A fost odată, demult, un împărat care domnea peste o mare împărăție. El avea trei fiice şi toate trei erau nespus de frumoase. Dar dintre toate cea mai frumoasă era mezina. Era şi bună la inimă, gata oricînd să dea o mînă de ajutor. De aceea toți o îndrăgiseră, iar împăratului îi era dragă ca lumina ochilor.
Se hotărî odată împăratul să se ducă la un tîrg mare, împreună cu slujitorii lui. Înainte de a pleca le întrebă pe fiecare din fiicele sale ce doreşte să îi aducă de la tîrg. Cea mare își dorea un pieptene de argint și un colier de diamante; cea mijlocie voia un inel de aur şi o brățară din pietre preţioase. Şi cele două fete mai mari se porniră să înșire pe rînd toate podoabele care le veneau în minte. Împăratul fu nevoit să repete dorinţele lor de mai multe ori ca să fie sigur că nu va uita nimic.
— Da, spuse el, în cele din urmă, voi încerca să vă îndeplinesc toate rugămințile. Aș vrea însă să cunosc și dorințele fiicei mele mai mici. Tu n-ai scos nici un cuvînt, dar trebuie să ai şi tu o dorință.
— Nu, răspunse prințesa, eu am tot ce îmi place.
— Mai gîndește-te, spuse împăratul, poate totuși există ceva după care tînjești.
— Ei bine, ar fi ceva ce-mi doresc de mult răspunse mezina, dar nu îndrăznesc să te rog.
— Trebuie să-mi spui, insistă împăratul. Voi face tot posibilul să-ţi aduc ceea ce-ţi dorești.
— Iată, răspunse prinţesa, de cînd am auzit odată, demult, vorbindu-se de cele trei frunze cântătoare, nu-mi mai găsesc liniştea. Cînd torc- sau brodez nu mă gîndesc decît la ele. Ce mult aș dori să le aud!
— Bine, încuviință împăratul, o să-ți aduc cele trei frunze cîntătoare, de-ar fi să mă coste și o jumătate din împărăție!
Acestea fiind spuse, își luă rămas bun de la fiicele sale, dădu pinteni calului și porni la drum însoţit de curtenii săi.
La tîrg veniseră mulţi negustori străini, care îşi înşirau mărfurile. Nu lipseau podoabele de aur, argint și pietre preţioase. Împăratul cumpără tot ce îi ceruseră fiicele sale mai mari, precum şi multe alte odoare de preţ. În schimb nu găsi nicăieri cele trei frunze cîntătoare, oricît îi întrebase pe toţi negustorii de la Soare-Răsare și Soare-Apune. Nici unul nu auzise de cele trei frunze cîntătoare. La lăsarea serii împăratul se pregăti să se întoarcă acasă. Era însă trist şi abătut pentru că, deşi cumpărase o mulțime de lucruri scumpe, nu reușise să găsească ceea ce-și dorea fiica sa mai mică.
Pe drum, împăratul se opri la un moment dat cu toată suita sa, pentru că se auzeau în depărtare acorduri de harpe și viori, care umpleau văzduhul cu sunetele lor armonioase. Împăratul dădu pinteni calului şi se pomeni în fața unei tufe de alun, în vîrful căruia se aflau trei frunze aurii care scoteau nişte sunete minunate. Împăratul se însenină la față.
— Dar acestea sînt chiar cele trei frunze cîntătoare, despre care îmi vorbise fiica mea cea mică! exclamă el.
Şi împăratul întinse mîna ca să rupă creanga cu cele trei frunze, dar creanga nu se rupse şi reveni la loc. În, momentul acela se auzi un glas puternic, care strigă:
— Lasă-mi frunzele în pace și nu mi le rupe!
Vocea părea să vină dintr-o grotă aflată sub pămînt și împăratul rămase mut de uimire. Își luă însă inima în dinți și întrebă:
— Cine eşti tu?
— Sînt prinţul Hatt, din adîncul pămîntului, răspunse aceeași voce.
— N-ai vrea să-mi dăruiești cele trei frunze în semn de prietenie? Le vreau pentru fiica mea cea mică, fiindcă asta își doreşte cel mai mult.
— Ştiu, răspunse vocea din adîncuri, dar eu nu pot să mă despart de o asemenea comoară.
— Ţi-aș da orice mi-ai cere în schimb, îl rugă împăratul.
— Cele trei frunze nu sînt de vînzare, dar ţi le voi dărui, totuși, cu o singură condiţie!
— Ce condiţie? întrebă împăratul.
— Promite-mi, răspunse vocea, să-mi dăruiești prima fiinţă care îţi va ieși în cale cînd vei ajunge acasă.
Împăratul rămase un moment pe gînduri.
„Prima fiinţă pe care o voi întîlni… gîndi el. Cred că va fi cîinele meu credincios. De cum aude tropotul calului meu, îmi iese în întîmpinare. Îmi pare rău că trebuie să mă despart de el, dar mi-e mai uşor să-l pierd pe el decît să nu-i îndeplinesc dorinţa fiicei mele.“
Împăratul făcu un pas spre tufa de alun.
— Primesc, spuse el. Prima fiinţă pe care o voi întîlni, cînd voi ajunge acasă, va fi a ta!
— Atunci frunzele sînt ale tale, răspunse vocea. Dar nu uita că un împărat nu-și poate călca cuvîntul dat. Altfel este dezonorat!
Împăratul întinse mîna să apuce creanga cu cele trei frunze. De data aceasta reuși să o rupă, iar frunzele se legănau ușor, scoțînd niște sunete melodioase. Împăratul nu mai putea de bucurie, pînă și caii mergeau parcă în pas de dans.
Între timp, prinţesele şedeau în iatacul lor şi brodau. Cele două fete mai mari nu discutau decît de podoabele scumpe pe care le așteptau de la tatăl lor. Mezina era însă tăcută și aştepta cu nerăbdare întoarcerea tatălui lor, împăratul.
Pe înserate, prințesa cea mică le rugă pe surorile ei să se ducă împreună în întîmpinarea tatălui lor.
— Eu nu am chef, răspunse cea mare, şi nu vreau să-mi ud ciorapii de mătase mergînd prin iarbă.
— Nici eu n-aş merge, răspunse cea mijlocie, pentru că mă strîng pantofii cei noi de mătase.
Atunci mezina se duse, singură în întîmpinarea împăratului. După ce merse o bucată de drum auzi tropotul cailor și zăngănit de arme; și în ciuda acestor zgomote reuși să distingă niște sunete nespus de melodioase, cum nu mai auzise niciodată, nici măcar în vis. Prinţesa era din cale-afară de fericită pentru că se apropia împăratul cu suita sa, iar sunetele minunate nu puteau fi decît ale celor trei frunze cîntătoare. Alergă în întîmpinarea tatălui ei, sări în sus de bucurie și îl îmbrăţișă cu drag, zicîndu-i:
— Bun venit, tată dragă!
Împăratul însă păli: prima ființă care venise în întîmpinarea lui nu era cîinele său credincios, ci fiica lui cea mai dragă. Pe ea o promisese el acelei voci din adîncuri, în schimbul frunzelor cîntătoare.
Prinţesa nu-și dădea seama de ce se întristase împăratul și îl rugă să-i spună ce are pe suflet. La rugăminţile fetei trebui să-i povestească totul de-a fir-a-păr, cum reușise să capete cele trei frunze cîntătoare și care fusese preţul dobîndirii lor.
— Dar nici nu mă gândesc să te dau, fiica mea cea mai iubită, pe mîinile unui străin, spuse el. Mai bine să spună prințul Hatt că sînt un om fără cuvînt și să facă ce o crede de cuviință!
— Nu, spuse prinţesa cu hotărîre, un împărat nu poate să-și calce cuvîntul dat. Mai bine să mergem chiar acum la prinţul Hatt. Și de fapt totul s-a întîmplat numai din vina mea! Ce-mi trebuiau mie cele trei frunze cîntătoare? N-aș fi crezut că va trebui să mă despart de tine atît de curînd. Dar nu am încotro și îmi voi urma soarta.
Împăratul o ridică în şa și fără o vorbă se întoarse la pajiştea cu tufișul de alun. Prinţesa își îmbrăţișă îndelung tatăl, apoi sări din șa, iar împăratul plecă spre casă, nefericit că își vînduse propria fiică şi nici măcar nu ştia cui.
Prinţesa se aşeză pe iarbă și începu să plîngă. În jurul ei domnea o linişte deplină.
Deodată se căscă pămîntul sub picioarele prinţesei și ea fu coborîtă încet în adîncul pămîntului. Se pomeni apoi într-o sală uriașă, care nu semăna câtuși de puţin cu sălile pe care le văzuse pînă atunci. Era mai mare şi mai frumoasă, bogat împodobită cu aur şi mătase. Lumînări înalte ardeau în sfeşnice măiestrit lucrate. Focul ardea în şemineu. Dar nu se vedea picior de om.
Prințesa se uită pe rînd la toate aceste minunății şi uită de supărare. La un moment dat se stinseră lumînările din sfeșnice şi focul din cămin. În același timp se deschise o ușă și se auzi un zgomot de paşi. Simţi cum cineva o ia de mînă și i-o strînge în semn de salut.
— Bună seara, prinţesă, rosti un glas puternic şi prietenos. Nu-ţi fie teamă, eu sînt prințul Hatt, din adîncul pămîntului și nu-ţi vreau decît binele.
Prinţesa ascultă vocea aceea prietenoasă şi i se risipi orice urmă de teamă.
— Ia loc, o invită prinţul Hatt, şi îţi voi povesti viaţa mea. Eu domnesc peste o împărăția mare și puternică și am trei surori. Toate trei sînt împărătese şi au palate bogate și frumoase. Dar o vrăjitoare rea şi-a pus în gînd să mă ia de bărbat și de aceea m-a vrăjit. Fiind sub puterea vrăjii nu mă pot arăta în faţa nimănui. Un singur lucru m-ar putea scăpa de vrajă. Dacă vrei să devii soția mea și îmi vei fi credincioasă, fără să vezi cum arăt, voi reuși să mă eliberez de sub puterea farmecelor ei. Dar dacă refuzi sau dacă îţi calci cuvîntul, atunci voi rămîne subjugat vrăjitoarei pentru totdeauna. Nu vreau să te oblig în nici un fel. Dacă nu vrei să fii soția mea, te poţi întoarce oricînd la palatul tatălui tău.
În timp ce prinţul vorbea, prinţesa se îndrăgosti de vocea lui, încît nu-și mai dorea altceva decît să-l poată elibera de sub vraja cea rea.
— Primesc cu dragă inimă să rămîn aici, răspunse ea. Vreau să fiu a ta şi îţi voi rămîne credincioasă. După glas îmi dau seama cît ești de bun. Nu ţin să știu cum arăţi — totul este să ținem unul la celălalt, cu adevărat.
Astfel prinţesa rămase să trăiască alături de prinţul Hatt. Şi erau amîndoi fericiţi şi mulţumiţi în căminul lor din adîncul pămîntului. Prinţul dispărea în zori, înainte să se stingă luminările din sfeșnice. Prinţesa rămînea singură toată ziua pînă seara cînd se întorcea prinţul. Atunci era întuneric beznă. În schimb prinţesa avea tot ce își dorea. Iar dacă vreodată se simţea singură şi obosită, nu avea decît să asculte melodia celor trei frunze cîntătoare, care o înveseleau pe dată.
