A fost odată, demult, un împărat care domnea peste o mare împărăţie. El avea trei fiice şi toate trei erau nespus de frumoase. Dar dintre toate cea mai frumoasă era mezina. Era şi bună la inimă, gata oricând să dea o mână de ajutor. De aceea toţi o îndrăgiseră, iar împăratului îi era dragă ca lumina ochilor.

Se hotărî odată împăratul să se ducă la un târg mare, împreună cu slujitorii lui. Înainte de a pleca le întrebă pe fiecare din fiicele sale ce doreşte să îi aducă de la târg. Cea mare îşi dorea un pieptene de argint şi un colier de diamante; cea mijlocie voia un inel de aur şi o brăţară din pietre preţioase. Şi cele două fete mai mari se porniră să înşire pe rând toate podoabele care le veneau în minte. Împăratul fu nevoit să repete dorinţele lor de mai multe ori ca să fie sigur că nu va uita nimic.

— Da, spuse el, în cele din urmă, voi încerca să vă îndeplinesc toate rugăminţile. Aş vrea însă să cunosc şi dorinţele fiicei mele mai mici. Tu n-ai scos nici un cuvânt, dar trebuie să ai şi tu o dorinţă.

— Nu, răspunse prinţesa, eu am tot ce îmi place.

— Mai gândeşte-te, spuse împăratul, poate totuşi există ceva după care tânjeşti.

— Ei bine, ar fi ceva ce-mi doresc de mult răspunse mezina, dar nu îndrăznesc să te rog.

— Trebuie să-mi spui, insistă împăratul. Voi face tot posibilul să-ţi aduc ceea ce-ţi doreşti.

— Iată, răspunse prinţesa, de când am auzit odată, demult, vorbindu-se de cele trei frunze cântătoare, nu-mi mai găsesc liniştea. Cînd torc sau brodez nu mă gândesc decât la ele. Ce mult aş dori să le aud!

— Bine, încuviinţă împăratul, o să-ţi aduc cele trei frunze cântătoare, de-ar fi să mă coste şi o jumătate din împărăţie!

Acestea fiind spuse, îşi luă rămas bun de la fiicele sale, dădu pinteni calului şi porni la drum însoţit de curtenii săi.

La târg veniseră mulţi negustori străini, care îşi înşirau mărfurile. Nu lipseau podoabele de aur, argint şi pietre preţioase. Împăratul cumpără tot ce îi ceruseră fiicele sale mai mari, precum şi multe alte odoare de preţ. În schimb nu găsi nicăieri cele trei frunze cântătoare, oricât îi întrebase pe toţi negustorii de la Soare-Răsare şi Soare-Apune. Nici unul nu auzise de cele trei frunze cântătoare. La lăsarea serii împăratul se pregăti să se întoarcă acasă. Era însă trist şi abătut pentru că, deşi cumpărase o mulţime de lucruri scumpe, nu reuşise să găsească ceea ce-şi dorea fiica sa mai mică.

Pe drum, împăratul se opri la un moment dat cu toată suita sa, pentru că se auzeau în depărtare acorduri de harpe şi viori, care umpleau văzduhul cu sunetele lor armonioase. Împăratul dădu pinteni calului şi se pomeni în faţa unei tufe de alun, în vârful căruia se aflau trei frunze aurii care scoteau nişte sunete minunate. Împăratul se însenină la faţă.

— Dar acestea sunt chiar cele trei frunze cântătoare, despre care îmi vorbise fiica mea cea mică! exclamă el.

Şi împăratul întinse mâna ca să rupă creanga cu cele trei frunze, dar creanga nu se rupse şi reveni la loc. În, momentul acela se auzi un glas puternic, care strigă:

— Lasă-mi frunzele în pace şi nu mi le rupe!

Vocea părea să vină dintr-o grotă aflată sub pământ şi împăratul rămase mut de uimire. Îşi luă însă inima în dinţi şi întrebă:

— Cine eşti tu?

— Sunt prinţul Hatt, din adâncul pământului, răspunse aceeaşi voce.

— N-ai vrea să-mi dăruieşti cele trei frunze în semn de prietenie? Le vreau pentru fiica mea cea mică, fiindcă asta îşi doreşte cel mai mult.

— Ştiu, răspunse vocea din adâncuri, dar eu nu pot să mă despart de o asemenea comoară.

— Ţi-aş da orice mi-ai cere în schimb, îl rugă împăratul.

— Cele trei frunze nu sunt de vânzare, dar ţi le voi dărui, totuşi, cu o singură condiţie!

— Ce condiţie? întrebă împăratul.

— Promite-mi, răspunse vocea, să-mi dăruieşti prima fiinţă care îţi va ieşi în cale când vei ajunge acasă.

Împăratul rămase un moment pe gânduri.

„Prima fiinţă pe care o voi întâlni… gîndi el. Cred că va fi câinele meu credincios. De cum aude tropotul calului meu, îmi iese în întâmpinare. Îmi pare rău că trebuie să mă despart de el, dar mi-e mai uşor să-l pierd pe el decât să nu-i îndeplinesc dorinţa fiicei mele.“

Împăratul făcu un pas spre tufa de alun.

— Primesc, spuse el. Prima fiinţă pe care o voi întâlni, cînd voi ajunge acasă, va fi a ta!

— Atunci frunzele sunt ale tale, răspunse vocea. Dar nu uita că un împărat nu-şi poate călca cuvântul dat. Altfel este dezonorat!

Împăratul întinse mîna să apuce creanga cu cele trei frunze. De data aceasta reuşi să o rupă, iar frunzele se legănau uşor, scoţând nişte sunete melodioase. Împăratul nu mai putea de bucurie, până şi caii mergeau parcă în pas de dans.

Între timp, prinţesele şedeau în iatacul lor şi brodau. Cele două fete mai mari nu discutau decât de podoabele scumpe pe care le aşteptau de la tatăl lor. Mezina era însă tăcută şi aştepta cu nerăbdare întoarcerea tatălui lor, împăratul.

Pe înserate, prinţesa cea mică le rugă pe surorile ei să se ducă împreună în întâmpinarea tatălui lor.

— Eu nu am chef, răspunse cea mare, şi nu vreau să-mi ud ciorapii de mătase mergând prin iarbă.

— Nici eu n-aş merge, răspunse cea mijlocie, pentru că mă strâng pantofii cei noi de mătase.

Atunci mezina se duse, singură în întâmpinarea împăratului. După ce merse o bucată de drum auzi tropotul cailor şi zăngănit de arme; şi în ciuda acestor zgomote reuşi să distingă nişte sunete nespus de melodioase, cum nu mai auzise niciodată, nici măcar în vis. Prinţesa era din cale-afară de fericită pentru că se apropia împăratul cu suita sa, iar sunetele minunate nu puteau fi decât ale celor trei frunze cântătoare. Alergă în întâmpinarea tatălui ei, sări în sus de bucurie şi îl îmbrăţişă cu drag, zicându-i:

— Bun venit, tată dragă!

Împăratul însă păli: prima fiinţă care venise în întâmpinarea lui nu era câinele său credincios, ci fiica lui cea mai dragă. Pe ea o promisese el acelei voci din adâncuri, în schimbul frunzelor cântătoare.

Prinţesa nu-şi dădea seama de ce se întristase împăratul şi îl rugă să-i spună ce are pe suflet. La rugăminţile fetei trebui să-i povestească totul de-a fir-a-păr, cum reuşise să capete cele trei frunze cântătoare şi care fusese preţul dobândirii lor.

— Dar nici nu mă gândesc să te dau, fiica mea cea mai iubită, pe mâinile unui străin, spuse el. Mai bine să spună prinţul Hatt că sunt un om fără cuvânt şi să facă ce o crede de cuviinţă!

— Nu, spuse prinţesa cu hotărâre, un împărat nu poate să-şi calce cuvântul dat. Mai bine să mergem chiar acum la prinţul Hatt. Şi de fapt totul s-a întâmplat numai din vina mea! Ce-mi trebuiau mie cele trei frunze cântătoare? N-aş fi crezut că va trebui să mă despart de tine atât de curând. Dar nu am încotro şi îmi voi urma soarta.

Împăratul o ridică în şa şi fără o vorbă se întoarse la pajiştea cu tufişul de alun. Prinţesa îşi îmbrăţişă îndelung tatăl, apoi sări din şa, iar împăratul plecă spre casă, nefericit că îşi vânduse propria fiică şi nici măcar nu ştia cui.

Prinţesa se aşeză pe iarbă şi începu să plângă. În jurul ei domnea o linişte deplină.

Deodată se căscă pământul sub picioarele prinţesei şi ea fu coborâtă încet în adâncul pământului. Se pomeni apoi într-o sală uriaşă, care nu semăna câtuşi de puţin cu sălile pe care le văzuse până atunci. Era mai mare şi mai frumoasă, bogat împodobită cu aur şi mătase. Lumânări înalte ardeau în sfeşnice măiestrit lucrate. Focul ardea în şemineu. Dar nu se vedea picior de om.

Prinţesa se uită pe rând la toate aceste minunăţii şi uită de supărare. La un moment dat se stinseră lumânările din sfeşnice şi focul din cămin. În acelaşi timp se deschise o uşă şi se auzi un zgomot de paşi. Simţi cum cineva o ia de mână şi i-o strânge în semn de salut.

— Bună seara, prinţesă, rosti un glas puternic şi prietenos. Nu-ţi fie teamă, eu sunt prinţul Hatt, din adâncul pământului şi nu-ţi vreau decât binele.

Prinţesa ascultă vocea aceea prietenoasă şi i se risipi orice urmă de teamă.

