La poalele unui munte uriaş, trăia într-o iurtă¹ albă bătrînul Tunet. El avea trei fii. Cel mai mare era Soarele cel luminos, fiul cel mijlociu era Focul cel curajos şi puternic, iar Prîslea era Luna cea frumoasă.

Tatăl-Tunet se hotărî într-o zi să afle dacă îl iubesc sau nu fiii săi şi pe cînd fraţii ieşiră să are pămîntul, el îşi schimbă înfăţişarea, pentru a nu fi recunoscut de aceştia.

Astfel apăru pe cîmp şi începu să strige către fiii săi:

— Alergaţi cît mai repede acasă! Peste tatăl vostru s-a abătut o nenorocire! Va muri în scurt timp!

Soarele, fiul cel mare, începu să alerge spre casă mai repede decît toţi. În urma lui se grăbea Focul, iar Luna cea frumoasă se gîndi: „De ce să mă grăbesc? Doi sînt îndeajuns. Chiar şi fără mine ei ştiu ce au de făcut. Mi-e o foame cumplită. Întîi voi mînca ceva, apoi mă voi îndrepta spre casă.”

Îşi scoase proviziile din traistă şi începu să mănînce. După ce-şi potoli foamea o luă uşurel spre casă.

— Fratele cel mare ajunse acasă în mare goană. În prag îl întîmpină bătrînul Tunet, care îi spuse:

— O, tu, fiul meu cel mare, luminosule Soare! Tu eşti cel dintîi care te-ai gîndit să-mi sari în ajutor. Eu te voi răsplăti. De-acum înainte tu vei sta sus pe boltă şi vei străluci în fiecare zi şi toţi se vor bucura de frumuseţea razelor tale.

Apoi apăru şi Focul, Tatăl îl întîmpină şi pe acesta la fel:

— Şi, tu fiul meu cel mijlociu, Focule neînfricat! Tu ai întîrziat doar puţin, dar eu n-o să mă supăr pentru asta. Te voi răsplăti şi pe tine. De-acum înainte îl vei ajuta pe fratele tău mai mare. Tu îi vei încălzi pe toţi cei care suferă de frig.

Într-un tîrziu apăru acasă şi Luna cea frumoasă. Supărat, Tunetul porni s-o certe:

— O, tu, fiica mea cea mică! Tu nu te-ai omorît cu firea să-mi sari în ajutor! De aceea tu vei străluci numai noaptea, fără să dai căldură oamenilor. Nimeni nu se va bucura de tine, precum se bucură de Soare şi Foc.

De-atunci Soarele străluceşte ziua, spre bucuria tuturor, Focul îl ajută, iar Luna poate fi văzută numai noaptea şi fără a da vreun strop de căldură.

Poate şi de aceea se spune în popor că „străluceşte, dar nu încălzeşte.”

1. iurtă — locuință demontabilă, specifică populațiilor nomade mongole sau turcice, de formă conică (la mongoli) sau semisferică (la turci), alcătuită dintr-un schelet din zăbrele de lemn în formă de cerc, acoperit cu pâslă. ↩︎