Atît prințesa cît și prinţul au fost neînchipuit de fericiți cînd li s-a născut un băieţel. Prințesa îl mîngîia tot timpul şi se juca cu el, în așteptarea iubitului ei soț.
Într-o seară, prinţul Hatt se întoarse mai tîrziu ca de obicei. Cînd prinţesa îl întrebă unde întîrziase atît de mult, prințul îi răspunse:
— Astăzi am fost la palatul tatălui tău și îţi aduc vești bune. Tatăl tău, împăratul, urmează să se căsătorească și nunta are loc mîine. Dacă vrei să te duci la petrecere poţi să-l iei şi pe fiul nostru cu tine. Dar promite-mi că nu mă părăsești şi că te vei întoarce acasă.
— Eşti tare bun la suflet, dar nu ai pic de minte, îi răspunse prinţesa. Cum o să-mi părăsesc eu căminul și bărbatul?
Prinţul se bucură auzind acestea. A doua zi, după ce prinţul plecă la treburile lui, prințesa se îmbrăcă cu rochia cea mai frumoasă pe care o avea şi își puse podoabele cele mai de preţ. Iar pe băiat îl îmbrăcă într-un costum ţesut din fir de argint.
Cînd erau amîndoi gata de plecare, se căscă pămîntul și fură amîndoi ridicaţi la suprafaţă, pe pajiștea înverzită, în dreptul tufei de alun. În faţa lor apăru o caleașcă de aur trasă de șase cai. Prinţesa se urcă în caleașcă și îl luă pe băieţel în braţe. Străbătură astfel munţi și văi, dar nici n-apucară să numere pînă la zece că se şi aflau în faţa palatului tatălui ei, împăratul. După ce coborîră, caleașca se făcu nevăzută.
Intrară apoi în palat, unde oaspeţii erau deja adunaţi în sala de ospeţe. Împăratul se bucură peste măsură cînd o zări şi cobori de pe tron ca să o îmbrăţișeze, iar pe nepoţel îl luă în braţe.
Soţia sa, noua împărăteasă, se arătă la fel de prietenoasă, ca şi cele două surori. De ia bun început, împărăteasa — mama vitregă — a căutat să o iscodească pe prinţesă. Aceasta îi răspunse că o duce foarte bine în noul ei cămin și că nu-şi mai dorește nimic altceva. Dar împărăteasa nu se mulțumi numai cu atît, ea voia să știe mai multe despre prinţul Hatt.
— Cum arată? întrebă ea. Cît de mare e împărăţia lui?
Prințesa răspunse cît mai scurt cu putință și ocolea cele mai multe întrebări. Împărăteasa era cu atît mai curioasă cu cît prințesa îi spunea tot mai puține lucruri. Pierzîndu-şi răbdarea, împăratul o luă deoparte:
— Draga mea, asta nu e treaba noastră. Tot ce vreau e ca fiica mea să fie fericită.
Atunci împărăteasa tăcu, deși curiozitatea ei nu fusese împăcată. Dar nici nu apucă bine împăratul să se întoarcă spre ceilalţi meseni, că noua împărăteasă porni din nou să o sîcîie cu întrebările pe prinţesă.
La capătul celor trei zile cît dură nunta, prințesei i se făcu dor de casă. Dar nici nu-și isprăvi gîndul că în fața palatului se şi afla caleașca de aur cu şase cai. Prinţesa își luă rămas bun de la tatăl ei și de la mama ei vitregă, precum și de la ceilalți oaspeţi. După aceea se urcă în caleașcă și-și luă băiatul în braţe.
Străbătură munţi și văi și cît ai zice pește se şi aflau în dreptul tufei de alun. Prinţesa cobori, iar caleaşca dispăru. Din nou se căscă pămîntul sub picioarele ei și în clipa următoare se pomeni acasă, împreună cu băiatul ei. Lumînările ardeau în sfeșnice, focul dogorea în cămin și cele trei frunze cîntătoare se auzeau mai melodioase ca oricînd.
Prinţesa se simțea mai bine aici, în adîncul pămîntului, decît la curtea împărătească. Acum aștepta cu nerăbdare şi bucurie căderea serii. Atunci sosi prinţul Hatt, urîndu-i bun venit.
— M-am gîndit la tine zi și noapte, îi mărturisi el.
Mai trecu un an, iar prințul Hatt și prințesa lui trăiau fericiţi în casa lor din adîncul pămîntului. Dacă prințesa avea vreo dorinţă, era destul să se gîndească la ea că se și îndeplinea imediat. Iar dacă era vreodată abătută, sau i se făcea urît singură, nu avea decît să asculte melodia fermecătoare a celor trei frunze, că îi revenea pe dată buna dispoziție. Altădată îi era de ajuns să-l privească pe băiețelul ei și se înveselea pe loc.
Şi mai fericiţi au fost prinţul și prinţesa cînd li s-a născut al doilea fiu. Prinţesa nu se mai sătura răsfățîndu-i pe amîndoi. Cît era ziua de mare se juca cu ei şi îi mîngîia drăgăstos, în aşteptarea iubitului ei soţ.
Într-o seară se întîmplă ca a doua oară prințul Hatt să vină mai tîrziu ca de obicei. Cînd prinţesa îi auzi vocea, în cele din urmă, îl întrebă neliniştită unde întîrziase atîta.
— Astăzi am fost din nou la curtea împărătească și îţi aduc veşti importante. Sora ta cea mai mare se căsătoreşte cu un fiu de împărat și nunta are loc mîine. Dacă te duci şi tu, poți să iei şi copiii cu tine. Dar să-mi promiți că nu mă părăsești şi că te vei întoarce acasă.
— Eşti tare bun la suflet, răspunse prințesa, dar nu ai minte deloc. Cum aș putea oare să-mi părăsesc bărbatul și căminul?
Prinţul se bucură nespus auzind acestea iar a doua zi dimineaţa, după ce prinţul Hatt plecă la treburile lui, prințesa se pregăti de plecare. Se îmbrăcă cu rochia cea mai frumoasă şi își puse bijuteriile cele mai de preț, iar pe cei doi fii ai ei îi îmbrăcă în costume cusute cu fir de aur.
Cînd erau gata, se căscă din nou pămîntul şi fură toţi trei ridicați la suprafaţă, pe pajiștea înverzită, în dreptul tufei de alun. Apăru de îndată o caleașcă de aur, trasă de șase cai. Prinţesa se urcă în caleașcă și îi așeză pe cei doi fii pe genunchi. Străbătură munţi și văi, dar nici nu apucară să numere pînă la zece că se și aflau în fața palatului împărătesc. Prinţesa coborî cu cei doi fii ai ei și caleașca se făcu nevăzută.
Intrară în palat, unde oaspeţii erau deja adunați în sala de ospeţe. Împăratul nu mai putea de bucurie că-și vedea din nou fata, îi luă pe rînd în braţe pe cei doi nepoţei. Mama vitregă, împărăteasa, se arătă la fel de prietenoasă cu prințesa, ca și cele două surori mai mari, precum şi mirele surorii mari.
Împărăteasa se apropie de prinţesă și începu să o descoasă iar în legătură cu prinţul Hatt. Prințesa răspunse cît mai puţin cu putință. Dar împărăteasa nu mai contenea cu întrebările. Nemaiputînd răbda interveni împăratul:
— Draga mea, îi spuse el, asta nu este treaba noastră. Principalul e că fiica noastră e fericită și asta se citește pe faţa ei.
Atunci împărăteasa se văzu silită să tacă. Dar cum se îndepărtă împăratul ca să se întreţină cu ceilalți oaspeţi, continuă să o iscodească pe prinţesă cu alte și alte întrebări.
După trei zile, cît dură nunta, prinţesei începu să i se facă dor de casă. Nici nu apucă să-și termine bine gîndul, că şi apăru caleașca de aur cu cei şase cai la porţile palatului. Prințesa își luă rămas bun de la toți și se urcă în caleaşcă împreună cu cei doi fii ai săi.
Străbătură apoi munți şi văi, dar cît ai zice pește ajunseră în dreptul tufei de alun. De îndată ce coborî prinţesa, caleașca se făcu nevăzută. Se căscă din nou pămîntul în fața ei și în clipa următoare se pomeni, împreună cu cei doi fii ai ei, în casa ei din adîncul pămîntului. Lumînările ardeau în sfeşnice, focul dogorea în cămin şi întreaga încăpere răsuna de trilurile celor trei frunze cîntătoare.
Prinţesa se simţea mult mai bine aici, în casa ei din adîncul pămîntului, decît la curtea împărătească. Pe înserate sosi şi prinţul Hatt, încîntat că o găsea iar acasă.
— M-am gîndit la tine zi și noapte, îi mărturisi el.
Mai trecu un an, iar prinţul Hatt și prinţesa lui trăiau fericiţi în căminul subpămîntean și orice dorinţă ar fi avut prinţesa, i se îndeplinea pe loc. Cînd se simţea istovită, sau îi era urît singură, asculta trilurile fermecate ale celor trei frunze cîntătoare, sau îi privea pe cei doi fii ai săi care se jucau împreună, şi atunci se înveselea imediat.
Atât prinţul cât şi prinţesa au fost şi mai fericiţi în ziua cînd li s-a născut o fetiță. Prinţesa nu se mai sătură dezmierdînd-o, şi îi urmărea bucuroasă pe copii jucîndu-se împreună.
Într-o seară se întîmplă pentru a treia oară ca prințul Hatt să se întoarcă acasă mai tîrziu ca de obicei. Cînd prințesa îl auzi, în sfîrşit, venind, îl întrebă neliniştită ce se întîmplase.
— Astăzi am fost din nou la curtea împărătească și îţi aduc vești bune. Sora ta mijlocie urmează să se mărite cu fiul unui prinţ din altă împărăție și nunta are loc mîine. Dacă vrei să te duci și tu, poţi să-i iei și pe copiii noștri cu tine. Dar să-mi promiţi că nu mă părăseşti.
— Eşti tare bun la suflet, răspunse prinţesa, dar nu ai minte deloc. Cum aş putea pare să-mi părăsesc căminul şi pe iubitul meu soț?
A doua zi dimineață, după ce prințul Hatt plecase ca de obicei la treburile sale, prințesa se pregăti de plecare. Își puse rochia cea mai frumoasă și podoabele cele mai de preț. Pe cei doi băieţi îi îmbrăcă în costume cusute cu fir de argint și brodate cu fir de aur, iar pe fetiță o îmbrăcă numai în mătăsuri și dantele.
Cînd erau gata, se căscă pămîntul şi fură cu toții urcați la suprafață, pînă ajunseră la tufa de alun. Apăru ca din senin o caleașcă de aur trasă de şase cai. Prințesa se urcă luînd-o în braţe pe fetiţă, iar băieţii se așezară în dreapta și în stînga ei. Străbătură munți, și văi și nici nu apucară să numere pînă la zece că se şi aflau în fața palatului împărătesc. Prinţesa şi copiii coborîră, iar caleașca se făcu nevăzută.
Cînd apăru în sală de ospeţe, prințesa fu întîmpinată cu bucurie de toți nuntașii. Împăratul se ridică de pe tron și se duse să-și îmbrăţişeze fiica mult iubită. Apoi îi luă pe rînd în brațe pe cei trei copii, iar în cele din urmă declară că fetiţa este cea mai drăguță dintre toţi trei.
La fel de prietenoasă se arătară și împărăteasa — mama vitregă — precum și cele două surori și soţii lor.
