A fost ODATĂ o femeie care avea o fată. Într-o zi făcu ea cinci plăcinte şi, când le scoase din cuptor, văzu că le lăsase prea mult şi coaja era cam tare. Aşa că-i spuse fetei:

— Fată, pune plăcintele astea pe policioară şi lasă-le acolo un pic. S-or face ele bune de mâncat.

Vroia să spună c-o să se mai moaie coaja.

Dar fata ce-şi zise? „Păi, dacă s-or face bune de mâncat, am să le mănânc acum.“ Se puse pe treabă şi le mâncă, de la prima până la ultima.

Când veni vremea mesei, maică-sa îi spuse:

— Du-te şi adu-mi o plăcintă. Cred c-or fi bune de mâncat acum.

De dus se duse ea, şi se uită, dar ce era să găsească decât tava?! Se întoarse deci şi-i spuse maică-si:

— Nu-s încă bune.

— Nici una? întrebă femeia mirată.

— Nici una, zise fata.

— Ei, bune sau nu, spuse mama, tot o să mănânc una.

— Cum ai să mănânci dacă nu se poate? sări fata.

— Foarte bine, spuse maică-sa. Du-te dar şi adu-mi-o pe cea mai bună!

— Le-am mâncat pe toate. N-am cum să-ţi aduc nici pe cea mai bună, nici pe cea mai rea.

Biata femeie se înfurie de-a binelea. Îşi luă furca de tors şi ieşi la poartă. Începu să toarcă şi să cânte aşa:

• Fata mea a mâncat cinci plăcinte, cinci plăcinte azi.
• Fata mea a mâncat cinci plăcinte, cinci plăcinte azi.

Regele tocmai venea în jos pe uliţă şi o auzi cântând. Neînţelegând ce cânta femeia, se opri şi o întrebă:

— Ce tot spui acolo, femeie?

Femeii îi fu ruşine să-i povestească regelui ce făcuse fata ei şi începu să cânte din nou:

• Fata mea a tors cinci fuioare, cinci fuioare¹ azi.
• Fata mea a tors cinci fuioare, cinci fuioare…

— Ce spui, soro! se minună regele. N-am mai auzit una ca asta. Ascultă-mă, zise el mai apoi, vreau să-mi iau nevastă şi-am să mă-nsor cu fata ta. Dar bagă de seamă, mai spuse el, unsprezece luni dintr-un an o să mănânce tot ce-i doreşte inima, o să-mbrace toate rochiile care i-or plăcea şi o să meargă la toate petrecerile la care-o vrea. Dar în ultima lună va trebui să toarcă cinci fuioare în fiecare zi şi, dacă n-o face aşa, am să pun să i se taie capul.

— Bine zici, măria ta, spuse femeia, gândindu-se că aşa un bărbat nu se găseşte pe toate cărările.

Cât despre cele cinci fuioare, când o veni timpul, o găsi ea o cale să scape şi, la urma urmei, poate c-o uita şi el.

Făcură nunta. Vreme de unsprezece luni fata mâncă tot ce-i dori inima, îmbrăcă toate rochiile care-i plăcură şi merse la toate petrecerile la care vroi.

Dar timpul trecea şi fata începu să se gândească la fuioare şi să se întrebe dacă regele şi-o mai aduce aminte de ele. El însă nu sufla o vorbă despre asta şi era sigură că el uitase cu totul.

Totuşi, în ultima zi a lunii o duse într-o odaie pe care nu i-o mai arătase niciodată. Acolo erau, numai o furcă de tors şi un scăunel. Regele zise:

— Ei, nevastă dragă, mâine-am să te-ncui aici şi-am să-ţi las ceva mâncare şi nişte in. Dacă nu torci cinci fuioare până seara, unde-ţi stau picioarele, acolo-ţi va sta şi capul.

Şi se duse după treburile lui.

Fetei îi era tare teamă. Niciodată nu-i stătuse ei capul la ale casei şi habar n-avea cum să toarcă. Ce-o să se facă ea mâine, dacă nimeni n-o s-o ajute? Se aşeză pe un scăunel şi începu să plângă de ţi se rupea inima. Deodată auzi de afară un zgomot, jos lângă uşă. Se ridică, deschise uşa şi ce-i văzură ochii?! Un drăcuşor mic şi negru, cu o coadă lungă, lungă de tot. El se uită cam curios la ea şi o întrebă:

— Da’ ce-ai, de ce plângi?

— Ce-ţi pasă? zise ea.

— Nu-mi pasă, spuse el, dar vreau să ştiu şi eu de ce plângi.

— Şi la ce mi-ar folosi dacă ţi-aş spune?

— Poţi să ştii? zise el răsucindu-şi codiţa.

— Ei, bine, spuse fata, nu-mi foloseşte la nimic, dar nici n-are ce să-mi strice.

Se sculă în picioare şi-i povesti despre plăcinte, despre fuioare şi despre celelalte întâmplări.

— Uite ce-am să fac, zise negriciosul. Vin la fereastra ta în fiecare dimineaţă, iau inul şi ţi-l aduc seara tors.

— Şi ce-mi ceri pentru asta? întrebă fata.

Drăcuşorul se uită cu coada ochiului şi apoi spuse:

— În fiecare seară am să te las de trei ori să ghiceşti cum mă cheamă şi, dacă până la sfârşitul lunii nu mi-ai ghicit numele, vei fi a mea. Te învoieşti sau nu?