— Ia loc, o invită prinţul Hatt, şi îţi voi povesti viaţa mea. Eu domnesc peste o împărăţia mare şi puternică şi am trei surori. Toate trei sunt împărătese şi au palate bogate şi frumoase. Dar o vrăjitoare rea şi-a pus în gând să mă ia de bărbat şi de aceea m-a vrăjit. Fiind sub puterea vrăjii nu mă pot arăta în faţa nimănui. Un singur lucru m-ar putea scăpa de vrajă. Dacă vrei să devii soţia mea şi îmi vei fi credincioasă, fără să vezi cum arăt, voi reuşi să mă eliberez de sub puterea farmecelor ei. Dar dacă refuzi sau dacă îţi calci cuvântul, atunci voi rămâne subjugat vrăjitoarei pentru totdeauna. Nu vreau să te oblig în nici un fel. Dacă nu vrei să fii soţia mea, te poţi întoarce oricând la palatul tatălui tău.

În timp ce prinţul vorbea, prinţesa se îndrăgosti de vocea lui, încât nu-şi mai dorea altceva decât să-l poată elibera de sub vraja cea rea.

— Primesc cu dragă inimă să rămân aici, răspunse ea. Vreau să fiu a ta şi îţi voi rămâne credincioasă. După glas îmi dau seama cât eşti de bun. Nu ţin să ştiu cum arăţi — totul este să ţinem unul la celălalt, cu adevărat.

Astfel prinţesa rămase să trăiască alături de prinţul Hatt. Şi erau amândoi fericiţi şi mulţumiţi în căminul lor din adâncul pămîntului. Prinţul dispărea în zori, înainte să se stingă luminările din sfeşnice. Prinţesa rămânea singură toată ziua până seara când se întorcea prinţul. Atunci era întuneric beznă. În schimb prinţesa avea tot ce îşi dorea. Iar dacă vreodată se simţea singură şi obosită, nu avea decât să asculte melodia celor trei frunze cântătoare, care o înveseleau pe dată.

Atât prinţesa cât şi prinţul au fost neînchipuit de fericiţi cînd li s-a născut un băieţel. Prinţesa îl mângâia tot timpul şi se juca cu el, în aşteptarea iubitului ei soţ.

Într-o seară, prinţul Hatt se întoarse mai târziu ca de obicei. Când prinţesa îl întrebă unde întârziase atât de mult, prinţul îi răspunse:

— Astăzi am fost la palatul tatălui tău şi îţi aduc veşti bune. Tatăl tău, împăratul, urmează să se căsătorească şi nunta are loc mâine. Dacă vrei să te duci la petrecere poţi să-l iei şi pe fiul nostru cu tine. Dar promite-mi că nu mă părăseşti şi că te vei întoarce acasă.

— Eşti tare bun la suflet, dar nu ai pic de minte, îi răspunse prinţesa. Cum o să-mi părăsesc eu căminul şi bărbatul?

Prinţul se bucură auzind acestea. A doua zi, după ce prinţul plecă la treburile lui, prinţesa se îmbrăcă cu rochia cea mai frumoasă pe care o avea şi îşi puse podoabele cele mai de preţ. Iar pe băiat îl îmbrăcă într-un costum ţesut din fir de argint.

Când erau amândoi gata de plecare, se căscă pământul şi fură amândoi ridicaţi la suprafaţă, pe pajiştea înverzită, în dreptul tufei de alun. În faţa lor apăru o caleaşcă de aur trasă de şase cai. Prinţesa se urcă în caleaşcă şi îl luă pe băieţel în braţe. Străbătură astfel munţi şi văi, dar nici n-apucară să numere până la zece că se şi aflau în faţa palatului tatălui ei, împăratul. După ce coborâră, caleaşca se făcu nevăzută.

Intrară apoi în palat, unde oaspeţii erau deja adunaţi în sala de ospeţe. Împăratul se bucură peste măsură când o zări şi cobori de pe tron ca să o îmbrăţişeze, iar pe nepoţel îl luă în braţe.

Soţia sa, noua împărăteasă, se arătă la fel de prietenoasă, ca şi cele două surori. De ia bun început, împărăteasa — mama vitregă — a căutat să o iscodească pe prinţesă. Aceasta îi răspunse că o duce foarte bine în noul ei cămin şi că nu-şi mai doreşte nimic altceva. Dar împărăteasa nu se mulţumi numai cu atât, ea voia să ştie mai multe despre prinţul Hatt.

— Cum arată? întrebă ea. Cât de mare e împărăţia lui?

Prinţesa răspunse cât mai scurt cu putinţă şi ocolea cele mai multe întrebări. Împărăteasa era cu atât mai curioasă cu cât prinţesa îi spunea tot mai puţine lucruri. Pierzându-şi răbdarea, împăratul o luă deoparte:

— Draga mea, asta nu e treaba noastră. Tot ce vreau e ca fiica mea să fie fericită.

Atunci împărăteasa tăcu, deşi curiozitatea ei nu fusese împăcată. Dar nici nu apucă bine împăratul să se întoarcă spre ceilalţi meseni, că noua împărăteasă porni din nou să o sâcâie cu întrebările pe prinţesă.

La capătul celor trei zile cât dură nunta, prinţesei i se făcu dor de casă. Dar nici nu-şi isprăvi gândul că în faţa palatului se şi afla caleaşca de aur cu şase cai. Prinţesa îşi luă rămas bun de la tatăl ei şi de la mama ei vitregă, precum şi de la ceilalţi oaspeţi. După aceea se urcă în caleaşcă şi-şi luă băiatul în braţe.

Străbătură munţi şi văi şi cât ai zice peşte se şi aflau în dreptul tufei de alun. Prinţesa cobori, iar caleaşca dispăru. Din nou se căscă pământul sub picioarele ei şi în clipa următoare se pomeni acasă, împreună cu băiatul ei. Lumânările ardeau în sfeşnice, focul dogorea în cămin şi cele trei frunze cântătoare se auzeau mai melodioase ca oricând.

Prinţesa se simţea mai bine aici, în adâncul pământului, decât la curtea împărătească. Acum aştepta cu nerăbdare şi bucurie căderea serii. Atunci sosi prinţul Hatt, urându-i bun venit.

— M-am gândit la tine zi şi noapte, îi mărturisi el.

Mai trecu un an, iar prinţul Hatt şi prinţesa lui trăiau fericiţi în casa lor din adâncul pământului. Dacă prinţesa avea vreo dorinţă, era destul să se gândească la ea că se şi îndeplinea imediat. Iar dacă era vreodată abătută, sau i se făcea urât singură, nu avea decât să asculte melodia fermecătoare a celor trei frunze, că îi revenea pe dată buna dispoziţie. Altădată îi era de ajuns să-l privească pe băieţelul ei şi se înveselea pe loc.

Şi mai fericiţi au fost prinţul şi prinţesa cînd li s-a născut al doilea fiu. Prinţesa nu se mai sătura răsfăţându-i pe amîndoi. Cât era ziua de mare se juca cu ei şi îi mângâia drăgăstos, în aşteptarea iubitului ei soţ.

Într-o seară se întîmplă ca a doua oară prinţul Hatt să vină mai târziu ca de obicei. Când prinţesa îi auzi vocea, în cele din urmă, îl întrebă neliniştită unde întârziase atâta.

— Astăzi am fost din nou la curtea împărătească şi îţi aduc veşti importante. Sora ta cea mai mare se căsătoreşte cu un fiu de împărat şi nunta are loc mâine. Dacă te duci şi tu, poţi să iei şi copiii cu tine. Dar să-mi promiţi că nu mă părăseşti şi că te vei întoarce acasă.

— Eşti tare bun la suflet, răspunse prinţesa, dar nu ai minte deloc. Cum aş putea oare să-mi părăsesc bărbatul şi căminul?

Prinţul se bucură nespus auzind acestea iar a doua zi dimineaţa, după ce prinţul Hatt plecă la treburile lui, prinţesa se pregăti de plecare. Se îmbrăcă cu rochia cea mai frumoasă şi îşi puse bijuteriile cele mai de preţ, iar pe cei doi fii ai ei îi îmbrăcă în costume cusute cu fir de aur.

Când erau gata, se căscă din nou pământul şi fură toţi trei ridicaţi la suprafaţă, pe pajiştea înverzită, în dreptul tufei de alun. Apăru de îndată o caleaşcă de aur, trasă de şase cai. Prinţesa se urcă în caleaşcă şi îi aşeză pe cei doi fii pe genunchi. Străbătură munţi şi văi, dar nici nu apucară să numere până la zece că se şi aflau în faţa palatului împărătesc. Prinţesa coborî cu cei doi fii ai ei şi caleaşca se făcu nevăzută.

Intrară în palat, unde oaspeţii erau deja adunaţi în sala de ospeţe. Împăratul nu mai putea de bucurie că-şi vedea din nou fata, îi luă pe rând în braţe pe cei doi nepoţei. Mama vitregă, împărăteasa, se arătă la fel de prietenoasă cu prinţesa, ca şi cele două surori mai mari, precum şi mirele surorii mari.

Împărăteasa se apropie de prinţesă şi începu să o descoasă iar în legătură cu prinţul Hatt. Prinţesa răspunse cât mai puţin cu putinţă. Dar împărăteasa nu mai contenea cu întrebările. Nemaiputând răbda interveni împăratul:

— Draga mea, îi spuse el, asta nu este treaba noastră. Principalul e că fiica noastră e fericită şi asta se citeşte pe faţa ei.

Atunci împărăteasa se văzu silită să tacă. Dar cum se îndepărtă împăratul ca să se întreţină cu ceilalţi oaspeţi, continuă să o iscodească pe prinţesă cu alte şi alte întrebări.

După trei zile, cât dură nunta, prinţesei începu să i se facă dor de casă. Nici nu apucă să-şi termine bine gândul, că şi apăru caleaşca de aur cu cei şase cai la porţile palatului. Prinţesa îşi luă rămas bun de la toţi şi se urcă în caleaşcă împreună cu cei doi fii ai săi.