Ca de obicei, împărăteasa începu să o descoasă pe prințesă, interesîndu-se mai ales de prințul Hatt. Prințesa răspundea cît mai puțin cu putință și se vedea că întrebările o sîcîiau și supărau. Dar cu cît ocolea prinţesa întrebările, cu atît devenea împărăteasa mai curioasă și nu mai contenea cu întrebările. În cele din urmă, împăratul îşi ieși din răbdări:
— Draga mea, fi spuse el împărătesei, asta nu este treaba noastră. Principalul e că fiica mea este fericită şi asta se citește pe fața ei. Fii bună şi las-o în pace!
Împărăteasa tăcu pe loc. Dar cum se îndepărtă împăratul, începu din nou să o iscodească pe prinţesă, Cu toate acestea, împărăteasa își dădea seama că în felul acesta nu va reuși să afle niciodată nimic. De aceea recurse la un şiretlic. Se apucă să-i admire și să-i laude pe copiii prințesei.
— Eşti fericită că ai asemenea copii frumoși, îi spuse ea.
Prinţesa se însenină la faţă. Îi făcea plăcere să discute despre copii, și fără să se lase rugată începu să povestească despre poznele și năzdrăvăniile lor. Mama vitregă părea interesată și o asculta cu atenţie, ca şi cum nu ar fi preocupat-o nimic altceva.
— Da, ai dreptate, dădu ea aprobator din cap. Dar un lucru mi se pare ciudat. Copiii tăi au toți ochi căprui, deşi tu ai ochi albaştri. Asta înseamnă că ei seamănă cu tatăl lor, nu-i așa?
— Da, aşa cred și eu, răspunse prințesa.
— Crezi? repetă împărăteasa, făcînd ochii mari. Păi tu nu știi ce culoare au ochii soțului tău?
Abia acum îşi dădea seama prinţesa în ce încurcătură se afla. Roși toată şi apoi se făcu albă ca varul.
— Draga mea copilă, îi șopti împărăteasa plină de prefăcută înţelegere. și compătimire, e oare cu putință să nu mi cum arată soțul tău?
Prințesa nu ştia ce să răspundă.
— Biata de tine! exclamă mama vitregă. M-am lămurit, în sfîrșit. Să nu sufli un cuvînt faţă de ceilalţi! Vino mai bine cu mine să stăm de vorbă în liniște.
O conduse pe prinţesă în iatacul său. O luă în braţe şi a vorbi de parcă prințesa ar fi fost fiinţa cea mai nefericită din lume:
— Cît de greu trebuie să-ţi fi fost, o mîngîie ea. E posibil ca soțul tău să nu aibă atîta încredere în tine ca să se arate în fața ta? Cum l-o fi lăsat inima să se poarte astfel? Iar pe tine nu te înțeleg. Cum ai putut răbda să trăieşti alături de un om pe care nu l-ai văzut niciodată la faţă? Nici nu ştii dacă este om sau monstru! Nici o altă femeie nu s-ar fi împăcat cu o asemenea situaţie. Pesemne că nu-l mai iubeşti pe soțul tău!
Prinţesa izbucni în plîns, văzînd cît este de nefericită.
— Cum să nu ţin la soţul meu? spuse ea. Şi eu aș fi vrut să ştiu cum arată, dar asta nu se poate.
— Eşti o naivă și o neștiutoare, îi spuse împărăteasa. Lucrurile se pot aranja fără ca soţul tău să prindă de veste. O să găsesc eu o cale.
După cele trei zile de praznic, prinţesei i se făcu din nou dor de casă. Și nici nu își sfîrși bine gîndul, că şi apăru caleașca de aur trasă de șase cai. Prinţesa își luă rămas bun de la toată lumea și dădu să urce în caleașcă. Atunci mama vitregă o luă de mînă și o conduse către iatacul ei. Închise uşa cu grijă și îi spuse prințesei:
— Draga mea copilă, mi-e așa de milă de tine, încît m-am tot gîndit cum să te ajut și pînă la urmă am găsit eu o cale. Iată, îţi dau trei lucruri: un inel, o cremene și o lumînare. Iar tu să faci întocmai cum te povăţuiesc eu. Diseară, după ce va adormi soţul tău, să freci cremenea de o bucată de oţel pînă va scăpăra, astfel ca scînteia să treacă prin inel și să aprindă luminarea. Dar fii atentă să nu-l trezești.
Prințesa îi mulțumi din inimă, luă cremenea, inelul şi lumînarea și le băgă în buzunar. Se grăbi apoi să se urce în caleașcă împreună cu cei trei copii ai săi.
Străbătură iar munţi și văi şi cît ai bate din palme se pomeniră în dreptul tufei de alun. Prinţesa coborî, iar caii și caleașca dispărură ca prin farmec. Se căscă din nou pămîntul și prinţesa împreună cu copiii fură coborîţi în locuinţa lor din adîncul pămîntului. Lumînările ardeau în sfeșnice, focul dogorea în cămin și toată casa răsuna de trilurile celor trei frunze cîntătoare. Copiii începură să se zbenguiască. Însă prinţesa nu-și mai găsea liniștea şi se tot gîndea la ce îi spusese mama vitregă.
Spre seară prinţul Hatt sosi acasă ca de obicei. Se bucură nespus că o vede pe prințesă din nou acasă.
— M-am gîndit la tine zi și noapte, îi mărturisi el.
Seara tîrziu, după ce prințul adormise de mult, prinţesa coborî din pat şi aduse inelul, cremenea și lumînarea. Luă cremenea şi o scăpără de o bucată de oțel. Ținu bucata de oţel în așa fel, încît scînteia să treacă prin inel şi să aprindă luminarea.
Prințesa acoperi lumînarea cu mîna pentru ca să nu se stingă flacăra. Apoi se apropie de pat, dar şovăi un moment:
— Ce-ar fi să descopăr acum că prințul este de fapt o lighioană? se întrebă ea. Nu voi mai avea nici o clipă de fericire alături de el. Dar trebuie să aflu totuși adevărul.
Se apropie de el şi flacăra lumînării lumină faţa prinţului. Era un tînăr chipeș cu plete castanii căzute pe frunte. Prinţesa rămase pironită locului, neputîndu-și lua ochii de la el. Şi cu cît îl privea mai mult, cu atît simțea că-l îndrăgeşte mai tare, că uită de toate, de tată şi de copii, de cer și pămînt.
Dar în timp ce ea stătea aplecată deasupra prinţului care dormea, o scînteie sări şi căzu pe mîna prințului. Atunci prințesa se sperie și încercă să stingă lumînarea. Dar era prea tîrziu. Prinţul se trezise deja și-și deschisese ochii săi mari, căprui. În clipa aceea el înţelese ce făcuse prințesa. În același timp încetară trilurile celor trei frunze cîntătoare, iar casa lor din adîncul pămîntului se prefăcu într-o grotă ascunsă în inima munţilor, unde mișunau şerpi şi broaște țestoase. Prinţul și prinţesa se pomeniră singuri în miez de noapte, alături de cei trei copii ai lor.
— Mai rămăseseră doar trei luni pînă la împlinirea sorocului, cînd puteam să fiu desfăcut de vrajă, spuse prinţul. Aş fi fost liber după aceea. Dar acum sînt orb și nu te voi mai putea vedea niciodată. Uite cum s-a isprăvit fericirea noastră…
Prinţesa izbucnii în plîns și îl rugă pe prinţul Hatt să o ierte.
— Sigur că te iert, îi răspunse prinţul. Încercarea a fost prea grea pentru tine. Însă nimic nu va mai fi ca înainte. Trebuie să mergem fiecare pe drumul lui. Eu sînt silit să-mi îndur soarta amară, iar tu va trebui să te întorci la tatăl tău cu copiii. Îţi mulţumesc din suflet pentru clipele fericite pe care le-am trăit împreună!
Auzind aceste cuvinte, prințesa începu să plîngă și mai amarnic.
— Nu mă cunoşti dacă îți închipui că aș putea să te părăsesc vreodată! E adevărat că am greşit, dar eu sînt a ta și voi rămîne a ta pînă la sfîrşitul zilelor mele! Și plecară împreună.
După ce străbătură o cîmpie înverzită, ajunseră într-o pădure deasă și sălbatică. Era atît de întinsă că nu i se vedea capătul. De la marginea pădurii pornea o potecă, aşa că prințul și prinţesa înaintară pe acea potecă. Şi după ce merseră ei o vreme, întrebă prințul Hatt:
— Draga mea soție, nu vezi nimic în depărtare?
— Nu, răspunse prințesa, nu văd decît pădure şi copaci.
Mai merseră ei ce mai merseră şi prințul Hatt întrebă din nou:
— Iubita mea soție, nu se vede nimic în depărtare?
— Nu, răspunse prințesa, nu văd nimic altceva decît pădurea înverzită. Și mai merseră ei cale lungă.
— Draga mea soţie, o întrebă prințul pentru a treia oară. Chiar nu se zărește nimic nici acum?
— Ba da, îi răspunse prințesa. Se vede o casă mare în depărtare, iar acoperişul bate în roşu de parcă ar fi de aramă.
— În sfîrșit, exclamă prinţul. Am ajuns la palatul surorii mele celei mai mari. Te rog să te duci tu la ea și să-i transmiţi toate urările de bine din partea mea. Să o rogi apoi să aibă grijă de fiul nostru cel mai mare pînă te vei întoarce tu să-l iei înapoi. Eu nu am voie să te însoțesc și nici ea nu trebuie să vină la mine, oricît de mult ar dori. Pentru că, dacă vine să mă vadă, noi doi va trebui să ne despărțim pentru totdeauna.
Prințesa promise să facă întocmai. Îl luă de mînă pe băiatul cel mare şi se duse la palatul cu acoperișul de aramă. Acolo o întîlni pe cumnata sa, căreia îi povesti tot ce se întîmplase.
Împărăteasa o îmbrăţișă și îi promise că va fi ca o mană pentru fiul lor. Prințesa îşi sărută băiatul la plecare și se pregăti să se întoarcă la soțul ei. Împărăteasa se oferi să o însoțească, pentru ca să-și vadă fratele.
— Draga mea cumnată, să nu faci una ca asta, o rugă prinţesa. Dacă dai ochii cu prinţul, va trebui să mă despart de el pentru totdeauna.
Împărăteasa înţelese. Îşi luă rămas bun de la prinţesă şi le ură la amîndoi mult noroc.
După ce prinţesa se întoarse la soţul ei, îşi continuară amîndoi drumul. Îl ajuta pe soţul ei orb cu o mînă, iar cu cealaltă îl ținea pe fiul ei. Prinţul o ducea în braţe pe fetiță. Ajunseră curînd într-o pădure întinsă și sălbatică. Era atît de întinsă că nu i se vedea capătul. Doar o potecă părea să ducă la capătul celălalt al pădurii. Porniră deci pe poteca aceea.
Merseră ei o bucată de vreme și la un moment dat întrebă prinţul:
— Draga mea soţie, nu se vede nimic în depărtare?
— Nu, răspunse prinţesa. Nu văd decît pădurea și copacii.
Mai merseră ei ce merseră şi la un moment dat întrebă prințul:
— Iubita mea soţie, tot nu se vede nimic?
— Nu, răspunse prințesa, nu văd nimic altceva decît pădurea înverzită. Şi iar merseră ei cale lungă şi bătută.
— Draga mea soţie, o întrebă prințul pentru a treia oară. Nu se zăreşte chiar nimic nici acum?
