să mai stea, dar fără vreun folos: necunoscuta se hotărâse să plece chiar atunci.
— Fie cum ţi-e vrerea, zise el (ce altceva putea spune, la urma urmei?), am să te conduc.
Dar fata refuză. A fost de ajuns ca ea să-şi dorească să fie acasă, că s-a şi văzut acolo. Nici vorbă s-o mai conducă cineva. Pur şi simplu dispăru de lângă el cât ai bate din palme, lăsându-l cu gura căscată de uimire. Crezând că fata este în curte să-şi aştepte trăsura, stăpânul cel tânăr se duse să vadă, dar nu era nici urmă de ea nicăieri şi nimeni nu ştia să spună unde e. Se duse el înapoi în sala de bal, dar nu-şi putea lua gândul de la ea şi nu mai avea chef de petrecere.
Când ajunse acasă, Rochiţă-de-muşchi se uită întîi să vadă dacă slujnicele mai dormeau. Apoi se duse sus şi-şi puse din nou hainele de bucătărie. După aceea cobori şi atinse uşor fiecare slujnică. Asta le trezi, ca să zicem aşa. Oricum toate tresăriră şi se-ntrebară cât o fi ceasul, mirându-se că au putut dormi atâta. Rochiţă-de-muşchi le spuse cât e ceasul şi le dădu de-nţeles că ar putea să le pârască. Ele se rugară să nu le spună stăpânei şi se sfătuiră între ele să-i dea fetei câte ceva dacă s-o lăsa greu. Aveau de gând să-i dea niște lucruri vechi şi cam purtate: o fustă, o pereche de pantofi, nişte ciorapi, un corset şi câte şi mai câte de-alde astea.
Rochiţă-de-muşchi le promise că n-o să le pârască şi-n seara aceea nu-i mai dădură cu linguroiul în cap.
A doua zi, stăpânul cel tânăr nu-şi putea găsi astâmpăr. Nu se gândea decât la frumoasa necunoscută de care se îndrăgostise la prima vedere cu o noapte în urmă. Întruna se întreba dacă va veni din nou la bal şi dacă se va face nevăzută la fel ca noaptea trecută. Se tot gândea el cum s-o oprească sau cum s-o ajungă din urmă, dacă fata o să dispară iar pe neaşteptate. Trebuie să afle unde stă, îşi zise el, altfel cum o să mai poată trăi după ce se termină balul? O să se prăpădească de dorul ei, dacă n-o s-o poată lua de nevastă. Era îndrăgostit de ea până peste cap. Toate acestea i le destăinui maică-si.
— Bine, dragul mamei, zise ea cum să te ajut eu? Am crezut că-i o fată modestă şi la locul ei, dar n-a vrut să-mi spună cine e, ce face şi de unde vine. Mi-a spus doar că vine dintr-un loc unde-i dau cu linguroiul în cap.
— E învăluită de mister, ştiu, spuse stăpânul cel tânăr, dar nu-mi pot lua gândul de la ea. Trebuie să mă-nsor cu ea, mamă, oricine-ar fi şi orice s-ar întâmpla. Să n-apuc să mai văd lumina soarelui, dacă n-am s-o iau de nevastă!
Slujnicele au auzul tare ascuţit şi limba şi mai ascuţită, aşa că vă puteţi da cu socoteală că la bucătărie nu se vorbea despre altceva decât despre stăpânul cel tânăr şi despre frumoasa fată de care se îndrăgostise nebunește.
— Dar proaste ne mai crezi, Rochiţă-de-muşchi! Auzi colo! Cică stăpânul a vrut-o numai pe ea la dans.
Şi începură din nou s-o sâcâie şi să-i spună tot felul de răutăţi. Iar la sfârşit, fiindcă le minţise (aşa credeau ele), îi dădură cu linguroiul în cap — poc, poc, poc! Şi treaba asta se repetă mai târziu, după ce stăpânul şi stăpâna trimiseseră din nou după ea şi o poftiseră să vină la bal cu ei, iar ea refuzase ca şi înainte. Slujnicele îi spuneau în bătaie de joc să aibă grijă să nu piardă ocazia, nu se ştie dacă o să mai vină alta. l-au mai zis ele şi alte lucruri, dar nu vreau să le mai spun aici. Din nou o loviră cu linguroiul în cap — poc, poc, poc! Atunci Rochiţă-de-muşchi le adormi pe împieliţate, cum făcuse cu o seară în urmă, şi începu să se pregătească de petrecere. De data aceasta însă îşi puse cealaltă rochie, cea făcută din mătase în culori luate de la toate păsările cerului.