Străbătură apoi munţi şi văi, dar cât ai zice peşte ajunseră în dreptul tufei de alun. De îndată ce coborî prinţesa, caleaşca se făcu nevăzută. Se căscă din nou pământul în faţa ei şi în clipa următoare se pomeni, împreună cu cei doi fii ai ei, în casa ei din adâncul pământului. Lumânările ardeau în sfeşnice, focul dogorea în cămin şi întreaga încăpere răsuna de trilurile celor trei frunze cântătoare.

Prinţesa se simţea mult mai bine aici, în casa ei din adâncul pământului, decât la curtea împărătească. Pe înserate sosi şi prinţul Hatt, încântat că o găsea iar acasă.

— M-am gândit la tine zi şi noapte, îi mărturisi el.

Mai trecu un an, iar prinţul Hatt şi prinţesa lui trăiau fericiţi în căminul subpământean şi orice dorinţă ar fi avut prinţesa, i se îndeplinea pe loc. Când se simţea istovită, sau îi era urât singură, asculta trilurile fermecate ale celor trei frunze cântătoare, sau îi privea pe cei doi fii ai săi care se jucau împreună, şi atunci se înveselea imediat.

Atât prinţul cât şi prinţesa au fost şi mai fericiţi în ziua când li s-a născut o fetiţă. Prinţesa nu se mai sătură dezmierdând-o, şi îi urmărea bucuroasă pe copii jucându-se împreună.

Într-o seară se întâmplă pentru a treia oară ca prinţul Hatt să se întoarcă acasă mai târziu ca de obicei. Cînd prinţesa îl auzi, în sfârşit, venind, îl întrebă neliniştită ce se întâmplase.

— Astăzi am fost din nou la curtea împărătească şi îţi aduc veşti bune. Sora ta mijlocie urmează să se mărite cu fiul unui prinţ din altă împărăţie şi nunta are loc mâine. Dacă vrei să te duci şi tu, poţi să-i iei şi pe copiii noştri cu tine. Dar să-mi promiţi că nu mă părăseşti.

— Eşti tare bun la suflet, răspunse prinţesa, dar nu ai minte deloc. Cum aş putea pare să-mi părăsesc căminul şi pe iubitul meu soţ?

A doua zi dimineaţă, după ce prinţul Hatt plecase ca de obicei la treburile sale, prinţesa se pregăti de plecare. Îşi puse rochia cea mai frumoasă şi podoabele cele mai de preţ. Pe cei doi băieţi îi îmbrăcă în costume cusute cu fir de argint şi brodate cu fir de aur, iar pe fetiţă o îmbrăcă numai în mătăsuri şi dantele.

Când erau gata, se căscă pământul şi fură cu toţii urcaţi la suprafaţă, până ajunseră la tufa de alun. Apăru ca din senin o caleaşcă de aur trasă de şase cai. Prinţesa se urcă luând-o în braţe pe fetiţă, iar băieţii se aşezară în dreapta şi în stânga ei. Străbătură munţi, şi văi şi nici nu apucară să numere până la zece că se şi aflau în faţa palatului împărătesc. Prinţesa şi copiii coborâră, iar caleaşca se făcu nevăzută.

Când apăru în sală de ospeţe, prinţesa fu întâmpinată cu bucurie de toţi nuntaşii. Împăratul se ridică de pe tron şi se duse să-şi îmbrăţişeze fiica mult iubită. Apoi îi luă pe rând în braţe pe cei trei copii, iar în cele din urmă declară că fetiţa este cea mai drăguţă dintre toţi trei.

La fel de prietenoasă se arătară şi împărăteasa — mama vitregă — precum şi cele două surori şi soţii lor.

Ca de obicei, împărăteasa începu să o descoasă pe prinţesă, interesându-se mai ales de prinţul Hatt. Prinţesa răspundea cât mai puţin cu putinţă şi se vedea că întrebările o sâcâiau şi supărau. Dar cu cât ocolea prinţesa întrebările, cu atât devenea împărăteasa mai curioasă şi nu mai contenea cu întrebările. În cele din urmă, împăratul îşi ieşi din răbdări:

— Draga mea, fi spuse el împărătesei, asta nu este treaba noastră. Principalul e că fiica mea este fericită şi asta se citeşte pe faţa ei. Fii bună şi las-o în pace!

Împărăteasa tăcu pe loc. Dar cum se îndepărtă împăratul, începu din nou să o iscodească pe prinţesă. Cu toate acestea, împărăteasa îşi dădea seama că în felul acesta nu va reuşi să afle niciodată nimic. De aceea recurse la un şiretlic. Se apucă să-i admire şi să-i laude pe copiii prinţesei.

— Eşti fericită că ai asemenea copii frumoşi, îi spuse ea.

Prinţesa se însenină la faţă. Îi făcea plăcere să discute despre copii, şi fără să se lase rugată începu să povestească despre poznele şi năzdrăvăniile lor. Mama vitregă părea interesată şi o asculta cu atenţie, ca şi cum nu ar fi preocupat-o nimic altceva.

— Da, ai dreptate, dădu ea aprobator din cap. Dar un lucru mi se pare ciudat. Copiii tăi au toţi ochi căprui, deşi tu ai ochi albaştri. Asta înseamnă că ei seamănă cu tatăl lor, nu-i aşa?

— Da, aşa cred şi eu, răspunse prinţesa.

— Crezi? repetă împărăteasa, făcând ochii mari. Păi tu nu ştii ce culoare au ochii soţului tău?

Abia acum îşi dădea seama prinţesa în ce încurcătură se afla. Roşi toată şi apoi se făcu albă ca varul.

— Draga mea copilă, îi şopti împărăteasa plină de prefăcută înţelegere şi compătimire, e oare cu putinţă să nu şti cum arată soţul tău?

Prinţesa nu ştia ce să răspundă.

— Biata de tine! exclamă mama vitregă. M-am lămurit, în sfârşit. Să nu sufli un cuvânt faţă de ceilalţi! Vino mai bine cu mine să stăm de vorbă în linişte.

O conduse pe prinţesă în iatacul său. O luă în braţe şi a vorbi de parcă prinţesa ar fi fost fiinţa cea mai nefericită din lume:

— Cât de greu trebuie să-ţi fi fost, o mângâie ea. E posibil ca soţul tău să nu aibă atâta încredere în tine ca să se arate în faţa ta? Cum l-o fi lăsat inima să se poarte astfel? Iar pe tine nu te înţeleg. Cum ai putut răbda să trăieşti alături de un om pe care nu l-ai văzut niciodată la faţă? Nici nu ştii dacă este om sau monstru! Nici o altă femeie nu s-ar fi împăcat cu o asemenea situaţie. Pesemne că nu-l mai iubeşti pe soţul tău!

Prinţesa izbucni în plâns, văzând cât este de nefericită.

— Cum să nu ţin la soţul meu? spuse ea. Şi eu aş fi vrut să ştiu cum arată, dar asta nu se poate.

— Eşti o naivă şi o neştiutoare, îi spuse împărăteasa. Lucrurile se pot aranja fără ca soţul tău să prindă de veste. O să găsesc eu o cale.

După cele trei zile de praznic, prinţesei i se făcu din nou dor de casă. Şi nici nu îşi sfârşi bine gîndul, că şi apăru caleaşca de aur trasă de şase cai. Prinţesa îşi luă rămas bun de la toată lumea şi dădu să urce în caleaşcă. Atunci mama vitregă o luă de mână şi o conduse către iatacul ei. Închise uşa cu grijă şi îi spuse prinţesei:

— Draga mea copilă, mi-e aşa de milă de tine, încât m-am tot gîndit cum să te ajut şi până la urmă am găsit eu o cale. Iată, îţi dau trei lucruri: un inel, o cremene şi o lumânare. Iar tu să faci întocmai cum te povăţuiesc eu. Diseară, după ce va adormi soţul tău, să freci cremenea de o bucată de oţel până va scăpăra, astfel ca scânteia să treacă prin inel şi să aprindă luminarea. Dar fii atentă să nu-l trezeşti.

Prinţesa îi mulţumi din inimă, luă cremenea, inelul şi lumânarea şi le băgă în buzunar. Se grăbi apoi să se urce în caleaşcă împreună cu cei trei copii ai săi.

Străbătură iar munţi şi văi şi cât ai bate din palme se pomeniră în dreptul tufei de alun. Prinţesa coborî, iar caii şi caleaşca dispărură ca prin farmec. Se căscă din nou pământul şi prinţesa împreună cu copiii fură coborâţi în locuinţa lor din adâncul pământului. Lumânările ardeau în sfeşnice, focul dogorea în cămin şi toată casa răsuna de trilurile celor trei frunze cântătoare. Copiii începură să se zbenguiască. Însă prinţesa nu-şi mai găsea liniştea şi se tot gândea la ce îi spusese mama vitregă.

Spre seară prinţul Hatt sosi acasă ca de obicei. Se bucură nespus că o vede pe prinţesă din nou acasă.

— M-am gândit la tine zi şi noapte, îi mărturisi el.

Seara târziu, după ce prinţul adormise de mult, prinţesa coborî din pat şi aduse inelul, cremenea şi lumânarea. Luă cremenea şi o scăpără de o bucată de oţel. Ţinu bucata de oţel în aşa fel, încât scânteia să treacă prin inel şi să aprindă luminarea.

Prinţesa acoperi lumânarea cu mâna pentru ca să nu se stingă flacăra. Apoi se apropie de pat, dar şovăi un moment:

— Ce-ar fi să descopăr acum că prinţul este de fapt o lighioană? se întrebă ea. Nu voi mai avea nici o clipă de fericire alături de el. Dar trebuie să aflu totuşi adevărul.