— Ba da, răspunse prințesa. Se întrezărește o casă mare în depărtare. Iar acoperișul ei bate în alb, de parcă ar fi de argint.
— În sfîrşit, rosti prințul. Am ajuns la palatul surorii mele mijlocii. Du-te şi dă-i bineţe din partea mea. Apoi să o rogi să aibă grijă-de băiatul nostru mai mic, pînă te vei întoarce tu să-l iei înapoi. Eu nu trebuie să intru în palat şi nici sora mea nu trebuie să vină la mine să mă vadă, oricît de mult ar dori. Pentru că dacă vine aici, noi doi va trebui să ne despărțim pentru totdeauna.
Prinţesa îi promise să facă întocmai. Îşi luă băiatul de mînă și se duse la palatul cu acoperișul de argint. Acolo o întîlni pe cumnata ei și îi povesti totul de-a fir-a-păr.
Împărăteasa o îmbrăţişă şi îi promise că va fi ca o mamă pentru fiul ei. Prinţesa îşi sărută băiatul la despărţire şi se pregăti să plece. Dar împărăteasa dorea să o însoţească pentru a-l vedea pe fratele ei.
— Draga mea cumnată, o imploră prinţesa, să nu faci asta. Dacă te duci la el şi îl vezi la faţă, eu şi prinţul va trebui să ne despărţim pentru totdeauna.
Împărăteasa nu voia să le pricinuiască nici o amărăciune în plus. De aceea, își luă rămas bun de la prinţesă, urîndu-le mult noroc la amîndoi.
După ce prinţesa se întoarse la soţul ei în pădure, porniră din nou la drum. Îl ajuta pe soţul ei orb eu o mînă, iar cu cealaltă o ţinea pe fetiţă de mînă. Ajunseră pentru 3 treia oară la o pădure deasă, sălbatică. Era atît de întinsă, că nu i se vedea capătul. Dar descoperi o potecă ce ducea prin pădure. Merseră înainte pe potecă, pătrunzînd tot mai adînc în pădure.
— După ce merseră ei o bucată de vreme, întrebă prinţul Hat:
— Draga mea soţie, nu se vede nimic în depărtare?
— Nu, răspunse prințesa, nu văd decît pădurea și copacii verzi.
Mai merseră ei ce mai merseră şi la un moment dat întrebă prinţul:
— Iubita mea soție, tot nu se zărește nimic în depărtare ?
— Nu, răspunse prinţesa, Du se vede nimic altceva decît pădurea înverzită.
Şi iar mai merseră ei cală lungă și bătută.
— Draga mea soţie, o întrebă prinţul pentru a treia oară. Chiar nu se vede nimic nici acum?
— Ba da, îi răspunse prinţesa. Zăresc în depărtare o casă mare. Iar acoperișul bate în auriu, de parcă ar fi de aur.
— În sfîrşit, exclamă prinţul. Am ajuns la palatul surorii mele mai mici. Du-te să o saluţi din partea mea. Apoi să o rogi să aibă grijă de fetiţa noastră pînă te vei întoarce să o iei înapoi. Eu nu trebuie să intru în palat și nici ea nu trebuie să vină aici la mine să mă vadă, oricît de mult ar dori ea. Pentru că dacă face una ca asta, noi doi va trebui să ne despărţim pentru totdeauna.
Prinţesa promise să facă întocmai cum o sfătuise el. Îşi luă fetiţa în braţe şi se duse la palatul cu acoperiș de aur. Acolo o întîlni pe cumnata ei și îi povesti tot ce se întîmplase.
Împărăteasa o îmbrăţișă și îi promise prinţesei că va fi ca o mamă pentru fetiţa ei. Prinţesa își sărută fetița la plecare. Acum, cînd se despărțea și de ultimul copil, simţea că i se frînge inima de durere. leşi din palat și se îndreptă spre pădure, unde o aștepta prinţul Hatt. Era atât de tulburată și muncită de gînduri, încît nu mai vedea nimic în jurul ei. Cumnata ei, împărăteasa, a luat-o pe urmele ei fără ca prinţesa să bage de seamă. Ea era atît de nefericită încît nu mai contenea cu plînsul.
Iar cînd ajunse la locul unde aștepta prinţul cel orb, sora lui îi sări de gît şi plînse cu lacrimi de bucurie. Cînd înțelese cine era, prinţul păli.
— Soţia mea dragă, începu el, puteai să împiedici această faptă nesăbuită. De acum înainte noi doi nu ne vom mai vedea niciodată.
Prinţesa se făcu albă ca varul și căzu în genunchi în faţa lui. Dar chiar în momentul acela un nor uriaş îl învălui pe prinţ, ridicîndu-l în văzduh şi dispăru fără urmă.
Prinţesa şi cumnata ei erau în culmea disperării.
— Cel mai bine ar fi să vii cu mine la palat, o sfătui cumnata. Acum, că ţi-ai pierdut soţul şi căminul pentru totdeauna, rămîi la mine!
Dar prinţesa nici nu vroia să audă așa ceva.
— Tu nu știi că dragostea adevărată învinge toate greutățile? De două ori am greşit pînă acum, dar nu mi-am pierdut pentru totdeauna bărbatul. O să-l găsesc eu pînă la urmă, de-ar fi să-l caut prin toată lumea.
— Atunci îți dau un sfat. Urcă în vîrful muntelui pe care îl vezi în față. Acolo locuiește o cotoroanță bătrână, care se numeşte Berta. Este foarte pricepută și cunoaște o sumedenie de lucruri. Poate ştie ea unde se află fratele meu.
Prinţesa îi mulțumi pentru sfat. După ce își luară rămas bun, porni la drum. Cutreieră munţi și văi pînă ajunse la poalele muntelui cu pricina.
Merse ea ce merse, şi pe înserate, cînd se întunecă de-a binelea, prințesa se opri. Era atît de istovită că nu mai putea să facă nici un pas. Dar tocmai atunci privi în sus şi văzu o lumină licărind ca o stea roşie în vîrful muntelui.
Dintr-o dată căpătă curaj şi uită de oboseală. Începu din nou să urce. Drumul era abrupt și stîncos. Dar prinţesa nu se dădu bătută. În cele din urmă descoperi că lumina roşie venea dintr-o grotă din inima muntelui.
Poarta de la intrarea în grotă era deschisă şi prințesa putu să vadă ce se petrecea înăuntru. În mijloc ardea un foc puternic, iar în jurul focului mișunau o mulțime de spiriduși cu cozi lungi.
Drept în faţă şedea bătrîna cotoroanță, la a cărei vedere te cutremurai: era mică de statură şi gîrbovită, cu pielea pămîntie şi fața plină de zbîrcituri. Avea un nas lung, iar capul îi tremura tot timpul.
Prinţesa înţelese pe dată că aceea era Berta. Își luă inimă în dinţi şi se duse direct la bătrîna vidmă1. Făcu o plecăciune și zise:
— Bună seara, măicuţă dragă, bine te-am găsit!
Spiridușii încremeniră cu toţii auzind această voce străină. Dar bătrîna ridică doar capul şi răspunse încîntată:
— Seara bună! Cine eşti tu de îmi dai bineţe şi mi te adresezi aşa de politicos? Am împlinit de curînd cinci sute de ani, dar de cînd mă ştiu nu a venit nimeni să-mi spună vreodată „măicuţă dragă“. De unde vii, copilă dragă?
— Eu vin din lumea oamenilor, răspunse prinţesa.
— Aşa va să zică! Şi ce vînt te aduce la mine?
— Sînt căsătorită cu prinţul Hatt, din adîncul pămîntului, răspunse prinţesa. Dar ei a fost vrăjit de o vrăjitoare rea şi am pornit la drum în căutarea lui. Am fost trimisă la tine pentru că eşti bătrână și înţeleaptă. Poate ştii ceva de soarta lui.
Bătrîna nu scoase o vorbă şi căzu pe gînduri.
— Nu, spuse ea, nu știu nimic. Nu sînt chiar atît de bătrînă și nici chiar atît de înțeleaptă. Dar pentru că mi-ai vorbit așa de frumos și mi-ai spus „măicuţă dragă“, te voi ajuta cum pot. Am o soră care este de două ori mai bătrînă decît mine și cunoaște o mulţime de lucruri. Poate știe ea unde se află bărbatul tău.
— Îţi mulțumesc pentru sfatul cel bun, îi spuse prințesa. Îţi voi rămîne recunoscătoare cît voi trăi.
— Nu te pripi cu mulțumirile, căută s-o potolească bătrîna. Nu e sigur că vei reuși. Nu ţi-am promis că-ți găsesc soţul. Dar s-a făcut tîrziu și va trebui să înnoptezi la noi. Mîine dimineaţă o să-ți arăt eu drumul către sora mea.
A doua zi prințesa îşi luă rămas bun, iar bătrîna vidmă îl trimise pe unul din fiii ei să îi arate drumul. Era un spiriduș pitic cu o tichie roșie pe cap și cu o barbă lungă.
— Noi două nu ne vom mai întîlni, spuse vidma. Și pentru că m-ai respectat și mi-ai spus „măicuţă dragă“, vreau să-ţi dau ca amintire o roată de tors. Atîta vreme cît o vei avea la tine nu vei duce lipsă de nimic, pentru că poţi toarce cu ea tot atîtea fire cît cu nouă roţi de tors. Dacă îţi vei găsi bărbatul vei avea cu siguranţă nevoie de darul meu. Îți doresc mult noroc în viaţă!
Prinţesa îi mulțumi pentru roata de tors, care era toată numai din aur. Porni la drum călăuzită de spiriduș. Şi traversă păduri şi cîmpii, dealuri și văi.
Cînd se înseră, prințesa nu se mai ținea pe picioare de obosită ce era. Dar tocmai atunci, spiridușul îi arătă un munte înalt care se ridica în faţa lor. În vîrf licărea o lumină ca o stea roșie în noapte.
Prinţesa căpătă parcă puteri noi şi uită de oboseală. Spiridușul își luă rămas bun de la ea, spunîndu-i că acolo sus era casa mătușii Marta. Se înclină pînă în pămînt, scoțîndu-și tichia roşie de pe cap și plecă.
Prinţesa începu să urce muntele, care era de două ori mai înalt și mai abrupt decît cel dinainte. Cu toate astea, ea înainta curajos, fără să dea atenție piedicilor care îi apăreau în cale. Cînd ajunse în vîrf, descoperi că lumina venea dintr-o grotă din inima muntelui.
Poarta de la intrarea în grotă era deschisă, așa că prințesa putu vedea ce se petrecea înăuntru. În mijloc ardea un foc, iar în jurul focului mișunau o puzderie de spiriduși cu cozi lungi. Drept în față şedea o bătrînă vidmă, care arăta înspăimîntător. Era mică de statură, gîrbovită, cu pielea pămîntie și plină de zbîrcituri. Avea un nas lung care îi acoperea gura, iar capul i se clătina tot timpul, înainte și înapoi.
Prinţesa își dădu seama că ea trebuie să fie Marta. De aceea își luă inima în dinți și se duse direct la bătrînă. Făcu o plecăciune adîncă și spuse cît mai politicos:
— Bună seara, măicuţă dragă!
Spiridușii tresăriră uimiţi cînd auziră o voce necunoscută. Bătrîna se mulţumi doar să ridice capul, arătându-se încîntată:
— Seara bună, bolborosi ea. Dar cine ești tu de te porţi aşa de respectuos? Eu am împlinit nu de mult o mie de ani, dar nimeni nu mi-a spus vreodată așa frumos ,,măicuţă dragă“. De unde vii, copilă dragă?
