Demult, tare demult, trăia un tînăr vînător, pe nume Ak-ol. El avea o iurtă1 din lemn de mesteacăn. În taiga vîna samuri2 negri, vidre, vulpi roşii şi rîşi pestriţi.
Odată, la vînătoare, Ak-ol întîlni în cale un uliu cu aripile rănite.
— Ajută-mă! Nu mă lăsa să pier! îl rugă uliul. De vei fi bun, eu te voi răsplăti cu vîrf şi îndesat.
Tînărul vînător, înduioşat, luă uliul, îl duse în iurta sa şi-l îngriji. Îl hrănea din ceaunul său şi îi dădea să bea din ceaşca sa. Îl tămădui cu plante medicinale, culese de pe şase dealuri. Aripile uliului începură să se întremeze.
— Îţi mulţumesc, Ak-ol! spuse uliul. Tu nu m-ai lăsat să pier. Am să te răsplătesc pentru binele făcut. Acum lasă-mă să-mi iau zborul.
Ak-ol îl scoase din iurtă. Uliul îşi întinse aripile puternice şi zbură spre cerul albastru. Nu peste multă vreme, Ak-ol se întoarse în locurile sale de vînătoare.
Merse el prin taiga, de dimineaţă pînă seara, şi se minună că nu mai văzuse nici păsări zburînd şi nici animale alergînd, ori zbenguindu-se. Atunci Ak-ol hotărî să se înapoieze la iurtă.
Se apropie de Enisei, uriaşul şi veselul fluviu şi vru să treacă pe celălalt mal. Dar nu-şi mai găsi barca, făcută din coajă de mesteacăn, în locul unde o lăsase. „Acum ce-o să mă fac? se gîndi el. Oare nu-şi bate joc de mine stăpînul apelor?”
Nu-şi duse gîndul pînă la capăt, că imediat începu să bată un vînticel umed, iar din apă se iscă cumplită vijelie, care se prefăcu în Stăpînul apelor — bătrînul Sug-Tai.
— Ai răbdare, Ak-ol! spuse bătrînul. Dă-mi o mînă de ajutor şi atunci îţi voi da barca; ba mai mult, am să te răsplătesc cu prisosinţă.
— Cu ce te pot ajuta eu? întrebă Ak-ol. Eu nu-s decît un vînător, cu o puşcă în spinare.
— Tu eşti un trăgător iscusit. Ajută-mă să-l birui pe Stăpînul mlaştinilor. El otrăveşte apele, distruge izvoarele, iar pe unde trece, lacurile se fac mlaştini. De două ori ne-am luptat pînă acum, dar nici unul n-a reuşit să-l răpună pe celălalt. Dimineaţă ne vom întîlni pentru a treia oară, iar tu o să ai prilejul să mă ajuţi, cum poţi mai bine cu iscusinţa ta de vînător.
— Tot nu înţeleg. Ce pot face eu pe o aşa furtună!
— Vezi tu povîrnişul de colo? Dimineaţă, cînd va începe să se lumineze, te urci pe el şi de-acolo vei vedea un lac. În zare, dinspre lac se va ridica o ceaţă albăstrie, iar din mlaştină — o ceaţă galbenă. Ele se vor încolăci, iar noi ne vom ivi din ceţuri şi ne vom bate, căci ceaţa albastră sînt eu, iar cea galbenă e Stăpînul mlaştinilor. Tu vei ochi cu atenţie şi vei trage în el. Dacă mă ajuţi să-l birui pe duşmanul meu, n-o să-ţi pară rău.