Se apropie de el şi flacăra lumânării lumină faţa prinţului. Era un tânăr chipeş cu plete castanii căzute pe frunte. Prinţesa rămase pironită locului, neputându-şi lua ochii de la el. Şi cu cât îl privea mai mult, cu atât simţea că-l îndrăgeşte mai tare, că uită de toate, de tată şi de copii, de cer şi pămînt.

Dar în timp ce ea stătea aplecată deasupra prinţului care dormea, o scânteie sări şi căzu pe mâna prinţului. Atunci prinţesa se sperie şi încercă să stingă lumânarea. Dar era prea târziu. Prinţul se trezise deja şi-şi deschisese ochii săi mari, căprui. În clipa aceea el înţelese ce făcuse prinţesa. În acelaşi timp încetară trilurile celor trei frunze cântătoare, iar casa lor din adâncul pământului se prefăcu într-o grotă ascunsă în inima munţilor, unde mişunau şerpi şi broaşte ţestoase. Prinţul şi prinţesa se pomeniră singuri în miez de noapte, alături de cei trei copii ai lor.

— Mai rămăseseră doar trei luni până la împlinirea sorocului, când puteam să fiu desfăcut de vrajă, spuse prinţul. Aş fi fost liber după aceea. Dar acum sunt orb şi nu te voi mai putea vedea niciodată. Uite cum s-a isprăvit fericirea noastră…

Prinţesa izbucni în plâns şi îl rugă pe prinţul Hatt să o ierte.

— Sigur că te iert, îi răspunse prinţul. Încercarea a fost prea grea pentru tine. Însă nimic nu va mai fi ca înainte. Trebuie să mergem fiecare pe drumul lui. Eu sunt silit să-mi îndur soarta amară, iar tu va trebui să te întorci la tatăl tău cu copiii. Îţi mulţumesc din suflet pentru clipele fericite pe care le-am trăit împreună!

Auzind aceste cuvinte, prinţesa începu să plângă şi mai amarnic.

— Nu mă cunoşti dacă îţi închipui că aş putea să te părăsesc vreodată! E adevărat că am greşit, dar eu sunt a ta şi voi rămâne a ta până la sfârşitul zilelor mele! Şi plecară împreună.

După ce străbătură o câmpie înverzită, ajunseră într-o pădure deasă şi sălbatică. Era atât de întinsă că nu i se vedea capătul. De la marginea pădurii pornea o potecă, aşa că prinţul şi prinţesa înaintară pe acea potecă. Şi după ce merseră ei o vreme, întrebă prinţul Hatt:

— Draga mea soţie, nu vezi nimic în depărtare?

— Nu, răspunse prinţesa, nu văd decât pădure şi copaci.

Mai merseră ei ce mai merseră şi prinţul Hatt întrebă din nou:

— Iubita mea soţie, nu se vede nimic în depărtare?

— Nu, răspunse prinţesa, nu văd nimic altceva decît pădurea înverzită. Şi mai merseră ei cale lungă.

— Draga mea soţie, o întrebă prinţul pentru a treia oară. Chiar nu se zăreşte nimic nici acum?

— Ba da, îi răspunse prinţesa. Se vede o casă mare în depărtare, iar acoperişul bate în roşu de parcă ar fi de aramă.

— În sfârşit, exclamă prinţul. Am ajuns la palatul surorii mele celei mai mari. Te rog să te duci tu la ea şi să-i transmiţi toate urările de bine din partea mea. Să o rogi apoi să aibă grijă de fiul nostru cel mai mare până te vei întoarce tu să-l iei înapoi. Eu nu am voie să te însoţesc şi nici ea nu trebuie să vină la mine, oricât de mult ar dori. Pentru că, dacă vine să mă vadă, noi doi va trebui să ne despărţim pentru totdeauna.

Prinţesa promise să facă întocmai. Îl luă de mână pe băiatul cel mare şi se duse la palatul cu acoperişul de aramă. Acolo o întâlni pe cumnata sa, căreia îi povesti tot ce se întîmplase.

Împărăteasa o îmbrăţişă şi îi promise că va fi ca o mamă pentru fiul lor. Prinţesa îşi sărută băiatul la plecare şi se pregăti să se întoarcă la soţul ei. Împărăteasa se oferi să o însoţească, pentru ca să-şi vadă fratele.

— Draga mea cumnată, să nu faci una ca asta, o rugă prinţesa. Dacă dai ochii cu prinţul, va trebui să mă despart de el pentru totdeauna.

Împărăteasa înţelese. Îşi luă rămas bun de la prinţesă şi le ură la amândoi mult noroc.

După ce prinţesa se întoarse la soţul ei, îşi continuară amândoi drumul. Îl ajuta pe soţul ei orb cu o mână, iar cu cealaltă îl ţinea pe fiul ei. Prinţul o ducea în braţe pe fetiţă. Ajunseră curând într-o pădure întinsă şi sălbatică. Era atât de întinsă că nu i se vedea capătul. Doar o potecă părea să ducă la capătul celălalt al pădurii. Porniră deci pe poteca aceea.

Merseră ei o bucată de vreme şi la un moment dat întrebă prinţul:

— Draga mea soţie, nu se vede nimic în depărtare?

— Nu, răspunse prinţesa. Nu văd decât pădurea şi copacii.

Mai merseră ei ce merseră şi la un moment dat întrebă prinţul:

— Iubita mea soţie, tot nu se vede nimic?

— Nu, răspunse prinţesa, nu văd nimic altceva decât pădurea înverzită. Şi iar merseră ei cale lungă şi bătută.

— Draga mea soţie, o întrebă prinţul pentru a treia oară. Nu se zăreşte chiar nimic nici acum?

— Ba da, răspunse prinţesa. Se întrezăreşte o casă mare în depărtare. Iar acoperişul ei bate în alb, de parcă ar fi de argint.

— În sfârşit, rosti prinţul. Am ajuns la palatul surorii mele mijlocii. Du-te şi dă-i bineţe din partea mea. Apoi să o rogi să aibă grijă-de băiatul nostru mai mic, până te vei întoarce tu să-l iei înapoi. Eu nu trebuie să intru în palat şi nici sora mea nu trebuie să vină la mine să mă vadă, oricât de mult ar dori. Pentru că dacă vine aici, noi doi va trebui să ne despărţim pentru totdeauna.

Prinţesa îi promise să facă întocmai. Îşi luă băiatul de mână şi se duse la palatul cu acoperişul de argint. Acolo o întâlni pe cumnata ei şi îi povesti totul de-a fir-a-păr.

Împărăteasa o îmbrăţişă şi îi promise că va fi ca o mamă pentru fiul ei. Prinţesa îşi sărută băiatul la despărţire şi se pregăti să plece. Dar împărăteasa dorea să o însoţească pentru a-l vedea pe fratele ei.

— Draga mea cumnată, o imploră prinţesa, să nu faci asta. Dacă te duci la el şi îl vezi la faţă, eu şi prinţul va trebui să ne despărţim pentru totdeauna.

Împărăteasa nu voia să le pricinuiască nici o amărăciune în plus. De aceea, îşi luă rămas bun de la prinţesă, urându-le mult noroc la amândoi.

După ce prinţesa se întoarse la soţul ei în pădure, porniră din nou la drum. Îl ajuta pe soţul ei orb eu o mână, iar cu cealaltă o ţinea pe fetiţă de mână. Ajunseră pentru 3 treia oară la o pădure deasă, sălbatică. Era atât de întinsă, că nu i se vedea capătul. Dar descoperi o potecă ce ducea prin pădure. Merseră înainte pe potecă, pătrunzând tot mai adânc în pădure.

— După ce merseră ei o bucată de vreme, întrebă prinţul Hat:

— Draga mea soţie, nu se vede nimic în depărtare?

— Nu, răspunse prinţesa, nu văd decât pădurea şi copacii verzi.

Mai merseră ei ce mai merseră şi la un moment dat întrebă prinţul:

— Iubita mea soţie, tot nu se zăreşte nimic în depărtare ?

— Nu, răspunse prinţesa, nu se vede nimic altceva decât pădurea înverzită.

Şi iar mai merseră ei cală lungă şi bătută.

— Draga mea soţie, o întrebă prinţul pentru a treia oară. Chiar nu se vede nimic nici acum?

— Ba da, îi răspunse prinţesa. Zăresc în depărtare o casă mare. Iar acoperişul bate în auriu, de parcă ar fi de aur.

— În sfârşit, exclamă prinţul. Am ajuns la palatul surorii mele mai mici. Du-te să o saluţi din partea mea. Apoi să o rogi să aibă grijă de fetiţa noastră până te vei întoarce să o iei înapoi. Eu nu trebuie să intru în palat şi nici ea nu trebuie să vină aici la mine să mă vadă, oricât de mult ar dori ea. Pentru că dacă face una ca asta, noi doi va trebui să ne despărţim pentru totdeauna.

Prinţesa promise să facă întocmai cum o sfătuise el. Îşi luă fetiţa în braţe şi se duse la palatul cu acoperiş de aur. Acolo o întâlni pe cumnata ei şi îi povesti tot ce se întâmplase.

Împărăteasa o îmbrăţişă şi îi promise prinţesei că va fi ca o mamă pentru fetiţa ei. Prinţesa îşi sărută fetiţa la plecare. Acum, când se despărţea şi de ultimul copil, simţea că i se frânge inima de durere. leşi din palat şi se îndreptă spre pădure, unde o aştepta prinţul Hatt. Era atât de tulburată şi muncită de gânduri, încît nu mai vedea nimic în jurul ei. Cumnata ei, împărăteasa, a luat-o pe urmele ei fără ca prinţesa să bage de seamă. Ea era atât de nefericită încât nu mai contenea cu plânsul.

Iar când ajunse la locul unde aştepta prinţul cel orb, sora lui îi sări de gât şi plânse cu lacrimi de bucurie. Când înţelese cine era, prinţul păli.