— Aseară am înnoptat la sora ta, Berta, răspunse prințesa. Ea m-a trimis la tine.
— Şi ce vînt te aduce la mine? o întrebă vidma.
Prinţesa îi povesti totul de-a fir-a-păr. Bătrîna căzu pe gînduri, apoi zise:
— Nu știu unde ar putea fi soţul tău. Nu sînt destul de bătrînă și nici destul de înţeleaptă ca să le știu pe toate. Dar pentru că te-ai purtat frumos cu mine și mi-ai spus „măicuţă dragă“, o să încerc să te ajut cum pot. Eu mai am o soră care este de două ori mai bătrînă decît mine. Ea este foarte pricepută și înțeleaptă. Poate ştie ea unde se află soţul tău.
— Îți mulțumesc pentru sfatul cel bun, spuse prințesa. Îți voi rămîne recunoscătoare cît voi trăi.
— Nu te pripi cu mulțumirile, o preveni bătrîna, pentru că nu este așa de sigur că vei reuși. Doar nu ţi-am promis că o să-ţi aduc soţul înapoi. Acum s-a făcut tîrziu și va trebui să înnoptezi la mine. Mîine dimineaţă o să-ţi arăt drumul spre sora mea.
A doua zi, la ivitul zorilor, prinţesa se pregăti de plecare. Îi mulțumi mătușii Marta și îşi luă rămas bun de la ea. Bătrîna vidmă îl chemă pe unul dintre nepoţii ei să o însoțească pe prințesă. Acesta era un spiriduș pitic, zbîrcit la faţă, cu o tichie roșie pe cap şi cu o barbă lungă, albă.
— Noi două nu ne vom mai întîlni niciodată, spuse vidma. Însă pentru că te-ai purtat frumos cu mine și mi-ai spus „măicuţă dragă“, vreau să-ţi dau ca amintire o vîrtelniță. Poate că îți va fi de folos vreodată. E o vîrtelniță fermecată: deapănă singură toate firele pe care le toarce roata de tors; după aceea se preface în război de ţesut şi ţese toate firele într-o pînză foarte fină. Dacă îţi vei găsi bărbatul, vîrtelniţa o să-ţi fie de mare ajutor.
Prinţesa îi mulțumi din inimă pentru vîrtelniţă, care era toată numai de aur. Apoi o porni la drum, însoțită de spiriduș. Străbătură păduri şi cîmpii, dealuri și văi.
Cînd se lăsă întunericul, prinţesa era atît de istovită, că nu mai putea face un pas mai departe. Dar tocmai atunci, spiridușul pitic îi arătă un munte înalt, care se ridica în faţa lor. Ea privi într-acolo şi zări o lumină care licărea în întunericul nopţii ca o stea roşie.
Prinse din nou puteri și uită de oboseală. Piticul îi spuse:
— Eu te-am adus pînă aici și de-acum vei merge singură. Acolo sus locuiește mătușa Herta. Apoi piticul își scoase tichia de pe cap, se înclină politicos şi se întoarse acasă.
Prințesa începu să urce muntele, care era de două ori mai înalt și mai prăpăstios decît cel dinainte. Drumul era întortocheat și plin de pietroaie, dar prinţesa nici că le vedea. Ea urca pieptiș înainte, călăuzită de lumina roșie care licărea în depărtare. În cele din urmă ajunse în vîrf şi descoperi că lumina cea roşie venea dintr-o grotă aflată în inima muntelui.
Poarta de la intrarea în grotă era deschisă, așa că prințesa văzu ce se petrece înăuntru. În mijloc ardea un foc mare, iar în jurul focului mişunau o puzderie de spiriduși cu cozi lungi.
Drept în față şedea o bătrînă vidmă, cu o figură înspăimîntătoare ; era gîrbovită și adusă de spate, cu fața pămîntie şi plină de zbîrcituri. Avea un nas lung, care îi ajungea pînă la bărbie, iar capu i se bălăbănea încoace și încolo, ca o morișcă de vînt.
Prinţesa înţelese pe dată că ea trebuie să fie mătușa Herta. Aşa că își luă inima în dinți, se duse direct la bătrînă şi se înclină cu o plecăciune adîncă:
— Bună seara, măicuţă dragă, spuse ea respectuos.
Spiriduşii rămaseră pironiţi locului, auzind o voce necunoscută. Bătrîna se mulțumi doar să ridice capul și se arătă încîntată de noua venită.
— Seara bună, murmură ea. Cine ești tu de mă saluți aşa de prietenos? Am împlinit nu de mult două mii de ani, însă nimeni nu mi-a spus vreodată „măicuță dragă“. De unde vii, copila mea, şi ce vînt te aduce la mine?
— Aseară am înnoptat la mătuşa Marta, care sălăşluiește pe muntele celălalt, răspunse prinţesa. Eu sînt căsătorită cu prinţul Hatt, din adîncul pămîntului, care a fost vrăjit de o vrăjitoare rea, iar eu am pornit în căutarea lui. Sora ta Marta mi-a spus că m-ai putea ajuta să aflu unde l-a ascuns vrăjitoarea.
Vidma muntelui rămase un moment pe gînduri, după are spuse cu o voce gravă:
— Da, da. Am auzit vorbindu-se de prinţul Hatt și ştiu și unde se află. Dar nu știu dacă tu vei reuși să îl aduci înapoi. El este încă sub puterea vrăjitoarei și a uitat de toate, şi de tine și de copii. Mă întreb cum l-am putea salva. Eu nu sînt nici aşa de bătrînă și nici aşa de înţeleaptă ca să le știu pe toate. Însă pentru că te-ai purtat frumos cu mine şi mi-ai spus „măicuţă dragă“, o să încerc să te ajut cum pot.
— Ce bună ești, îi mulțumi prințesa. Îți voi rămîne recunoscătoare cît voi trăi.
— Nu te pripi cu mulțumirile, o preveni bătrîna vidmă, pentru că nu ştiu sigur dacă vei reuși să-l aduci înapoi. Eu nu ţi-am promis să-ţi găsesc bărbatul. Acum s-a făcut tîrziu, aşa că vei înnopta la mine în seara asta. Mîine îţi voi arăta drumul spre palatul vrăjitoarei.
A doua zi dimineaţă prințesa se pregăti de plecare. Îi mulțumi mătușii Herta, care îl chemă pe unul din strănepoții ei ca s-o însoţească pe prințesă. Era un spiriduş pitic cu o tichie mare roșie și cu o barbă lungă albă.
— Nu cred că noi două ne vom mai întîlni vreodată, îi spuse prinţesei bătrîna vidmă. Şi pentru că te-ai purtat frumos cu mine și mi-ai spus „măicuţă dragă“, vreau să-ţi dau ca amintire o pungă cu galbeni. Este o pungă fermecată: indiferent cîți galbeni ai scoate din ea, punga va rămîne mereu plină. Atîta timp cît o vei avea la tine, nu vei duce lipsă de nimic. Iar dacă ai norocul să-ţi găsești bărbatul, darul meu îţi va fi de mare folos. După aceea, îi ură prinţesei drum bun și noroc.
Prinţesa îi mulțumi bătrînei vidme pentru punga de bani, care era toată numai din mătase și fir de aur. Puse punga în buzunar şi făcu o plecăciune de rămas bun. O porni apoi la drum, însoţită de piticul spiriduș. Străbătu astfel munţi și cîmpii, dealuri și văi.
Cînd se întunecă de-a binelea, prinţesa se simţi atât de istovită încît nu mai putea face nici un pas. Tocmai cînd era gata să cadă jos răpusă de oboseală, spiridușul cel pitic îi făcu semn să se uite drept în faţă. Se uită prinţesa într-acolo şi dădu cu ochii de un palat mare, impunător, cu multe turnuri. Simţi în momentul acela cum prinde puteri ca să-și continue drumul. Atunci spiridușul își luă rămas bun, spunîndu-i:
— Eu te-am însoțit pînă aici, aşa cum m-a rugat străbunica. În palatul acela locuiește vrăjitoarea pe care o cauţi.
Îşi ridică apoi tichia cea roșie, tăcu o plecăciune respectuos și plecă.
Prinţesa se uită îndelung la palat, care avea ziduri înalte şi groase, turnuri puternice și şiruri lungi de ferestre. Acolo înăuntru se afla deci ascuns bărbatul ei. O să facă tot ce-i va sta în putință ca să-l salveze pe prinţul Hatt, o va înfrunta chiar și pe vrăjitoare, de-ar fi s-o facă cu prețul vieții.
Îşi luă inima în dinți şi intră în curtea palatului. Acolo dădu cu ochii de o femeie trupeșă şi semeață, care veni spre ea. Prinţesa înţelese imediat că ea trebuie să fie vrăjitoarea; călca apăsat, avea un aer trufaș și respingător şi era îmbrăcată într-o rochie roşie, ţipătoare, cu broderie de aur.
— Cine ești tu și de unde vii? o întrebă vrăjitoarea, privind-o cu niște ochi sfredelitori.
— Sînt o biată drumeață, răspunse prințesa. De zile întregi cutreier păduri și cîmpii, străbat dealuri şi văi, şi sînt frîntă de oboseală. Nu pot merge mai departe. Trebuie să-mi trag sufletul oleacă. Aş putea găsi oare de lucru aici la palat?
Vrăjitoarea o străfulgeră cu privirea.
— Doar nu-ți închipui că o să-mi bat capul cu toate haimanalele care se abat pe aici, spuse ea țîfnoasă. Darmite să mai și angajez o asemenea lepădătură! Vezi-ţi mai bine de drum și să nu te mai prind că pui piciorul în curtea palatului meu!
Prinţesa fu cuprinsă de disperare auzind aceste cuvinte. Dar cu gîndul era numai la prinţul Hatt şi de aceea nu se lăsă intimidată și răspunse iar:
— Nu voi trece peste voinţa ta și îți voi respecta dorința întocmai. Eu nu sînt de neam ales şi n-am ce căuta într-un asemenea palat. Dar poate se găsește la curtea ta vreun cotlon pentru o biată pribeagă istovită. Nu voi rămîne decît cîteva zile, pînă mă pun iar pe picioare. Mă mulțumesc cu un ungher cît de mic, dacă-mi îngădui să rămîn.
Vrăjitoarea era cît pe-aci s-o refuze, dar îi veni între timp o idee care i se păru nemaipomenit de amuzantă.
— Dacă te mulțumești cu puţin, chicoti ea, atunci îţi fac pe plac: vei dormi în… coteţul gîștelor. Este locul cel mai potrivit pentru o gîscă așa ca tine. Odihnă plăcută şi somn uşor!
După care vrăjitoarea se întoarse în palat. Rînjea în sinea ei, gîndindu-se la ideea năstrușnică pe care o avusese. Parcă o și vedea pe pribeagă ghemuindu-se în cotețul acela murdar.
Dar n-ar mai fi rîs atîta vrăjitoarea dacă ar fi ştiut ce se petrecea de fapt în coteţul gîștelor. De cum ajunse la coteţ, prinţesa se puse pe treabă. Luă o mătură și deretică în fiecare colţișor. Nu era o treabă uşoară, deoarece coteţul era mare, ca să încapă tot cîrdul de gîşte. Iar pe lîngă asta, nu mai fusese curăţat de multă vreme. Noroc că prinţesa era din cale-afară de harnică și după ce isprăvi de măturat, începu să spele și să frece scîndurile.