Sug-Tai dispăru, iar tînărul vînător înnoptă pe malul fluviului. Dimineaţa în zori se trezi. Se urcă pe povîrniş. Lacul abia se zărea. După ce zorile mijiră, deasupra lacului se ridică ceaţa albastră, iar deasupra mlaştinii — cea galbenă. Imediat ele se şi încolăciră… „E momentul“, se gîndi Ak-ol şi ridică arma. Dar nu reuşi să ochească; mîinile îi tremurau, ochii i se împăienjeniseră — cînd zărea ceaţa albastră, cînd pe cea galbenă…
„Numai de n-aş greşi, să nimeresc cumva tocmai în Sug-Tai!“ se frămîntă el. Apoi văzu cum ceaţa cea galbenă o alungă pe cea albastră în apă. „Fie ce-o fi, se hotărî tînărul. Nu mai zăbovesc nici o clipă“. Şi imediat trase cu toată încordarea ochilor, prin ceaţa dimineţii. Totul se prăbuşi la pămînt, stăpînul mlaştinilor prefăcîndu-se într-o broască uriaşă, de mărimea unei vaci, cu nişte ochi ca două cupe întunecate, părui fluturîndu-i ca nişte zmeie negre, iar în loc de urechi îi atîrnau nişte bolovani.
Atunci pămîntul porni să vuiască, la fel ca la moară, se făcu o groapă, iar Stăpînul mlaştinilor dispăru acolo.
Ceaţa cea albastră se apropie de Ak-ol, învăluindu-l şi se prefăcu imediat în Stăpînul apelor.
— Mulţumesc, Ak-ol! Acum vino cu mine. Sînt gata să-mi ţin promisiunea.
Bătrînul îl însoţi pe Ak-ol în iurta sa. Puse pe masă sumedenie de bunătăţi şi începură să se ospăteze.
— Rămîi peste noapte la mine — îi spuse Stăpînul apelor lui Ak-ol. Dimineaţă îţi vei găsi barca, acolo unde ai lăsat-o. Drept răsplată că m-ai ajutat să-l înving pe duşmanul meu, vei putea să-ţi alegi trei lucruri, dintre acelea pe care le doreşti mai mult.
Ak-ol fu cuprins de un somn adînc şi în vis îi apăru un uliu lăsîndu-se în zbor pe iurta sa.
— Ascultă sfatul meu, Ak-ol! spuse uliul. Stăpînul apelor îţi promite multe: şi peşti minunaţi, şi cai buni, şi argint, şi aur. Tu însă, să ceri altceva: un miel jigărit, un căţeluş roşcat şi cele trei prăjini de sus ale iurtei bătrînului. Mai mult să nu ceri. Să ţii minte cuvintele mele.
Astfel grăi uliul şi îşi luă zborul.
A doua zi de dimineaţă tînărul vînător se pregătea să plece spre casă.
— Mai rămîi la mine, îl rugă Sug-Tai.
Ak-ol îi răspunse hotărît:
— Eu am muntele meu, cu toate că nu-i prea înalt. Mai am şi rîul meu, cu toate că nu-i prea adînc. Eu mă plictisesc fără ele. E timpul să mă întorc acasă.
Atunci Stăpînul apelor îi aduse tînărului vînător cai iuţi şi îi puse în faţă grămezi de argint şi aur, precum şi pietre preţioase. Totul îi plăcea lui Ak-ol. Ochii nu şi-i mai putea lua de la armele atît de dragi inimii sale. Dar nu luă nimic, căci îşi aminti de sfaturile date în vis de uliu.
— De ce nu vrei să iei nimic? îl întrebă Sug-Tai. Cere-mi tot ce-ţi pofteşte inima.
— Aş vrea să-ţi cer un miel jigărit, un căţeluş roşcat şi cele trei prăjini de sus ale iurtei tale, spuse Ak-ol.
Stăpînul apelor păli.
— Fie! Săgeata în zbor nu se mai întoarce înapoi: eu nu-mi schimb cuvîntul dat.
Aduse mielul jigărit, luă cele trei prăjini de sus ale iurtei sale, prinse căţeluşul roşcat şi le dărui lui Ak-ol.
„De ce-o fi pălit oare Sug-Tai? se gîndi flăcăul. Oare acest miel jigărit sau acest căţeluş roşcat îi sînt mai dragi decît armele, aurul şi argintul? Nu, nu întîmplător mi-a vorbit astfel uliul în vis.“
— Ia aminte, Ak-ol! Să ai grijă de acest căţeluş, mai presus decît ochii tăi! îi spuse Stăpînul apelor la despărţire.