— Soţia mea dragă, începu el, puteai să împiedici această faptă nesăbuită. De acum înainte noi doi nu ne vom mai vedea niciodată.

Prinţesa se făcu albă ca varul şi căzu în genunchi în faţa lui. Dar chiar în momentul acela un nor uriaş îl învălui pe prinţ, ridicându-l în văzduh şi dispăru fără urmă.

Prinţesa şi cumnata ei erau în culmea disperării.

— Cel mai bine ar fi să vii cu mine la palat, o sfătui cumnata. Acum, că ţi-ai pierdut soţul şi căminul pentru totdeauna, rămâi la mine!

Dar prinţesa nici nu vroia să audă aşa ceva.

— Tu nu ştii că dragostea adevărată învinge toate greutăţile? De două ori am greşit până acum, dar nu mi-am pierdut pentru totdeauna bărbatul. O să-l găsesc eu până la urmă, de-ar fi să-l caut prin toată lumea.

— Atunci îţi dau un sfat. Urcă în vârful muntelui pe care îl vezi în faţă. Acolo locuieşte o cotoroanţă bătrână, care se numeşte Berta. Este foarte pricepută şi cunoaşte o sumedenie de lucruri. Poate ştie ea unde se află fratele meu.

Prinţesa îi mulţumi pentru sfat. După ce îşi luară rămas bun, porni la drum. Cutreieră munţi şi văi până ajunse la poalele muntelui cu pricina.

Merse ea ce merse, şi pe înserate, când se întunecă de-a binelea, prinţesa se opri. Era atât de istovită că nu mai putea să facă nici un pas. Dar tocmai atunci privi în sus şi văzu o lumină licărind ca o stea roşie în vârful muntelui.

Dintr-o dată căpătă curaj şi uită de oboseală. Începu din nou să urce. Drumul era abrupt şi stâncos. Dar prinţesa nu se dădu bătută. În cele din urmă descoperi că lumina roşie venea dintr-o grotă din inima muntelui.

Poarta de la intrarea în grotă era deschisă şi prinţesa putu să vadă ce se petrecea înăuntru. În mijloc ardea un foc puternic, iar în jurul focului mişunau o mulţime de spiriduşi cu cozi lungi.

Drept în faţă şedea bătrâna cotoroanţă, la a cărei vedere te cutremurai: era mică de statură şi gârbovită, cu pielea pământie şi faţa plină de zbârcituri. Avea un nas lung, iar capul îi tremura tot timpul.

Prinţesa înţelese pe dată că aceea era Berta. Îşi luă inimă în dinţi şi se duse direct la bătrâna vidmă¹. Făcu o plecăciune şi zise:

— Bună seara, măicuţă dragă, bine te-am găsit!

Spiriduşii încremeniră cu toţii auzind această voce străină. Dar bătrâna ridică doar capul şi răspunse încântată:

— Seara bună! Cine eşti tu de îmi dai bineţe şi mi te adresezi aşa de politicos? Am împlinit de curând cinci sute de ani, dar de când mă ştiu nu a venit nimeni să-mi spună vreodată „măicuţă dragă“. De unde vii, copilă dragă?

— Eu vin din lumea oamenilor, răspunse prinţesa.

— Aşa va să zică! Şi ce vânt te aduce la mine?

— Sunt căsătorită cu prinţul Hatt, din adâncul pământului, răspunse prinţesa. Dar el a fost vrăjit de o vrăjitoare rea şi am pornit la drum în căutarea lui. Am fost trimisă la tine pentru că eşti bătrână şi înţeleaptă. Poate ştii ceva de soarta lui.

Bătrâna nu scoase o vorbă şi căzu pe gânduri.

— Nu, spuse ea, nu ştiu nimic. Nu sunt chiar atât de bătrână şi nici chiar atât de înţeleaptă. Dar pentru că mi-ai vorbit aşa de frumos şi mi-ai spus „măicuţă dragă“, te voi ajuta cum pot. Am o soră care este de două ori mai bătrână decât mine şi cunoaşte o mulţime de lucruri. Poate ştie ea unde se află bărbatul tău.

— Îţi mulţumesc pentru sfatul cel bun, îi spuse prinţesa. Îţi voi rămâne recunoscătoare cât voi trăi.

— Nu te pripi cu mulţumirile, căută s-o potolească bătrâna. Nu e sigur că vei reuşi. Nu ţi-am promis că-ţi găsesc soţul. Dar s-a făcut târziu şi va trebui să înnoptezi la noi. Mâine dimineaţă o să-ţi arăt eu drumul către sora mea.

A doua zi prinţesa îşi luă rămas bun, iar bătrâna vidmă îl trimise pe unul din fiii ei să îi arate drumul. Era un spiriduş pitic cu o tichie roşie pe cap şi cu o barbă lungă.

— Noi două nu ne vom mai întâlni, spuse vidma. Şi pentru că m-ai respectat şi mi-ai spus „măicuţă dragă“, vreau să-ţi dau ca amintire o roată de tors. Atâta vreme cât o vei avea la tine nu vei duce lipsă de nimic, pentru că poţi toarce cu ea tot atîtea fire cât cu nouă roţi de tors. Dacă îţi vei găsi bărbatul vei avea cu siguranţă nevoie de darul meu. Îţi doresc mult noroc în viaţă!

Prinţesa îi mulţumi pentru roata de tors, care era toată numai din aur. Porni la drum călăuzită de spiriduş. Şi traversă păduri şi câmpii, dealuri şi văi.

Când se înseră, prinţesa nu se mai ţinea pe picioare de obosită ce era. Dar tocmai atunci, spiriduşul îi arătă un munte înalt care se ridica în faţa lor. În vârf licărea o lumină ca o stea roşie în noapte.

Prinţesa căpătă parcă puteri noi şi uită de oboseală. Spiriduşul îşi luă rămas bun de la ea, spunându-i că acolo sus era casa mătuşii Marta. Se înclină pînă în pământ, scoţându-şi tichia roşie de pe cap şi plecă.

Prinţesa începu să urce muntele, care era de două ori mai înalt şi mai abrupt decât cel dinainte. Cu toate astea, ea înainta curajos, fără să dea atenţie piedicilor care îi apăreau în cale. Când ajunse în vârf, descoperi că lumina venea dintr-o grotă din inima muntelui.

Poarta de la intrarea în grotă era deschisă, aşa că prinţesa putu vedea ce se petrecea înăuntru. În mijloc ardea un foc, iar în jurul focului mişunau o puzderie de spiriduşi cu cozi lungi. Drept în faţă şedea o bătrână vidmă, care arăta înspăimântător. Era mică de statură, gârbovită, cu pielea pământie şi plină de zbârcituri. Avea un nas lung care îi acoperea gura, iar capul i se clătina tot timpul, înainte şi înapoi.

Prinţesa îşi dădu seama că ea trebuie să fie Marta. De aceea îşi luă inima în dinţi şi se duse direct la bătrână. Făcu o plecăciune adâncă şi spuse cât mai politicos:

— Bună seara, măicuţă dragă!

Spiriduşii tresăriră uimiţi când auziră o voce necunoscută. Bătrâna se mulţumi doar să ridice capul, arătându-se încântată:

— Seara bună, bolborosi ea. Dar cine eşti tu de te porţi aşa de respectuos? Eu am împlinit nu de mult o mie de ani, dar nimeni nu mi-a spus vreodată aşa frumos ,,măicuţă dragă“. De unde vii, copilă dragă?

— Aseară am înnoptat la sora ta, Berta, răspunse prinţesa. Ea m-a trimis la tine.

— Şi ce vânt te aduce la mine? o întrebă vidma.

Prinţesa îi povesti totul de-a fir-a-păr. Bătrâna căzu pe gânduri, apoi zise:

— Nu ştiu unde ar putea fi soţul tău. Nu sunt destul de bătrână şi nici destul de înţeleaptă ca să le ştiu pe toate. Dar pentru că te-ai purtat frumos cu mine şi mi-ai spus „măicuţă dragă“, o să încerc să te ajut cum pot. Eu mai am o soră care este de două ori mai bătrână decît mine. Ea este foarte pricepută şi înţeleaptă. Poate ştie ea unde se află soţul tău.

— Îţi mulţumesc pentru sfatul cel bun, spuse prinţesa. Îţi voi rămâne recunoscătoare cât voi trăi.

— Nu te pripi cu mulţumirile, o preveni bătrâna, pentru că nu este aşa de sigur că vei reuşi. Doar nu ţi-am promis că o să-ţi aduc soţul înapoi. Acum s-a făcut târziu şi va trebui să înnoptezi la mine. Mâine dimineaţă o să-ţi arăt drumul spre sora mea.

A doua zi, la ivitul zorilor, prinţesa se pregăti de plecare. Îi mulţumi mătuşii Marta şi îşi luă rămas bun de la ea. Bătrîna vidmă îl chemă pe unul dintre nepoţii ei să o însoţească pe prinţesă. Acesta era un spiriduş pitic, zbârcit la faţă, cu o tichie roşie pe cap şi cu o barbă lungă, albă.

— Noi două nu ne vom mai întâlni niciodată, spuse vidma. Însă pentru că te-ai purtat frumos cu mine şi mi-ai spus „măicuţă dragă“, vreau să-ţi dau ca amintire o vârtelniţă. Poate că îţi va fi de folos vreodată. E o vârtelniţă fermecată: deapănă singură toate firele pe care le toarce roata de tors; după aceea se preface în război de ţesut şi ţese toate firele într-o pânză foarte fină. Dacă îţi vei găsi bărbatul, vârtelniţa o să-ţi fie de mare ajutor.

Prinţesa îi mulţumi din inimă pentru vârtelniţă, care era toată numai de aur. Apoi o porni la drum, însoţită de spiriduş. Străbătură păduri şi câmpii, dealuri şi văi.