În scurt timp podeaua și pereţii coteţului străluceau de curățenie. Atunci prinţesa luă roata de tors şi roata începu să toarcă un fir foarte fin de mătase şi de aur. Apoi luă vîrtelnița și depănă firele, după care vîrtelniţa se prefăcu în război de țesut și țesu nişte ştergare din fir de aur şi mătase. Cu aceste ştergare acoperi prinţesa pereții cotețului, și pe dinăuntru și pe dinafară, încît luceau acum de-ți luau ochii.
În cele din urmă o doborî oboseala și se culcă prințesa în culcușul ei, din coteţul gîștelor. Dar acum el era demn de o prințesă. Se trezi a doua zi dis-de-dimineaţă odihnită şi dornică să se apuce de treabă. Îşi luă punga cu galbeni și plecă să cumpere mîncare şi băutură. Mai cumpără și masă, scaune, farfurii şi cupe de argint.
Din cele cumpărate prinţesa găti o mulţime de bunătăţi ca pentru un ospăț împărătesc. Cînd totul fu gata, se duse la palat şi ceru să o vadă pe împărăteasă.
Vrăjitoarea veni la uşă, arătîndu-se binevoitoare, deoarece aflase de la slujnice despre minunea care se petrecuse în coteţul gîștelor. Dar nu voise să se înjosească pînă-ntr-atît, încît să se ducă ea însăși acolo, cu toate că murea de curiozitate.
Acum spera ca necunoscuta să o invite la petrecerea pe care auzise că o pregătise. Spre bucuria ei, chiar aşa se întîmplă.
— Ai fost atît de bună cu mine și mi-ai oferit un adăpost pentru noapte, îi spuse prințesa. Aș vrea să-mi arăt recunoştinţa invitîndu-te pe tine și pe prințul Hatt să fiţi oaspeţii mei diseară.
— Îţi mulţumesc, rînji vrăjitoarea. Iubitul meu logodnic tocmai s-a întors zilele trecute din ţări străine, unde a trecut prin mai multe încercări grele și nu și-a revenit încă. Visează tot timpul frunze cîntătoare și încăperi din adîncul pămîntului, și alte lucruri năstruşnice. Bineînţeles că îi dau în fiecare zi cîte o licoare pentru uitare, dar mai durează o săptămînă pînă va fi refăcut pe deplin. Și atunci vom putea sărbători nunta. Deocamdată el trebuie să stea în casă. Dar voi veni cu fiica mea vitregă, așa că vom îi tot trei la masă.
Prințesa se întristă auzind acestea. Dar făcu o plecăciune respectuoasă și se întoarse în cotețul gîştelor. Trebuia să găsească un mijloc de a-l întîlni pe prințul Hatt.
Îi veni între timp o idee și aștepta cu nerăbdare să o vadă pe vrăjitoare. Seara își făcu apariţia vrăjitoarea însoțită de o fată palidă.
Masa era plină cu bucate gustoase așezate pe farfurii de argint, vin roșu în clondire2 de cristal şi trufandale3 pe tipsii de aur. Se așezară la masă și invitatele se ospătară pe săturate. Prinţesa era o gazdă foarte primitoare şi făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru ca oaspeţii să se simtă bine. După ce mîncară şi băură după pofta inimii, prinţesa aduse roata de tors din aur care începu să toarcă singură un fir de mătase foarte fin. Şi nu se opri din tors decît atunci cînd o opri prinţesa.
Vrăjitoarea era uluită. Nu mai văzuse în viaţa ei aşa o minune. O întrebă imediat pe necunoscută dacă nu-i dă ei roata de tors.
— Asta nu se poate, răspunse prințesa. Este mult prea prețioasă ca să renunţ la ea.
— Atunci, o rugă vrăjitoarea, n-aş putea să o cumpăr? Spune-mi cît costă, îți dau oricît îmi ceri.
— Nu, răspunse prințesa, eu nu vînd roți de tors. Dacă mă hotărăsc totuşi să mă despart de această comoară, atunci nu o fac pentru bani.
— Ce-mi ceri în schimb? întrebă vrăjitoarea.
— Am şi eu o dorință, răspunse prințesa. Dar o să te superi cînd o să auzi, aşa încît să nu mai vorbim despre asta.
— De ce să mă supăr? strigă vrăjitoarea. Îţi voi îndeplini dorinţa fără să mă tocmesc.
— Ei bine, spuse prinţesa, pentru că ești atît de nerăbdătoare să afli, iată care este dorința mea: îţi dau roata de tors numai cu o condiție! Să mă laşi să vorbesc cu prinţul Hatt între patru ochi.
Vrăjitoarea îi aruncă necunoscutei o privire plină de răutate.
— Ştiam eu că nu o să-ţi fie pe plac propunerea mea, spuse prinţesa, prefăcîndu-se că nu-i pasă. Dar putem rămîne mai departe bune prietene.
Vrăjitoarea se gîndea însă cum să pună mîna pe roata de tors cea fermecată. O să-l adoarmă pe prinţ cu o licoare vrăjită. Așa că nu o va putea vedea și nici auzi pe această necunoscută.
— Ba da, sînt de acord, rînji vrăjitoarea cu dispreț. Îți voi îndeplini dorința și asta chiar acum.
În timp ce prinţesa aștepta în fața palatului, vrăjitoarea luă o cupă și o umplu cu vin. Turnă apoi o băutură adormitoare și amestecă bine. Se duse în odaia prinţului și îi întinse cupa s-o bea. O chemă și pe fiica ei vitregă să ia cupa golită şi să o ducă în încăperea alăturată.
— Să te ascunzi apoi în odaia prințului și să tragi cu urechea la tot ce-i va spune necunoscuta, îi porunci vrăjitoarea fiicei sale vitrege. Mîine dimineață să-mi spui tot ce-ai aflat, cuvînt cu cuvînt.
Fata promise să facă întocmai.
— Uite, dragul meu prinț Hatt, zîmbi mieros vrăjitoarea cînd ajunse lîngă prinț, ţi-am pregătit o băutură care o să te liniștească şi o să-ţi alunge gîndurile rele. O să scapi de închipuirile tale despre frunze cîntătoare și încăperi din adîncul pămîntului.
Prinţul luă cupa și o goli dintr-o singură înghițitură. Îi dădu apoi cupa fetei care o duse în încăperea alăturată. Apoi se strecură înapoi în odaie şi se ascunse în ungherul cel mai întunecat. Prinţul fu cuprins de un somn adînc şi nu mai știu ce se petrece în jur.
Vrăjitoarea zîmbea în sinea ei. Se duse la prințesă și o invită să intre în odaie.
— Aici se află prinţul, zîmbi ea cu răutate. Poţi să rămîi să vorbeşti cu el cît doreşti. Eu nu o să vă deranjez cîtuşi de puţin!
Vrăjitoarea plecă, iar prințesa gîndea că rămîne singură cu bărbatul ei. Căzu în genunchi şi îl îmbrățișă, spunîndu-i cît este de fericită că l-a găsit, în sfîrşit, după îndelungi căutări.
Dar prințul nu-i răspundea nimic, iar cînd se uită, mai bine prinţesa la el în semiîntunericul din odaie, observă că el dormea dus. Atunci o cuprinse disperarea și începu să suspine:
— Prinţule Hatt, prinţule Hatt, mă vei putea ierta vreodată?
După care începu să-i înşire greşelile pe care le făcuse ea, mai întîi atunci cînd aprinsese lumînarea, noaptea, ca să-l vadă cum arată şi apoi atunci cînd nu reuşise s-o împiedice pe sora lui mai mică să vină după el în pădure.
Dar cu toate rugăminţile şi suspinele ei, prinţul nu răspundea nimic şi dormea mai departe. Atunci prințesa începu să-și frîngă mîinile de deznădejde și să povestească cu lacrimi în ochi cum cutreierase munții în lung şi-n lat ca să-l găsească.
— Am străbătut păduri şi cîmpii, am urcat munţi înalți, povesti ea printre lacrimi. M-am încumetat să intru și în sălașul vidmelor munţilor ca să aflu unde ești.
Dar totul era în zadar. Prinţul nu se trezea și nu auzise nimic, așa de puternică era băutura adormitoare pe care i-o dăduse vrăjitoarea.
Între timp, fata vitregă stătuse nemişcată în ungherul ei şi auzise fiecare cuvînt, dar i se făcu milă de prinţesă. Se hotărî să nu o trădeze pe biata femeie.
Cînd începu să se lumineze de ziuă, vrăjitoarea intră în odaia prinţului. Şi cînd văzu că-i reuşise şiretlicul, nu mai putea de bucurie. Acum prinţesa îi datora roata de tors și o și aduse imediat. Apoi vrăjitoarea o luă deoparte pe fiica ei vitregă şi o întrebă ce spusese necunoscuta toată noaptea. Fata nu-i spuse însă decît că necunoscuta îngenunchease toată noaptea în faţa prințului și plînsese tot timpul, sporovăind vrute și nevrute.
Vrăjitoarea luă roata de tors rînjind satisfăcută. Se duse în iatacul ei ascuns şi începu să toarcă. Și pe cît de repede se răsucea firul pe fus, cu atît mai repede i se răsuceau ei gîndurile în cap.
Singura nefericită era prințesa. Rămase toată dimineaţa singură și plînse cu lacrimi grele.
Dar după-amiază își șterse ochii şi încercă să pară veselă. Își luă punga cu galbeni şi ieși să cumpere mîncare și vin.
Cînd ajunse acasă, se apucă să pregătească o mulțime de bunătăţi, ca pentru un adevărat ospăț. După ce termină totul, se duse la palat și ceru să vorbească cu împărăteasa.
Vrăjitoarea apăru imediat, mulțumindu-i pentru petrecerea dată și arătînd foarte mulțumită. Aflase de la slujnice că se pregătea un nou praznic în cotețul gîştelor și spera să fie din nou invitată de necunoscută. Poate mai avea şi alte lucruri de preţ.
— Ai fost atît de bună și ai apreciat umilele mele bucate, îi spuse prinţesa. De aceea voiam să te rog să-mi faci din nou onoarea să fii invitata mea şi diseară, împreună cu fiica ta vitregă.
— Îți mulțumesc pentru invitație, rînji vrăjitoarea, încîntată. O să venim cu dragă inimă.
Prințesa făcu o plecăciune și se întoarse în cotețul gîştelor.
Nu peste multă vreme apăru și vrăjitoarea urmată de fata cea palidă la față. Prințesa le pofti înăuntru.
În cotețul gîştelor masa era plină cu tot felul de bunătăți, care de care mai gustoase, puse pe farfurii de argint, vinul roșu în clondire de cristal, iar trufandalele, pe tipsii de aur. Prinţesa era o gazdă deosebit de primitoare şi făcu tot ce-i stătu în putință ca invitatele să se simtă bine.
După ce mîncară și băură pe săturate, prințesa scoase vîrtelniţa de aur și o puse să depene firele şi apoi să ţeasă cele mai alese ţesături de mătase şi aur. Celor două invitate nu le venea să-şi creadă ochilor cît de repede se rotea vîrtelniţa. Și nu se opri din ţesut decît atunci cînd fi făcu semn prinţesa. Vrăjitoarea rămase cu gura căscată. Roata de tors era ea bună, dar vîrtelniţa asta era și mai grozavă, gîndi ea. O întrebă imediat pe necunoscută dacă nu vrea să-i dea ei vîrtelniţa.