lat-o acum pe Rochiţă-de-muşchi la bal. Stăpânul cel tânăr o aştepta cu nerăbdare. De cum o zări, îl rugă pe taică-său să trimită un om s-aducă din grajduri calul cel mai iute şi să-l ţină la uşă. Pe maică-sa o rugă să stea puţin de vorbă cu fata cea frumoasă. Stăpâna făcu aşa cum o rugase fiu-său, dar mai mult decât noaptea trecută nu putu afla. Când armăsarul fu gata înşeuat la uşă, stăpânul cel tânăr o invită la dans pe aleasa inimii lui. Ca înainte, ea zise „nu“ la început şi „da“ mai pe urmă. Apoi, la fel ca noaptea trecută, spuse că trebuie să plece după ce dansară o dată, înconjurând încăperea. Acum, însă, el o ţinu strâns de mână până ajunseră în curte. Apoi fata îşi puse în gând să ajungă înapoi acasă şi, cât ai zice „peşte“, se şi pomeni în camera ei. Tânărul stăpân o simţi cum se înalţă în aer, dar nu putu s-o oprească nicicum. O fi călcat-o poate pe picior, căci fetei îi scăpă un condur. Nu pun capul jos pentru ce s-a întâmplat, dar cred că totuşi aşa a fost. El luă condurul, iar cât despre fată, mai uşor ți-ar fi fost să te iei la întrecere cu vântul într-o noapte cu furtună decât s-o prinzi pe ea din urmă. De cum ajunse acasă, Rochiţă-de-muşchi se îmbrăcă din nou cu hainele ponosite, apoi rupse vraja care le adormise pe celelalte slujnice. Le furase iar somnul, aşa credeau ele, şi, de frică să nu afle stăpâna, îi oferiră fetei una un şiling1, alta o jumătate de coroană2, o a treia leafa pe o săptămână. Ea promise că n-o să spună nimănui nimic.
A doua zi, stăpânul cel tânăr nu se mai putea scula din pat. Se ofilea de dor pentru domniţa care-şi pierduse un condur de argint noaptea trecută. Toate leacurile doctorilor nu-i ajutară la nimic. Se dădu sfoară-n ţară că stăpânul cel tânăr e rău bolnav şi că numai fata care-şi pierduse condurul putea să-l salveze. Dacă avea să vină, el o s-o ia de nevastă. Cum v-am mai spus, condurii erau mititei, ca de păpuşă. De peste tot veniră doamne cu picioare mari sau mici, dar nici una nu avea picioarele atât de mici ca să încalţe condurul, oricât s-ar fi chinuit ele. Sosiră şi femei de rând, dar nici uneia nu-i venea bine condurul de argint. Chiar şi slujnicele au încercat, dar fără vreun folos. Stăpânul cel tânăr se prăpădea văzând cu ochii.
— Oare nu mai e nimeni, se întreba mama, nici o femeie bogată sau săracă?
— Nu, îi răspunseră ceilalţi. Toată lumea a încercat condurul, în afară de Rochiţă-de-muşchi.
— Aduceţi-o degrabă aici, spuse stăpâna.
O aduseră pe fată.
— Încalţă condurul ăsta, spuse stăpâna.
Rochiţă-de-muşchi îşi strecură destul de uşor piciorul în condur, căci era pe măsura ei. Stăpânul cel tânăr sări din pat şi vru s-o ia în braţe.
— Stai o clipă, zise ea şi o luă la fugă.
Nici n-apucară să se dezmeticească bine că fata se şi întoarse îmbrăcată în rochia albă de satin brodată cu rămurele de aur, cu coroana de aur pe cap şi încălţată cu amândoi condurii de argint. Stăpânul cel tânăr iar se repezi s-o ia în braţe.
— Mai stai un pic, zise ea şi dispăru din nou.
De data aceasta veni îmbrăcată cu rochia de mătase în culori luate de la toate păsările cerului. Acum nu-l mai opri s-o ia în braţe, iar el, cum se zice, o sorbea din priviri.
După ce se liniştiră puţin şi începură să vorbească mai pe îndelete, stăpânul, stăpâna şi feciorul lor vrură să afle câteva lucruri despre fată. O întrebară cum a ajuns la bal şi cum de s-a putut întoarce acasă iute ca vântul şi ca gândul.
— Mi-am pus doar în gând să fiu acolo, le răspunse ea.
Le povesti apoi ce v-am spus şi eu, despre rochița fermecată pe care i-o făcuse maică-sa şi despre puterile pe care i le dădea dacă vroia s-o îmbrace.
— Ei, asta era, se dumiriră ei.
Apoi îşi aduseră aminte de vorbele fetei, că vine dintr-un loc unde îi dădeau cu linguroiul în cap. Ce vroia să spună cu asta, o întrebară ei. Vroia să spună exact ce spusese: slujnicele o loveau cu linguroiul în cap — poc, poc, poc!
Stăpânii se înfuriară de-a binelea când auziră una ca asta. Porunciră să plece toate slujnicele de la bucătărie şi puseră câinii pe urmele lor, ca să gonească ciumele cât mai departe de locul acela.
Nu mult după această întâmplare, Rochiţă-de-muşchi şi stăpânul cel tânăr făcură nuntă, iar mireasa primi o caleaşcă cu şase cai să se plimbe, sau zece dacă vroia, fiindcă nu trebuie să vă spun că avea tot ce-şi dorea. Trăiră fericiţi şi avură o casă plină de copii. Eram şi eu pe-acolo când băiatul cel mai mare, puţin cam adus de spate, cânta la vioară. Dar treaba asta s-a petrecut acum mulţi, mulţi ani şi nu m-ar mira ca stăpânul şi stăpâna să fi murit de-atunci, deşi n-am auzit pe nimeni spunând una ca asta.