Când se lăsă întunericul, prinţesa era atât de istovită, că nu mai putea face un pas mai departe. Dar tocmai atunci, spiriduşul pitic îi arătă un munte înalt, care se ridica în faţa lor. Ea privi într-acolo şi zări o lumină care licărea în întunericul nopţii ca o stea roşie.

Prinse din nou puteri şi uită de oboseală. Piticul îi spuse:

— Eu te-am adus până aici şi de-acum vei merge singură. Acolo sus locuieşte mătuşa Herta. Apoi piticul îşi scoase tichia de pe cap, se înclină politicos şi se întoarse acasă.

Prinţesa începu să urce muntele, care era de două ori mai înalt şi mai prăpăstios decât cel dinainte. Drumul era întortocheat şi plin de pietroaie, dar prinţesa nici că le vedea. Ea urca pieptiş înainte, călăuzită de lumina roşie care licărea în depărtare. În cele din urmă ajunse în vîrf şi descoperi că lumina cea roşie venea dintr-o grotă aflată în inima muntelui.

Poarta de la intrarea în grotă era deschisă, aşa că prinţesa văzu ce se petrece înăuntru. În mijloc ardea un foc mare, iar în jurul focului mişunau o puzderie de spiriduşi cu cozi lungi.

Drept în faţă şedea o bătrână vidmă, cu o figură înspăimîntătoare; era gârbovită şi adusă de spate, cu faţa pământie şi plină de zbârcituri. Avea un nas lung, care îi ajungea până la bărbie, iar capu i se bălăbănea încoace şi încolo, ca o morişcă de vânt.

Prinţesa înţelese pe dată că ea trebuie să fie mătuşa Herta. Aşa că îşi luă inima în dinţi, se duse direct la bătrână şi se înclină cu o plecăciune adâncă:

— Bună seara, măicuţă dragă, spuse ea respectuos.

Spiriduşii rămaseră pironiţi locului, auzind o voce necunoscută. Bătrâna se mulţumi doar să ridice capul şi se arătă încântată de noua venită.

— Seara bună, murmură ea. Cine eşti tu de mă saluţi aşa de prietenos? Am împlinit nu de mult două mii de ani, însă nimeni nu mi-a spus vreodată „măicuţă dragă“. De unde vii, copila mea, şi ce vânt te aduce la mine?

— Aseară am înnoptat la mătuşa Marta, care sălăşluieşte pe muntele celălalt, răspunse prinţesa. Eu sunt căsătorită cu prinţul Hatt, din adâncul pământului, care a fost vrăjit de o vrăjitoare rea, iar eu am pornit în căutarea lui. Sora ta Marta mi-a spus că m-ai putea ajuta să aflu unde l-a ascuns vrăjitoarea.

Vidma muntelui rămase un moment pe gânduri, după care spuse cu o voce gravă:

— Da, da. Am auzit vorbindu-se de prinţul Hatt şi ştiu şi unde se află. Dar nu ştiu dacă tu vei reuşi să îl aduci înapoi. El este încă sub puterea vrăjitoarei şi a uitat de toate, şi de tine şi de copii. Mă întreb cum l-am putea salva. Eu nu sunt nici aşa de bătrână şi nici aşa de înţeleaptă ca să le ştiu pe toate. Însă pentru că te-ai purtat frumos cu mine şi mi-ai spus „măicuţă dragă“, o să încerc să te ajut cum pot.

— Ce bună eşti, îi mulţumi prinţesa. Îţi voi rămîne recunoscătoare cât voi trăi.

— Nu te pripi cu mulţumirile, o preveni bătrâna vidmă, pentru că nu ştiu sigur dacă vei reuşi să-l aduci înapoi. Eu nu ţi-am promis să-ţi găsesc bărbatul. Acum s-a făcut târziu, aşa că vei înnopta la mine în seara asta. Mâine îţi voi arăta drumul spre palatul vrăjitoarei.

A doua zi dimineaţă prinţesa se pregăti de plecare. Îi mulţumi mătuşii Herta, care îl chemă pe unul din strănepoţii ei ca s-o însoţească pe prinţesă. Era un spiriduş pitic cu o tichie mare roşie şi cu o barbă lungă albă.

— Nu cred că noi două ne vom mai întâlni vreodată, îi spuse prinţesei bătrâna vidmă. Şi pentru că te-ai purtat frumos cu mine şi mi-ai spus „măicuţă dragă“, vreau să-ţi dau ca amintire o pungă cu galbeni. Este o pungă fermecată: indiferent câţi galbeni ai scoate din ea, punga va rămâne mereu plină. Atâta timp cât o vei avea la tine, nu vei duce lipsă de nimic. Iar dacă ai norocul să-ţi găseşti bărbatul, darul meu îţi va fi de mare folos.

După aceea, îi ură prinţesei drum bun şi noroc.

Prinţesa îi mulţumi bătrânei vidme pentru punga de bani, care era toată numai din mătase şi fir de aur. Puse punga în buzunar şi făcu o plecăciune de rămas bun. O porni apoi la drum, însoţită de piticul spiriduş. Străbătu astfel munţi şi câmpii, dealuri şi văi.

Când se întunecă de-a binelea, prinţesa se simţi atât de istovită încât nu mai putea face nici un pas. Tocmai cînd era gata să cadă jos răpusă de oboseală, spiriduşul cel pitic îi făcu semn să se uite drept în faţă. Se uită prinţesa într-acolo şi dădu cu ochii de un palat mare, impunător, cu multe turnuri. Simţi în momentul acela cum prinde puteri ca să-şi continue drumul. Atunci spiriduşul îşi luă rămas bun, spunându-i:

— Eu te-am însoţit pînă aici, aşa cum m-a rugat străbunica. În palatul acela locuieşte vrăjitoarea pe care o cauţi.

Îşi ridică apoi tichia cea roşie, făcu o plecăciune respectuos şi plecă.

Prinţesa se uită îndelung la palat, care avea ziduri înalte şi groase, turnuri puternice şi şiruri lungi de ferestre. Acolo înăuntru se afla deci ascuns bărbatul ei. O să facă tot ce-i va sta în putinţă ca să-l salveze pe prinţul Hatt, o va înfrunta chiar şi pe vrăjitoare, de-ar fi s-o facă cu preţul vieţii.

Îşi luă inima în dinţi şi intră în curtea palatului. Acolo dădu cu ochii de o femeie trupeşă şi semeaţă, care veni spre ea. Prinţesa înţelese imediat că ea trebuie să fie vrăjitoarea; călca apăsat, avea un aer trufaş şi respingător şi era îmbrăcată într-o rochie roşie, ţipătoare, cu broderie de aur.

— Cine eşti tu şi de unde vii? o întrebă vrăjitoarea, privind-o cu nişte ochi sfredelitori.

— Sunt o biată drumeaţă, răspunse prinţesa. De zile întregi cutreier păduri şi câmpii, străbat dealuri şi văi, şi sunt frântă de oboseală. Nu pot merge mai departe. Trebuie să-mi trag sufletul oleacă. Aş putea găsi oare de lucru aici la palat?

Vrăjitoarea o străfulgeră cu privirea.

— Doar nu-ţi închipui că o să-mi bat capul cu toate haimanalele care se abat pe aici, spuse ea ţâfnoasă. Darmite să mai şi angajez o asemenea lepădătură! Vezi-ţi mai bine de drum şi să nu te mai prind că pui piciorul în curtea palatului meu!

Prinţesa fu cuprinsă de disperare auzind aceste cuvinte. Dar cu gândul era numai la prinţul Hatt şi de aceea nu se lăsă intimidată şi răspunse iar:

— Nu voi trece peste voinţa ta şi îţi voi respecta dorinţa întocmai. Eu nu sunt de neam ales şi n-am ce căuta într-un asemenea palat. Dar poate se găseşte la curtea ta vreun cotlon pentru o biată pribeagă istovită. Nu voi rămâne decât câteva zile, până mă pun iar pe picioare. Mă mulţumesc cu un ungher cât de mic, dacă-mi îngădui să rămân.

Vrăjitoarea era cât pe-aci s-o refuze, dar îi veni între timp o idee care i se păru nemaipomenit de amuzantă.

— Dacă te mulţumeşti cu puţin, chicoti ea, atunci îţi fac pe plac: vei dormi în… coteţul gâştelor. Este locul cel mai potrivit pentru o gâscă aşa ca tine. Odihnă plăcută şi somn uşor!

După care vrăjitoarea se întoarse în palat. Rânjea în sinea ei, gândindu-se la ideea năstruşnică pe care o avusese. Parcă o şi vedea pe pribeagă ghemuindu-se în coteţul acela murdar.

Dar n-ar mai fi râs atâta vrăjitoarea dacă ar fi ştiut ce se petrecea de fapt în coteţul gâştelor. De cum ajunse la coteţ, prinţesa se puse pe treabă. Luă o mătură şi deretică în fiecare colţişor. Nu era o treabă uşoară, deoarece coteţul era mare, ca să încapă tot cârdul de gîşte. Iar pe lângă asta, nu mai fusese curăţat de multă vreme. Noroc că prinţesa era din cale-afară de harnică şi după ce isprăvi de măturat, începu să spele şi să frece scândurile.

În scurt timp podeaua şi pereţii coteţului străluceau de curăţenie. Atunci prinţesa luă roata de tors şi roata începu să toarcă un fir foarte fin de mătase şi de aur. Apoi luă vârtelniţa şi depănă firele, după care vârtelniţa se prefăcu în război de ţesut şi ţesu nişte ştergare din fir de aur şi mătase. Cu aceste ştergare acoperi prinţesa pereţii coteţului, şi pe dinăuntru şi pe dinafară, încât luceau acum de-ţi luau ochii.