— Asta nu se poate, răspunse prinţesa. Este mult prea de preț ca să mă despart de ea.
— Dar dacă ţi-o cumpăr? Spune-mi cît să-ţi dau pe ea!
— Nu, vîrtelniţa mea nu e de vînzare. Dacă ar fi să mă despart vreodată de o asemenea comoară, nu o voi face pentru bani.
— Atunci ce-mi ceri în schimb? întrebă vrăjitoarea.
— Am şi eu o dorință, mărturisi prinţesa. Dar o să te superi cînd o să auzi, așa că să nu mai vorbim despre asta.
Vrăjitoarea înțelese ce voia să spună necunoscuta și o sfredeli cu privirea.
— Ştiam eu că aşa se va întîmpla, spuse prinţesa şi se prefăcu că nu-i pasă. Nu-ţi surîde propunerea mea şi nu-i de mirare. Dar să nu mai vorbim despre asta și să rămînem prietene ca pînă acum.
Vrăjitoarea îşi făcuse însă o mică socoteală în minte și se hotărî să-i îndeplinească necunoscutei dorința. Avea să procedeze la fel ca în ajun şi o să-i dea prinţului o băutură adormitoare. În felul acesta, el nu o va auzi şi nici nu o va vedea pe necunoscută.
— Ba sînt de acord, spuse vrăjitoarea şi rînji cu dispreț. Îţi voi îndeplini dorinţa şi asta chiar acum.
În timp ce prinţesa aştepta în fața palatului, vrăjitoarea intră în palat, luă o cupă și o umplu cu vin. Turnă după aceea o fiertură de ierburi adormitoare și amestecă bine. Se duse apoi în odaia prinţului și i-o dădu s-o bea.
— Tu să te ascunzi în odaia prinţului și să tragi cu urechea la tot ce va spune necunoscuta, îi spuse vrăjitoarea fiicei vitrege. Mîine dimineaţă să-mi repeţi cuvînt cu cuvînt tot ce a spus.
Fata promise să facă întocmai.
— Uite, dragul meu prinț Hatt, zîmbi mieros vrăjitoarea cînd ajunse în camera lui, ţi-am adus o băutură care o să te liniştească și o să-ţi alunge coșmarurile despre frunze cîntătoare, încăperi din adîncul pămîntului și alte asemenea grozăvii.
Prinţul luă cupa şi o sorbi dintr-o singură înghiţitură. Apoi i-o dădu fetei care o duse în încăperea alăturată. După aceea se strecură pe furiș în încăpere şi se ascunse în ungherul cel mai întunecat. Prinţul căzu toropit de somn.
Vrăjitoarea se bucura în sinea ei. Se duse la prințesă și o pofti să intre în cameră.
— Te las din nou singură cu prinţul, spuse ea, zîmbind cu răutate. Acum poţi vorbi cu el cît dorești, eu nu o să vă deranjez cîtuși de puţin.
Vrăjitoarea ieși din cameră, iar prinţesa crezu că a rămas singură cu bărbatul ei. Căzu în genunchi și îl îmbrățișă, declarîndu-i cît e de fericită că l-a găsit, în sfîrşit. Dar prinţul nu spunea nimic, iar cînd se apropie de el în semiîntunericul care domnea în încăpere, observă că el era cufundat într-un somn adînc. Atunci prinţesa începu să plîngă, deznădăjduită.
— Prinţule Hatt, prinţule Hatt, mă vei putea ierta vreodată? suspină ea.
Înşiră din nou greșelile pe care le făcuse, atunci cînd aprinsese lumînarea ca să-l vadă cum arată și cînd nu reușise s-o împiedice pe sora lui mai mică să vină după el în pădure.
Dar în ciuda rugăminţilor şi suspinelor ei, prințul nu răspundea nimic și dormea înainte. Prinţesa începu să-și frîngă mîinile de disperare şi să povestească printre lacrimi cum bătuse drumurile ca să-l găsească.
— Am cutreierat păduri și cîmpii, am urcat munţi înalți, spuse ea printre lacrimi. M-am încumetat să intru şi în sălașul vidmelor munţilor ca să aflu unde ești.
Dar totul era în zadar. Prinţul nu se trezi și deci nu auzi nici un cuvînt. Aşa de tare fusese băutura pregătită de vrăjitoare.
Fata vitregă a vrăjitoarei stătuse tot timpul în ungherul cel mai întunecat al camerei. Auzise fiecare cuvînt și îi era milă de prinţesă. De aceea hotărî să nu o trădeze.
Cînd se crăpă de ziuă, vrăjitoarea intră în odaia prinţului. Cînd văzu cum stau lucrurile se bucură în sinea ei. Acum prințesa îi datora vîrtelnița și se și duse să i-o aducă. Între timp, vrăjitoarea o chemă la ea pe fata vitregă ca să afle ce spusese necunoscuta. Însă fata răspunse ca şi data trecută că străina nu făcuse altceva decît să îngenuncheze în fața prinţului Hatt și plînsese toată noaptea.
Vrăjitoarea era foarte mulțumită că pusese mîna și pe vîrtelniță. Şi pe cît de repede se învîrteau firele de mătase şi de aur pe vîrtelniţă, cu atît mai repede i se învîrteau ei gîndurile cele rele.
Singura nefericită era prinţesa. Rămase toată dimineața în cotețul gîștelor şi plînse cu lacrimi grele.
Dar după-amiază își şterse ochii și încercă să pară veselă. Luă punga cu galbeni și se duse din nou după mîncare și băutură. Pregăti apoi o masă și mai bogată decît în serile dinainte. Dacă nu va reuși să vorbească cu prințul Hatt nici în seara aceasta, înseamnă că pierdea și ultima speranţă.
Cînd totul fu pregătit, se duse la palat şi ceru să vorbească cu împărăteasa.
Vrăjitoarea sosi imediat și îi mulţumi pentru masa oferită în ajun. Se arătă foarte binevoitoare pentru că le auzise pe slujnice vorbind de praznicul pe care îl pregătise necunoscuta și spera să fie și ea invitată. Poate că străina mai avea lucruri de preţ, în afară de roata de tors şi de vîrtelniţă.
— Ai fost atît de bună şi mi-ai făcut onoarea să guști bucatele mele, spuse prinţesa. De aceea aș dori să te invit din nou la mine împreună cu fiica ta vitregă.
— Îţi mulțumesc, rînji vrăjitoarea satisfăcută. O să venim negreșit. Prinţesa făcu o plecăciune și se întoarse în cotețul strălucitor al gîștelor.
Nu peste mult timp vrăjitoarea şi fată cea palidă apărură la ușa necunoscutei. Prințesa le pofti să intre înăuntru.
Aici era masa pusă şi o sumedenie de bucate erau așezate pe farfurii de argint, iar vinul roșu în clondire de cristal şi trufandalele pe tipsii de aur. Prinţesa era o gazdă foarte primitoare şi făcu tot ce-i stătea în putinţă pentru ca invitatele sale să se simtă bine. După ce mîncară şi băură pe săturate, ea luă punga cu galbeni şi o întoarse cu gura în jos. Dintr-o dată începură să cadă o mulţime de galbeni de parcă punga era un izvor nesecat. Și galbenii continuau să se rostogolească fără încetare, formînd un morman din ce în ce mai mare pe podea. Atunci prințesa trebui să intervină pentru a opri ploaia de bani, pentru că altfel nu ar mai fi avut loc să treacă de atîta bănet.
Vrăjitoarea rămase cu gura căscată. Era ea mulţumită de roata de tors și de vîrtelniţă, dar punga de galbeni, așa mică cum era, făcea cît amîndouă laolaltă. O întrebă de îndată pe necunoscută dacă nu voia să-i dea ei punga cu galbeni.
— Nu, este mult prea de preţ ca să mă despart de ea, răspunse prințesa.
— Bine, atunci o cumpăr, insistă vrăjitoarea. Spune-mi cît costă.
— Nu, răspunse prinţesa, punga cu galbeni nu este de vînzare. Iar dacă mă hotărăsc vreodată să mă despart de ea, nu o voi face pentru bani.
— Atunci ce doreşti în schimb? întrebă nerăbdătoare vrăjitoarea.
— Am și eu o dorinţă, răspunse. prinţesa. Dar o să te superi numai cînd o să auzi despre ce este vorba, aşa că să nu mai vorbim despre asta.
Dar de astă dată vrăjitoarea era mai nerăbdătoare ca oricînd să capete punga cu galbeni.
— Înţeleg ce vrei, spuse ea. Îţi voi îndeplini dorinţa chiar acum.
În timp ce prințesa o aștepta în fața palatului, vrăjitoarea intră în palat. Luă o cupă cu vin şi turnă în ea o băutură din ierburi adormitoare și amestecă totul bine. Se duse cu băutura astfel pregătită în camera prinţului. Fiica vitregă urma să ia cupa golită și să o ducă în camera alăturată.
— După aceea să te ascunzi în camera prinţului și să tragi cu urechea la tot ce va spune necunoscuta, îi atrase vrăjitoarea atenţia fiicei sale vitrege. Mîine dimineață să-mi spui tot ce ai auzit, cuvînt cu cuvînt!
Fata promise că va face întocmai.
— Dragul meu prinţ Hatt, zîmbi mieros vrăjitoarea, cînd ajunse la jilţul în care stătea prinţul, ţi-am adus o băutură care o să te liniştească şi o să-ţi alunge coșmarurile despre frunze cîntătoare, încăperi din adîncul pămîntului și alte asemenea prostii.
Prinţul luă cupa și era gata s-o golească dintr-o singură înghiţitură. Dar băgă de seamă că fata vitregă a vrăjitoarei îi făcea semn să nu bea. Înţelese pe dată că ea voia să-l prevină. Aşa că se prefăcu doar că bea. Cupa rămăsese tot plină cînd i-o dădu fetei îndărăt.
Fata vitregă duse cupa în odaia alăturată şi se ascunse în colțul cel mai întunecat al încăperii.
Între timp, prinţul se lăsă încet pe speteaza scaunului, ca şi cum ar fi căzut toropit de somn. Vrăjitoarea se bucură în sinea ei. Se duse la necunoscută şi o pofti înăuntru.
— Te las din nou singură cu el, îi spuse ea. Poţi să vorbeşti cu el cît dorești, eu nu o să vă deranjez!
Şi plecă, iar prinţesa, crezîndu-se singură cu bărbatul ei, căzu în genunchi și îl îmbrăţișă. Începu să-i vorbească, arătîndu-i cît de fericită era că îl găsise în sfîrșit.
Dar prinţul nu răspundea nimic. Era atît de ameţit de vrăjile şi băuturile vrăjitoarei, încît nu își dădea seama cine era prinţesa.
„Despre ce vorbește ea oare? se gîndea el. Cine ar putea fi oare femeia aceasta care are un glas atît de plăcut?”
Cînd văzu că prințul Hatt nu scoate nici un cuvînt, prințesa fu cuprinsă de disperare. Îl zgîlţîi puternic ca să-l trezească, bănuind că el doarme la fel de adînc ca și în nopțile trecute. Era atît de amărîtă și de deznădăjduită, încât izbucni în plîns:
— Prinţule Hatt, suspină ea, prinţule Hatt, o să mă poţi ierta vreodată?
Şi începu din nou să înșire greșelile pe care le făcuse, atunci cînd aprinsese lumînarea ca să-l vadă cum arată, şi atunci cînd nu reușise s-o împiedice pe sora lui mai mică să vină la el în pădure.