Tînărul vînător luă mielul şi prăjinile pe umeri, chemă căţeluşul şi se îndreptă spre casă.
Ieşi la rîu şi observă că barca se afla în locul unde o lăsase. Se urcă în barcă, trecu rîul, ajunse la celălalt mal, apoi o luă pe cărare.
Deodată, uliul se apropie în zbor, oprindu-se în faţa lui.
— Ascultă-mi sfatul, Ak-ol! spuse uliul. Nu dispreţui acest căţeluş, nu-l hrăni cu resturi, ci dă-i din mâncarea ta, iar noaptea culcă-l cu tine. Ajuns acasă, leagă mielul de piciorul tău, la fel leagă şi prăjinile la capete şi culcă-te sub ele.
Astfel glăsui uliul şi se înălţă în zbor, spre cerul albastru.
Tînărul îl ascultă şi făcu aşa cum i se spuse: hrăni căţeIaşul din ceaşca sa şi-l culcă cu el.
Apoi o luă uşor la picior şi, într-un tîrziu, ajunse acasă. Legă mielul de picior, legă şi prăjinile la capete şi se culcă, obosit de-atîta drum.
Apăru soarele luminos. Ak-ol se trezi şi nu mai văzu alături căţeluşul cel roşcat. Privi în jur: în locul amărîtei lui iurte se afla o iurtă nouă, iar de jur împrejur — un mare număr de animale: cai, cămile şi oi. Din iurtă apăru o fată mai luminoasă decît soarele la răsărit, mai minunată decît luna. Şaizeci de cosiţe se risipeau pe spate, cincizeci, pe umeri.
Frumoasa frumoaselor îi întinse mîna lui Ak-ol:
— Mirele meu!
Tare se mai bucură tînărul vînător: „Iată cine va fi nevasta mea! Alături de ea nici nu suferi, nici nu mori.”
— Cum te cheamă? o întrebă tînărul. Unde a dispărut căţeluşul cel roşcat pe care l-am culcat alături de mine?
— Pe mine mă cheamă Cibek. Sînt fiica lui Sug-Tai, iar tata mă prefăcuse în căţeluş, ca tu să nu mă ceri cumva de nevastă.
— Dar mielul cel jigărit pe care l-am legat de picior?
— E turma care paşte în preajma iurtei.
— Dar cele trei prăjini ale iurtei lui Sug-Tai?
— Este iurta cea albă.
Deodată se abătu asupra lor un vifor care nu era altceva decît însuşi Stăpînul apelor.
— Ak-ol, tu mi-ai luat tot ce aveam mai scump pe lumea asta — pe fiica mea! Acum vreau să aflu dacă eşti demn să te înrudeşti cu mine. Iată ce-ţi propun: dacă tu mă vei găsi, unde mă voi ascunde, fiica mea va rămîne cu tine. Dacă eu te voi găsi pe tine, atunci Cibek se va întoarce acasă. Să vii să mă cauţi peste trei zile.
Ak-ol se întristă. Îi era tare teamă să nu-şi piardă iubita.
— La ce te gîndeşti? îl întrebă Cibek.
— Cum o să reuşesc eu să-l găsesc pe Sug-Tai, învăluit în atîtea văluri de ceaţă?
Îi părea rău fetei de tatăl ei, căci rămăsese singur, dar nu vroia să se despartă nici de dragul ei Ak-ol, şi-i spuse:
— Lîngă rîu se află trei plopi. Cel mai înalt e tatăl meu. În ziua stabilită, Ak-ol luă toporul şi se îndreptă spre cei trei plopi. Acolo se prefăcu că se pregăteşte să-l doboare pe cel mai înalt dintre ei. Tare se mai sperie Stăpînul apelor, care începu să strige de sus:
— Nu mă tăia! Întoarce-te acasă. Acum e rîndul meu să te caut, Ak-ol.