În cele din urmă o doborî oboseala şi se culcă prinţesa în culcuşul ei, din coteţul gâştelor. Dar acum el era demn de o prinţesă. Se trezi a doua zi dis-de-dimineaţă odihnită şi dornică să se apuce de treabă. Îşi luă punga cu galbeni şi plecă să cumpere mâncare şi băutură. Mai cumpără şi masă, scaune, farfurii şi cupe de argint.

Din cele cumpărate prinţesa găti o mulţime de bunătăţi ca pentru un ospăţ împărătesc. Când totul fu gata, se duse la palat şi ceru să o vadă pe împărăteasă.

Vrăjitoarea veni la uşă, arătându-se binevoitoare, deoarece aflase de la slujnice despre minunea care se petrecuse în coteţul gâştelor. Dar nu voise să se înjosească până-ntr-atât, încât să se ducă ea însăşi acolo, cu toate că murea de curiozitate.

Acum spera ca necunoscuta să o invite la petrecerea pe care auzise că o pregătise. Spre bucuria ei, chiar aşa se întâmplă.

— Ai fost atât de bună cu mine şi mi-ai oferit un adăpost pentru noapte, îi spuse prinţesa. Aş vrea să-mi arăt recunoştinţa invitându-te pe tine şi pe prinţul Hatt să fiţi oaspeţii mei diseară.

— Îţi mulţumesc, rânji vrăjitoarea. Iubitul meu logodnic tocmai s-a întors zilele trecute din ţări străine, unde a trecut prin mai multe încercări grele şi nu şi-a revenit încă. Visează tot timpul frunze cântătoare şi încăperi din adâncul pământului, şi alte lucruri năstruşnice. Bineînţeles că îi dau în fiecare zi câte o licoare pentru uitare, dar mai durează o săptămână până va fi refăcut pe deplin. Şi atunci vom putea sărbători nunta. Deocamdată el trebuie să stea în casă. Dar voi veni cu fiica mea vitregă, aşa că vom îi tot trei la masă.

Prinţesa se întristă auzind acestea. Dar făcu o plecăciune respectuoasă şi se întoarse în coteţul gâştelor. Trebuia să găsească un mijloc de a-l întâlni pe prinţul Hatt.

Îi veni între timp o idee şi aştepta cu nerăbdare să o vadă pe vrăjitoare. Seara îşi făcu apariţia vrăjitoarea însoţită de o fată palidă.

Masa era plină cu bucate gustoase aşezate pe farfurii de argint, vin roşu în clondire² de cristal şi trufandale³ pe tipsii de aur. Se aşezară la masă şi invitatele se ospătară pe săturate. Prinţesa era o gazdă foarte primitoare şi făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru ca oaspeţii să se simtă bine. După ce mâncară şi băură după pofta inimii, prinţesa aduse roata de tors din aur care începu să toarcă singură un fir de mătase foarte fin. Şi nu se opri din tors decât atunci cînd o opri prinţesa.

Vrăjitoarea era uluită. Nu mai văzuse în viaţa ei aşa o minune. O întrebă imediat pe necunoscută dacă nu-i dă ei roata de tors.

— Asta nu se poate, răspunse prinţesa. Este mult prea preţioasă ca să renunţ la ea.

— Atunci, o rugă vrăjitoarea, n-aş putea să o cumpăr? Spune-mi cât costă, îţi dau oricât îmi ceri.

— Nu, răspunse prinţesa, eu nu vând roţi de tors. Dacă mă hotărăsc totuşi să mă despart de această comoară, atunci nu o fac pentru bani.

— Ce-mi ceri în schimb? întrebă vrăjitoarea.

— Am şi eu o dorinţă, răspunse prinţesa. Dar o să te superi când o să auzi, aşa încât să nu mai vorbim despre asta.

— De ce să mă supăr? strigă vrăjitoarea. Îţi voi îndeplini dorinţa fără să mă tocmesc.

— Ei bine, spuse prinţesa, pentru că eşti atât de nerăbdătoare să afli, iată care este dorinţa mea: îţi dau roata de tors numai cu o condiţie! Să mă laşi să vorbesc cu prinţul Hatt între patru ochi.

Vrăjitoarea îi aruncă necunoscutei o privire plină de răutate.

— Ştiam eu că nu o să-ţi fie pe plac propunerea mea, spuse prinţesa, prefăcându-se că nu-i pasă. Dar putem rămâne mai departe bune prietene.

Vrăjitoarea se gândea însă cum să pună mâna pe roata de tors cea fermecată. O să-l adoarmă pe prinţ cu o licoare vrăjită. Aşa că nu o va putea vedea şi nici auzi pe această necunoscută.

— Ba da, sunt de acord, rânji vrăjitoarea cu dispreţ. Îţi voi îndeplini dorinţa şi asta chiar acum.

În timp ce prinţesa aştepta în faţa palatului, vrăjitoarea luă o cupă şi o umplu cu vin. Turnă apoi o băutură adormitoare şi amestecă bine. Se duse în odaia prinţului şi îi întinse cupa s-o bea. O chemă şi pe fiica ei vitregă să ia cupa golită şi să o ducă în încăperea alăturată.

— Să te ascunzi apoi în odaia prinţului şi să tragi cu urechea la tot ce-i va spune necunoscuta, îi porunci vrăjitoarea fiicei sale vitrege. Mâine dimineaţă să-mi spui tot ce-ai aflat, cuvânt cu cuvânt.

Fata promise să facă întocmai.

— Uite, dragul meu prinţ Hatt, zâmbi mieros vrăjitoarea când ajunse lângă prinţ, ţi-am pregătit o băutură care o să te liniştească şi o să-ţi alunge gândurile rele. O să scapi de închipuirile tale despre frunze cântătoare şi încăperi din adâncul pământului.

Prinţul luă cupa şi o goli dintr-o singură înghiţitură. Îi dădu apoi cupa fetei care o duse în încăperea alăturată. Apoi se strecură înapoi în odaie şi se ascunse în ungherul cel mai întunecat. Prinţul fu cuprins de un somn adânc şi nu mai ştiu ce se petrece în jur.

Vrăjitoarea zâmbea în sinea ei. Se duse la prinţesă şi o invită să intre în odaie.

— Aici se află prinţul, zâmbi ea cu răutate. Poţi să rămâi să vorbeşti cu el cât doreşti. Eu nu o să vă deranjez câtuşi de puţin!

Vrăjitoarea plecă, iar prinţesa gândea că rămâne singură cu bărbatul ei. Căzu în genunchi şi îl îmbrăţişă, spunându-i cât este de fericită că l-a găsit, în sfârşit, după îndelungi căutări.

Dar prinţul nu-i răspundea nimic, iar când se uită, mai bine prinţesa la el în semiîntunericul din odaie, observă că el dormea dus. Atunci o cuprinse disperarea şi începu să suspine:

— Prinţule Hatt, prinţule Hatt, mă vei putea ierta vreodată?

După care începu să-i înşire greşelile pe care le făcuse ea, mai întâi atunci când aprinsese lumânarea, noaptea, ca să-l vadă cum arată şi apoi atunci când nu reuşise s-o împiedice pe sora lui mai mică să vină după el în pădure.

Dar cu toate rugăminţile şi suspinele ei, prinţul nu răspundea nimic şi dormea mai departe. Atunci prinţesa începu să-şi frângă mâinile de deznădejde şi să povestească cu lacrimi în ochi cum cutreierase munţii în lung şi-n lat ca să-l găsească.

— Am străbătut păduri şi câmpii, am urcat munţi înalţi, povesti ea printre lacrimi. M-am încumetat să intru şi în sălaşul vidmelor munţilor ca să aflu unde eşti.

Dar totul era în zadar. Prinţul nu se trezea şi nu auzise nimic, aşa de puternică era băutura adormitoare pe care i-o dăduse vrăjitoarea.

Între timp, fata vitregă stătuse nemişcată în ungherul ei şi auzise fiecare cuvânt, dar i se făcu milă de prinţesă. Se hotărî să nu o trădeze pe biata femeie.

Când începu să se lumineze de ziuă, vrăjitoarea intră în odaia prinţului. Şi când văzu că-i reuşise şiretlicul, nu mai putea de bucurie. Acum prinţesa îi datora roata de tors şi o şi aduse imediat. Apoi vrăjitoarea o luă deoparte pe fiica ei vitregă şi o întrebă ce spusese necunoscuta toată noaptea. Fata nu-i spuse însă decât că necunoscuta îngenunchease toată noaptea în faţa prinţului şi plânsese tot timpul, sporovăind vrute şi nevrute.

Vrăjitoarea luă roata de tors rânjind satisfăcută. Se duse în iatacul ei ascuns şi începu să toarcă. Şi pe cât de repede se răsucea firul pe fus, cu atât mai repede i se răsuceau ei gândurile în cap.

Singura nefericită era prinţesa. Rămase toată dimineaţa singură şi plânse cu lacrimi grele.

Dar după-amiază îşi şterse ochii şi încercă să pară veselă. Îşi luă punga cu galbeni şi ieşi să cumpere mâncare şi vin.

Când ajunse acasă, se apucă să pregătească o mulţime de bunătăţi, ca pentru un adevărat ospăţ. După ce termină totul, se duse la palat şi ceru să vorbească cu împărăteasa.

Vrăjitoarea apăru imediat, mulţumindu-i pentru petrecerea dată şi arătând foarte mulţumită. Aflase de la slujnice că se pregătea un nou praznic în coteţul gâştelor şi spera să fie din nou invitată de necunoscută. Poate mai avea şi alte lucruri de preţ.

— Ai fost atât de bună şi ai apreciat umilele mele bucate, îi spuse prinţesa. De aceea voiam să te rog să-mi faci din nou onoarea să fii invitata mea şi diseară, împreună cu fiica ta vitregă.

— Îţi mulţumesc pentru invitaţie, rânji vrăjitoarea, încântată. O să venim cu dragă inimă.

Prinţesa făcu o plecăciune şi se întoarse în coteţul gâştelor.