Cu toate rugăminţile și suspinele ei, prințul nu spunea nimic. El ascultase tot ce povestise ea, dar nu înţelesese nimic.
După un timp însă, începură să i se limpezească gîndurile. Își aminti de nevasta lui și de copii şi de toate cîte se întîmplaseră și de momentul despărțirii. Avea impresia că se trezește cu greu, după un vis lung şi dureros, dar nu era în stare să scoată nici un cuvînt.
Prinţesa începu să-și frîngă mîinile, povestind printre lacrimi cum bătuse drumurile ca să-l găsească.
— Am cutreierat păduri și cîmpii, am urcat munţi înalţi, spuse ea plîngînd. M-am încumetat să intru și în sălașul vidmelor munților ca să aflu unde eşti.
Cînd prinţul înţelese cît suferise ea, simţi cum i se înmoaie inima. Se ridică din jilț și o luă în braţe pe prinţesă şi o sărută. Și erau amîndoi atît de fericiţi, încît uitară de toate suferințele prin care trecuseră şi se lăsară în voia bucuriei de a fi din nou împreună.
Dar tocmai atunci, cînd uitaseră de toată lumea, auziră nişte paşi în întuneric. Era fata vitregă a vrăjitoarei. Prințesa se sperie, crezînd că fata o să-i dea de gol.
— Nu vă fie teamă, le spuse ea, n-am de gînd să vă trădez. Dimpotrivă, vreau să vă ajut. Să nu credeţi că eu fac parte din familia vrăjitoarei sau că semăn cu ea. Tatăl meu era prinţ ca și tine, prinţule Hatt. Vrăjitoarea l-a vrăjit şi pe el aşa cum te-a vrăjit și pe tine. Dar el n-a mai îndurat și s-a prăpădit de supărare. De atunci eu am fost silită să locuiesc în palatul vrăjitoarei și să-i ascult poruncile. Și eu vreau să plec de aici. Dacă ne unim toţi trei forțele, o să-i venim de hac cotoroanţei.
Atît prinţul cît și prințesa se liniștiră auzind acestea. Se retraseră cu toții într-un colţ, ca să pună la cale răpunerea vrăjitoarei.
— Trebuie să ştiţi, îi povăţui fata, că singurul mijloc de a-i veni de hac unei asemenea scorpii este s-o opărim. Uitaţi cum o să facem: ne prefacem că nu s-a întîmplat nimic. Mîine dimineaţă o să vină vrăjitoarea să te întrebe, prinţule Hatt, dacă vrei să faceţi nunta curînd, iar tu să-i spui că ești de acord. Atunci ea o să-și invite toate rubedeniile la nunta voastră. Şi pentru că ea mai ştie că tu, prinţesă, gătești ca nimeni alta din împărăţia ei, o să te roage cu siguranţă să îi spui cum trebuie fiartă carnea ca să fie cît mai fragedă.
— Dar la asta nu mă pricep, se sperie prinţesa.
— N-are importanţă, spuse fata cea palidă. Tu trebuie doar să-i răspunzi așa cum te învăţ eu: „Eu ştiu că focul trebuie foarte bine încins, iar carnea lăsată să fiarbă în clocote pînă ce fundul cazanului devine albastru.“ Dacă voi doi faceţi întocmai cum v-am sfătuit, de restul am eu grijă.
Prinţul şi prinţesa îi mulțumiră din inimă fetei și îi promiseră să-i urmeze sfatul întocmai.
Cînd începu să se crape de ziuă, fata se strecură înapoi în ungherul ei întunecat, iar prințul Hatt se aşeză din nou în jilţ, lăsîndu-se încet pe spate, ca toropit de acelaşi somn greu. Prinţesa se așeză în genunchi în faţa lui, îi luă mîna într-a sa, părînd că se jeluiește, încercînd să-l facă să o asculte.
Tocmai atunci intră și vrăjitoarea în odaie și cînd văzu cum stau lucrurile, se bucură nespus. Acum prințesa îi datora punga cu galbeni și se duse imediat să o aducă. Vrăjitoarea îi făcu semn fiicei sale vitrege să-i spună ce vorbise necunoscuta. Fata răspunse ca și pînă atunci că străina stătuse tot timpul îngenuncheată în fața prinţului Hatt şi plînsese mult, vorbind de una singură vrute şi nevrute.
Vrăjitoarea îşi frecă mîinile satisfăcută şi primi bucuroasă punga cu galbeni. Se duse în iatacul ei ascuns şi întoarse punga fermecată, din care începură să curgă galbenii care acoperiră odaia, în grămezi întregi. Şi pe cît de plină era încăperea de galbeni, pe atît de plin era capul vrăjitoarei de gînduri rele.
Rămînînd aşa dusă pe gînduri și auzind zornăitul galbenilor, vrăjitoarea avu o idee strălucită. Acum că era atît de bogată îşi putea permite să pregătească o nuntă straşnică și să-şi invite toate rudele, pitici şi uriași, zgripțuroaice şi zmei. Va avea pentru toţi mîncare și băutură din belșug. Iar atîta timp cît va avea punga fermecată era sigură că nu va sărăci niciodată, oricît de mult ar cheltui.
Se duse degrabă în odaia prinţului. Poate că se simţea destul de înzdrăvenit ca să se căsătorească.
— Dragul meu prinț Hatt, îi spuse ea drăgăstos, ce-ai zice să facem nunta săptămîna asta?
— Cum să nu? răspunse prințul înviorat. Cu cît mai repede, cu atît mai bine.
Vrăjitoarea nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. „Am avut noroc din plin, chicoti ea. Alaltăieri am căpătat roata de tors. Ieri am obținut vîrtelniţa, iar astăzi punga cu galbeni. Iată că am reușit să pun mîna şi pe iubitul meu logodnic, ba unde mai pui că și cu consimţămîntul lui. Acum trebuie să dau sfoară-n ţară şi să încep pregătirile de nuntă.“
Trimise crainici în toate cele patru colțuri ale lumii, la răsărit și la apus, la miazăzi şi la miazănoapte, ca să invite toate rudele, mai apropiate sau mai depărtate: o sută de spiriduși și de zmei, două sute de vrăjitoare şi de zmeoaice şi trei sute de vîrcolaci şi dragoni. Dădu porunci slujitorilor din palat să fie totul gata în cel mai scurt timp și să se pregătească bucate din belșug.
Scoase în curte cazanul cel mare în care intrau optsprezece boi. Cel mai important era ca toată carnea să fie bine fiartă, pentru că din ea se preparau toate celelalte bucate.
După ce aprinse focul şi puse cazanul cu carne la fiert, vrăjitoarea îşi aminti cît de fragedă fusese carnea gătită de femeia aceea necunoscută. Trimise dar după ea și o întrebă cum trebuie fiartă carnea ca să fie fragedă.
— Tu ştii cu siguranţă mai multe decît mine, răspunse prințesa. Dar eu ştiu din bătrîni că focul trebuie bine încins, iar carnea lăsată să fiarbă pînă ce fundul cazanului devine albastru.
Vrăjitoarea găsi că e un sfat bun şi dădu poruncă să se înteţească focul. În scurt timp apa începu să clocotească şi să dea pe răscoale.
După o vreme, vrăjitoarea propti o scară lîngă uriaşul cazan şi o rugă pe necunoscută să urce ca să vadă dacă fundul cazanului devenise albastru. Fata vitregă a vrăjitoarei urma să țină scara. Prințesa urcă pe scară şi se aplecă să vadă cum arată cazanul.
— Nu, spuse ea, fundul cazanului nu este încă albastru.
— Înseamnă că trebuie să mai punem lemne pe foc, fu de părere vrăjitoarea. Tu dă-te jos de pe scară.
Prinţesa cobori și focul fu întețit. Apa fierbea în clocote.
Mai trecu o vreme și vrăjitoarea îl rugă pe prinţul Hatt să se urce pe scară şi să se uite dacă nu cumva fundul cazanului nu devenise albastru. Fiica vitregă a vrăjitoarei urma să-i țină scara şi lui, să nu cadă.
Prinţul urcă și se aplecă deasupra cazanului.
— Nu, spuse el, fundul cazanului nu este încă albastru.
— E de mirare totuşi, spuse nedumerită vrăjitoarea, doar fierbe de mult şi apa a dat în clocot de atîtea ori. Poate n-ai văzut tu bine. Coboară, scumpul meu prinţ Hatt şi lasă-mă pe mine să mă urc. Tu să ţii însă bine de scară!
Prințul coborî, iar vrăjitoarea urcă îndîrjită. Cînd ajunse sus, se aplecă nerăbdătoare peste cazan să vadă cum arăta fundul cazanului. Dar nu vedea decît apa clocotind, iar aburii o înecau. Se aplecă atunci și mai mult peste marginea cazanului ca să vadă mai bine.
Pe cînd se apleca vrăjitoarea, fiica ei vitregă ridică puțin scara iar vrăjitoarea își pierdu echilibrul și căzu în apa clocotită. Se auzi atunci un urlet înfricoşător de cumplit, după care totul se linişti dintr-o dată şi nu se mai auzi nimic altceva decît apa clocotind ca mai înainte.
Fiica vitregă a vrăjitoarei, prinţul și prințesa nu-i mai aşteptară pe nuntaşi. Luară în grabă roata de tors cea fermecată, vîrtelnița fermecată şi punga cu galbeni, apoi părăsiră de îndată palatul vrăjitoarei.
Merseră ei ce merseră, iar cînd se lumină de ziuă, văzură în faţa lor un palat mare de aur, care strălucea în zorii dimineții. După ce ajunseră în curtea palatului, zăriră în mijloc o tufă de alun, de unde se auzeau niște sunete minunate, ca de harpă. Prințesei începu să-i bată inima tare, pentru că ea recunoscuse pe loc trilurile celor trei frunze cîntătoare. Erau frunzele după care tînjise ea atît de mult și care o alinaseră cu cîntecul lor de atîtea ori în casa din adîncul pămîntului. Și nu mică le-a fost bucuria când le-au văzut pe cele trei surori ale prinţului în faţa tufei de alun. Alături de ele erau și cei trei copii ai lor, fetița şi băieţii. Toţi curtenii şi slujitorii prinţului se adunaseră în curtea palatului, întîmpinîndu-i pe cei doi, ca împărat și împărăteasă.
Și aşa au trăit ei mulți ani fericiţi. Iar povestea prințului Hatt și a prințesei sale a făcut înconjurul lumii.
Dar la curtea împărătească a rămas de-a pururi tufa de alun cu cele trei frunze cîntătoare care trimiteau în jur triluri fermecate. Copiii se jucau toată ziua sub alun, iar cei vîrstnici se opreau și ei bucuroşi, înainte de a se duce la treburile lor.
Chiar şi astăzi, cînd eşti foarte obosit sau ai vreo supărare, e de ajuns să asculţi cîntecul frunzelor cîntătoare care sălășluiesc pe crengile tufei de alun, pentru ca apoi să te simți din nou vesel și lipsit de griji.
- vidmă — femeie care face vrăji; ființă imaginară, creată de fantezie, care provoacă spaimă. ↩︎
- clondir — vas de sticlă cu gâtul scurt și strâmt, în care se păstrează băuturi. ↩︎
- trufanda — cel dintâi fruct sau rod al pământului dintr-o producție anuală; produs alimentar (mai ales fruct sau legumă) care apare pe piață mai înainte de timpul normal în care trebuie să apară. ↩︎