Tînărul se întoarse acasă, unde se reîntîlni cu Cibek, şi o îmbrăţişă. Aceasta, după ce-l ascultă, îl prefăcu într-un ac. Apoi apăru Sug-Tai. Fata începu să coasă, iar bătrînul, fireşte, nu reuşi să-l găsească pe Ak-ol nicăieri. Dar Stăpînul apelor nu se dădu bătut şi spuse:
— Eu n-am reuşit să te găsesc. Acum e rîndul tău să mă cauţi iar.
Ak-ol se întristă.
— La ce te gîndeşti? De ce te-ai întristat? a întrebă Cibek.
— Unde să-l găsesc pe tatăl tău?
— Du-te în iurta lui. Vei vedea acolo trei căciuli de samur. Cea din mijloc este el.
Ak-ol se îndreptă spre iurta lui Sug-Tai şi, într-adevăr, văzu trei căciuli de samur. Scoase cuţitul şi se prefăcu că vrea s-o taie pe cea din mijloc, dar căciula se clătină, din ea întrupîndu-se Sug-Tai.
— Nu mă tăia! Hai să ne mai ascundem o dată, spuse bătrînul cu înfrigurare.
Ak-ol se întoarse în iurta sa. Cibek îl prefăcu într-un inel, îl puse pe deget şi se apucă să cîrpească veşmintele. Sosi Sug-Tai, începu din nou să-l caute pe băiat, dar şi de data asta nu reuşi nimic.
— Caută-mă pentru ultima oară, îi spuse el lui Ak-ol.
Ak-ol se posomorî din nou, văzînd cît stăruie bătrînul Stăpîn al apelor.
— La ce te gîndeşti? De ce eşti iar atît de mîhnit? îi întrebă Cibek.
— Ce să mă fac? Unde să-l mai caut?
— Într-un colţ al iurtei tatălui meu se află trei săgeţi, spuse fata. Tu alege-o pe cea din mijloc.
Tînărul vînător se îndreptă spre iurta bătrînului, unde găsi într-adevăr cele trei săgeţi şi abia o atinse pe cea din mijloc, că pe loc se prefăcu în Stăpînul apelor.
— Cruţă-mă! Acum e rândul tău să te ascunzi pentru ultima dată!
Ak-ol se întoarse în iurta sa. Cibek îl prefăcu iute într-o bucăţică de cărbune şi-l aruncă pe prag.
Sosi bătrînul Sug-Tai, îl căută, ce-l căută, şi la fel ca şi alte dăţi nu-l găsi.
— Ak-ol, spuse el, nu te-am găsit. Unde eşti? Arată-te!
— Iată-mă!
— M-ai învins, Ak-ol! spuse bătrânul Sug-Tai. Eşti un flăcău dibaci, dacă ai reuşit să mă păcăleşti de atîtea ori. Te-o fi ajutat cineva? Nu cumva Cibek? Dar ce-are a face? Cînd răsare soarele, sufli ca să-l aprinzi? Rămîi cu Ak-ol, copila mea! Să trăiţi fericiţi! Să aveţi copii mulţi şi casă îmbelşugată!
Desfăcu Ak-ol cosiţele lui Cibek, apoi împleti două cozi frumoase, iar ei deveniră soţ şi soţie.
Cei din depărtare auzind despre ei îi invidiară, iar cei din apropiere se bucurară. Dar cel mai mult se bucură bătrînul Sug-Tai, văzîndu-i fericiţi împreună.
- iurtă — locuință demontabilă, specifică populațiilor nomade mongole sau turcice, de formă conică (la mongoli) sau semisferică (la turci), alcătuită dintr-un schelet din zăbrele de lemn în formă de cerc, acoperit cu pâslă. ↩︎
- samur — zibelină, sobol; mamifer carnivor cu blana prețioasă, de culoare sură cu o pată albă pe piept (Martes zibellina). ↩︎