Fata se gândi c-o să ghicească ea până la sfârşitul lunii, aşa că-i spuse:

— Bine, facem târgul.

— Îl facem, spuse drăcuşorul.

Să-l fi văzut apoi ce mulţumit şi-a răsucit codiţa.

A doua zi, regele-şi duse nevasta în odaia cu pricina, unde găsiră inul şi mâncarea pentru o zi.

— Ăsta-i inul, spuse el, şi dacă nu-l torci până deseară, am să pun să ţi se taie capul.

Apoi încuie uşa şi se duse. Abia plecă regele, că se şi auzi un ciocănit la fereastră. Fata se sculă de pe scaun, deschise fereastra şi bineînţeles că găsi drăcuşorul stând pe pervaz.

— Unde-i inul? întrebă el.

— Uite-l, spuse fata şi i-l dădu.

Veni seara şi iar se-auzi ciocănitul. Fata se ridică, deschise fereastra şi iată-l din nou pe tuciuriul nostru, cu inul tors în braţe.

— Gata, spuse el şi-i dădu inul. Ei, acum spune cum mă cheamă.

— Cum să te cheme? Poate Bill.

— Da’ de unde! spuse el răsucindu-şi codita.

— Atunci Ned, zise ea.

— Nici, făcu el îmbârligându-şi din nou codița.

— Te-o fi chemând Mark.

— N-ai ghicit, zise el.

Şi dispăru cu codiţa făcută sfredel.

Când veni regele, seara, cele cinci fuioare îl aşteptau gata toarse.

— Văd că n-o să-ţi tai capul astă-seară, draga mea, spuse el. Mâine dimineaţă o să-ţi dau din nou mâncarea şi inul, mai zise el şi dus a fost.

În fiecare zi îi dădea inul şi mâncarea. Negriciosul cel mic era nelipsit, dimineaţa şi seara.

Iar fata nu făcea altceva decât să se gândească la tot felul de nume pe care să le spună seara. Niciodată însă nu-l nimerea pe cel adevărat. Da, dar luna se apropia de sfârşit, tuciuriul se făcea tot mai răutăcios şi-şi răsucea coada tot mai repede, ori de câte ori fata îi spunea câte un nume.

Şi iată că nu mai era decât o zi până la sfârşitul lunii. Împieliţatul veni cu inul tors şi spuse:

— Ei, ai aflat cum mă cheamă?

— Nicodim?

— Nicidecum.

— Poate Samuel?

—Aş!

— Atunci te-o fi chemând Matusalem.

— N-ai ghicit nici acum.

După asta se uită la ea cu nişte ochi care o îngheţară de-a binelea şi-i spuse:

— Ascultă, numai mâine mai e la mijloc şi-ai să fii a mea.

Apoi dispăru în noapte.

Biata de ea nici nu ştia pe ce lume se află de atâta supărare. Pe coridor se auziră paşii regelui.

Când intră şi văzu cele cinci fuioare toarse, regele îi spuse:

— Bine, draga mea, aştept să mai torci şi mâine cinci fuioare şi, după cum se vede, capul o să-ţi rămână pe umeri. Astă-seară mâncăm împreună aici.

Le aduseră mâncare şi încă un scăunel şi cei doi se aşezară la masă. Nici n-apucară să îmbuce de câteva ori că regele începu să râdă.

Atunci nevastă-sa îl întrebă:

— Ce e? De ce râzi?

— Stai să-ţi spun, zise el. Azi-dimineaţă ieşisem la vânătoare şi ajunsesem într-un loc pe care nu-l mai văzusem niciodată. Şi-acolo era o groapă. Am auzit un bâzâit ca de albine. Am descălecat şi m-am dus drept spre groapă. M-am uitat şi ce crezi c-am zărit?! Un drăcuşor caraghios de mama focului. Nici nu-ţi trece prin gând ce făcea! Avea o furcă mică din care torcea repede de te lua ameţeala şi dădea mereu din coadă. Torcea întruna şi cânta:

• Ştiţi de bună seamă,
• Tom Tit Tot mă cheamă.

Ei, când auzi fata una ca asta, simţi că nu-şi mai încape în piele de bucurie, dar nu scoase nici un cuvânt.

A doua zi, negriciosul se uită tare răutăcios la ea când veni după in. La căderea nopţii, fata auzi din nou ciocănitul cunoscut. Deschise fereastra şi împieliţatul apăru din nou pe pervaz. Rânjea cu gura până la urechi şi-şi răsucea coada drăceşte.

— Cum mă cheamă? întrebă când îi dădu inul tors.

— Oare Solomon? zise ea prefăcându-se că îi este frică.

— Prostii! spuse el şi făcu câțiva paşi spre mijlocul odăii.

— Atunci Zevedei, spuse ea din nou.

— Nici pomeneală, zise drăcuşorul şi începu să râdă şi să-şi răsucească aşa de tare coada că nici n-o mai vedeai. Bagă de seamă, încă o dată mai spui şi, de nu ghiceşti, eşti a mea! zise el, întinzându-şi labele negre spre ea.

Atunci fata făcu un pas-doi înapoi, se uită la el, apoi începu să râdă şi îi spuse, arătându-l cu degetul:

• Ştiu, de bună seamă,
• Tom Tit Tot te cheamă.

Când auzi dracul una ca asta, se cutremură din toate mădularele şi dispăru în noaptea neagră. Nimeni nu l-a mai văzu de atunci.

---

1. fuior — mănunchi de cânepă, de in, melițat și dărăcit, gata de tors. ↩︎