Pe muntele Împăratului de Jad1 se afla odată o peşteră denumită „Peștera Dragonului Zburător“, dat fiindcă în această peșteră trăia un dragon care din zece în zece zile ieșea din peșteră prin văzduh împrăștiind perle de foc. Acesta era un fel de joc al lui: scuipa perle de foc şi apoi zbura după ele ea să le prindă. Aceste perle de foc se desfăceau în niște steluțe de foc care unde cădeau ardeau totul. Şi de fiecare dată cînd ieșea dragonul din peșteră și începea zborul prin văzduh ardeau cîteva case ale locuitorilor de aici.
Cu toţii urau de moarte dragonul care le aducea asemenea năpastă, dar nu aveau cum să se împotrivească. Ceea ce puteau ei să facă era să pîndească cînd va ieși dragonul din peşteră. Şi atunci se urcau cu toţii pe acoperișul caselor și începeau să bată tobele, să sperie dragonul, ca acesta să zboare cît mai departe de locurile acelea. Dar, cu toate acestea, incendiile se ţineau lanț.
Într-o zi, în Hangiou a venit un bătrîn fierar care a tras la un han. Tocmai s-a nimerit ea în aceeaşi zi să iasă dragonul din peşteră și cei de la han se urcaseră cu toții pe acoperiş. Fierarului i s-a părut foarte curios și s-a urcat şi el.
După ce a ascultat tot ce i-au spus oamenii, s-a dat jos de pe acoperiș și-a luat ciocanul și a plecat.
În acea zi dragonul a zburat foarte mult timp în văzduh şi stelele de foc au cuprins multe case. Cînd s-a întors fierarul, hanul arsese și gazdele se jeluiau de mama focului. Fierarul i-a liniștit cum s-a priceput, le-a dat toţi arginţii pe care-i avea, zicîndu-le:
— Nu vă mai necăjiţi, că dragonul s-a întors în peşteră şi s-a culcat.
Dar oamenii, în loc să se liniştească s-au îngrijorat şi mai tare, ştiind că în peștera aceea se afla locuința dragonului și nimeni nu îndrăznea să ajungă acolo.
Fierarul s-a gîndit ce s-a gîndit, și, deodată, lovindu-se peste frunte, a spus:
— Fiţi fără grijă, am eu ac de cojocul lui!
Hangiul, nerăbdător, a întrebat îndată:
— Meștere, ce ai de gînd să faci?
Fierarul a răspuns :
— Dacă fiecare locuitor din Hangiou îmi va da cîte un cuţit, eu voi veni de hac dragonului.
Hangiul l-a măsurat din cap pînă în picioare și şi-a dat seama că acesta nu este unul dintre acei oameni care îndrugă verzi şi uscate.
Vestea aceasta s-a răspîndit în tot orașul și lumea nu mai putea de bucurie.
N-au trecut nici cîteva zile că s-a adunat un morman de cuțite, cît un deal.
Fierarul a chemat pe toţi ceilalți fierari din oraș, au luat cuţitele și le-au topit, făcînd din ele șapte vase mari cît toate zilele.
Oamenii se mirau de cele şapte vase şi nu înțelegeau la ce foloseau. Au vrut să le miște, dar de abia 19 flăcăi voinici au reușit să miște unul dintre ele.
Apoi, fierarul a plecat la peştera dragonului. Cînd a ajuns aici dragonul sforăia de zor. S-a întors într-o fugă şi le-a zis oamenilor:
— Haideţi să prindem dragonul! O sută treizeci şi trei de tineri puternici să ridice cele şapte vase. Ceilalţi să aducă fiecare cîte o găleată de apă. Veniţi după mine şi așteptați semnalul meu! Să nu vă fie teamă! Dacă dragonul se trezește, am ciocanul cu mine.
Cînd au ajuns la gura peșterii, dragonul tot mai dormea. Fierarul le-a zis flăcăilor să așeze cele şapte vase pe cele două mustăţi, pe cele patru picioare şi pe coada dragonului. În tot acest timp el stătea la capul dragonului cu ciocanul ridicat, gata să lovească dacă s-ar fi trezit. Apoi le-a zis celor cu găleţile să răstoarne apa în vase. Cînd era aproape să se umple şi cel de-al șaptelea vas, cineva a scăpat găleata care s-a răsturnat şi apa a intrat în nările dragonului gîdilindu-l. Acesta a tras un strănut şi parcă a simţit că-l ţine ceva. A vrut să-şi ridice capul, dar i s-au rupt mustăţile. A răcnit o dată și a început să se zbată. Apoi s-a afundat în peşteră; s-a strecurat pe sub pămînt şi a ieşit tocmai în provincia An Hui, iar la Hangiou nu s-a mai întors niciodată.
Legenda spune că Peștera Dragonului Zburător din Hangiou ține pînă în provincia An Hui.
După fuga dragonului, cele șapte vase de fier au rămas pentru un timp în gura peșterii aşezate întocmai Constelaţiei Carului Mare, așa că oamenii le-au zis: „Vasele Carului Mare“. Se zice că dacă toate cele şapte vase ar fi putut fi umplute cu apă, dragonul ar fi rămas țintuit pe veci în peştera de pe Muntele Regelui de Jad de unde şi zicala: „Șapte stele ar fi țintuit dragonul, dacă n-ar fi lipsit o găleată cu apă.“
Repovestită de Eufrosina Dorobanțu
- jad — piatră semiprețioasă compusă din silicat natural de aluminiu, calciu și magneziu, de culoare albă-verzuie până la verde închis, cu luciu sticlos, folosită la confecționarea unor obiecte de artă. ↩︎