Nu peste multă vreme apăru şi vrăjitoarea urmată de fata cea palidă la faţă. Prinţesa le pofti înăuntru.

În coteţul gâştelor masa era plină cu tot felul de bunătăţi, care de care mai gustoase, puse pe farfurii de argint, vinul roşu în clondire de cristal, iar trufandalele, pe tipsii de aur. Prinţesa era o gazdă deosebit de primitoare şi făcu tot ce-i stătu în putinţă ca invitatele să se simtă bine.

După ce mâncară şi băură pe săturate, prinţesa scoase vârtelniţa de aur şi o puse să depene firele şi apoi să ţeasă cele mai alese ţesături de mătase şi aur. Celor două invitate nu le venea să-şi creadă ochilor cât de repede se rotea vârtelniţa. Şi nu se opri din ţesut decât atunci cînd fi făcu semn prinţesa. Vrăjitoarea rămase cu gura căscată. Roata de tors era ea bună, dar vârtelniţa asta era şi mai grozavă, gândi ea. O întrebă imediat pe necunoscută dacă nu vrea să-i dea ei vârtelniţa.

— Asta nu se poate, răspunse prinţesa. Este mult prea de preţ ca să mă despart de ea.

— Dar dacă ţi-o cumpăr? Spune-mi cât să-ţi dau pe ea!

— Nu, vârtelniţa mea nu e de vânzare. Dacă ar fi să mă despart vreodată de o asemenea comoară, nu o voi face pentru bani.

— Atunci ce-mi ceri în schimb? întrebă vrăjitoarea.

— Am şi eu o dorinţă, mărturisi prinţesa. Dar o să te superi când o să auzi, aşa că să nu mai vorbim despre asta.

Vrăjitoarea înţelese ce voia să spună necunoscuta şi o sfredeli cu privirea.

— Ştiam eu că aşa se va întâmpla, spuse prinţesa şi se prefăcu că nu-i pasă. Nu-ţi surâde propunerea mea şi nu-i de mirare. Dar să nu mai vorbim despre asta şi să rămânem prietene ca pînă acum.

Vrăjitoarea îşi făcuse însă o mică socoteală în minte şi se hotărî să-i îndeplinească necunoscutei dorinţa. Avea să procedeze la fel ca în ajun şi o să-i dea prinţului o băutură adormitoare. În felul acesta, el nu o va auzi şi nici nu o va vedea pe necunoscută.

— Ba sunt de acord, spuse vrăjitoarea şi rânji cu dispreţ. Îţi voi îndeplini dorinţa şi asta chiar acum.

În timp ce prinţesa aştepta în faţa palatului, vrăjitoarea intră în palat, luă o cupă şi o umplu cu vin. Turnă după aceea o fiertură de ierburi adormitoare şi amestecă bine. Se duse apoi în odaia prinţului şi i-o dădu s-o bea.

— Tu să te ascunzi în odaia prinţului şi să tragi cu urechea la tot ce va spune necunoscuta, îi spuse vrăjitoarea fiicei vitrege. Mâine dimineaţă să-mi repeţi cuvânt cu cuvânt tot ce a spus.

Fata promise să facă întocmai.

— Uite, dragul meu prinţ Hatt, zâmbi mieros vrăjitoarea când ajunse în camera lui, ţi-am adus o băutură care o să te liniştească şi o să-ţi alunge coşmarurile despre frunze cântătoare, încăperi din adâncul pământului şi alte asemenea grozăvii.

Prinţul luă cupa şi o sorbi dintr-o singură înghiţitură. Apoi i-o dădu fetei care o duse în încăperea alăturată. După aceea se strecură pe furiş în încăpere şi se ascunse în ungherul cel mai întunecat. Prinţul căzu toropit de somn.

Vrăjitoarea se bucura în sinea ei. Se duse la prinţesă şi o pofti să intre în cameră.

— Te las din nou singură cu prinţul, spuse ea, zâmbind cu răutate. Acum poţi vorbi cu el cât doreşti, eu nu o să vă deranjez câtuşi de puţin.

Vrăjitoarea ieşi din cameră, iar prinţesa crezu că a rămas singură cu bărbatul ei. Căzu în genunchi şi îl îmbrăţişă, declarându-i cât e de fericită că l-a găsit, în sfârşit. Dar prinţul nu spunea nimic, iar când se apropie de el în semiîntunericul care domnea în încăpere, observă că el era cufundat într-un somn adânc. Atunci prinţesa începu să plângă, deznădăjduită.

— Prinţule Hatt, prinţule Hatt, mă vei putea ierta vreodată? suspină ea.

Înşiră din nou greşelile pe care le făcuse, atunci când aprinsese lumînarea ca să-l vadă cum arată şi când nu reuşise s-o împiedice pe sora lui mai mică să vină după el în pădure.

Dar în ciuda rugăminţilor şi suspinelor ei, prinţul nu răspundea nimic şi dormea înainte. Prinţesa începu să-şi frângă mâinile de disperare şi să povestească printre lacrimi cum bătuse drumurile ca să-l găsească.

— Am cutreierat păduri şi câmpii, am urcat munţi înalţi, spuse ea printre lacrimi. M-am încumetat să intru şi în sălaşul vidmelor munţilor ca să aflu unde eşti.

Dar totul era în zadar. Prinţul nu se trezi şi deci nu auzi nici un cuvânt. Aşa de tare fusese băutura pregătită de vrăjitoare.

Fata vitregă a vrăjitoarei stătuse tot timpul în ungherul cel mai întunecat al camerei. Auzise fiecare cuvânt şi îi era milă de prinţesă. De aceea hotărî să nu o trădeze.

Când se crăpă de ziuă, vrăjitoarea intră în odaia prinţului. Când văzu cum stau lucrurile se bucură în sinea ei. Acum prinţesa îi datora vârtelniţa şi se şi duse să i-o aducă. Între timp, vrăjitoarea o chemă la ea pe fata vitregă ca să afle ce spusese necunoscuta. Însă fata răspunse ca şi data trecută că străina nu făcuse altceva decât să îngenuncheze în faţa prinţului Hatt şi plânsese toată noaptea.

Vrăjitoarea era foarte mulţumită că pusese mâna şi pe vârtelniţă. Şi pe cât de repede se învârteau firele de mătase şi de aur pe vârtelniţă, cu atât mai repede i se învârteau ei gândurile cele rele.

Singura nefericită era prinţesa. Rămase toată dimineaţa în coteţul gâştelor şi plânse cu lacrimi grele.

Dar după-amiază îşi şterse ochii şi încercă să pară veselă. Luă punga cu galbeni şi se duse din nou după mâncare şi băutură. Pregăti apoi o masă şi mai bogată decît în serile dinainte. Dacă nu va reuşi să vorbească cu prinţul Hatt nici în seara aceasta, înseamnă că pierdea şi ultima speranţă.

Când totul fu pregătit, se duse la palat şi ceru să vorbească cu împărăteasa.

Vrăjitoarea sosi imediat şi îi mulţumi pentru masa oferită în ajun. Se arătă foarte binevoitoare pentru că le auzise pe slujnice vorbind de praznicul pe care îl pregătise necunoscuta şi spera să fie şi ea invitată. Poate că străina mai avea lucruri de preţ, în afară de roata de tors şi de vârtelniţă.

— Ai fost atât de bună şi mi-ai făcut onoarea să guşti bucatele mele, spuse prinţesa. De aceea aş dori să te invit din nou la mine împreună cu fiica ta vitregă.

— Îţi mulţumesc, rânji vrăjitoarea satisfăcută. O să venim negreşit. Prinţesa făcu o plecăciune şi se întoarse în coteţul strălucitor al gâştelor.

Nu peste mult timp vrăjitoarea şi fată cea palidă apărură la uşa necunoscutei. Prinţesa le pofti să intre înăuntru.

Aici era masa pusă şi o sumedenie de bucate erau aşezate pe farfurii de argint, iar vinul roşu în clondire de cristal şi trufandalele pe tipsii de aur. Prinţesa era o gazdă foarte primitoare şi făcu tot ce-i stătea în putinţă pentru ca invitatele sale să se simtă bine. După ce mâncară şi băură pe săturate, ea luă punga cu galbeni şi o întoarse cu gura în jos. Dintr-o dată începură să cadă o mulţime de galbeni de parcă punga era un izvor nesecat. Şi galbenii continuau să se rostogolească fără încetare, formând un morman din ce în ce mai mare pe podea. Atunci prinţesa trebui să intervină pentru a opri ploaia de bani, pentru că altfel nu ar mai fi avut loc să treacă de atâta bănet.

Vrăjitoarea rămase cu gura căscată. Era ea mulţumită de roata de tors şi de vârtelniţă, dar punga de galbeni, aşa mică cum era, făcea cât amândouă laolaltă. O întrebă de îndată pe necunoscută dacă nu voia să-i dea ei punga cu galbeni.

— Nu, este mult prea de preţ ca să mă despart de ea, răspunse prinţesa.

— Bine, atunci o cumpăr, insistă vrăjitoarea. Spune-mi cât costă.

— Nu, răspunse prinţesa, punga cu galbeni nu este de vânzare. Iar dacă mă hotărăsc vreodată să mă despart de ea, nu o voi face pentru bani.

— Atunci ce doreşti în schimb? întrebă nerăbdătoare vrăjitoarea.

— Am şi eu o dorinţă, răspunse. prinţesa. Dar o să te superi numai când o să auzi despre ce este vorba, aşa că să nu mai vorbim despre asta.

Dar de astă dată vrăjitoarea era mai nerăbdătoare ca oricând să capete punga cu galbeni.

— Înţeleg ce vrei, spuse ea. Îţi voi îndeplini dorinţa chiar acum.

În timp ce prinţesa o aştepta în faţa palatului, vrăjitoarea intră în palat. Luă o cupă cu vin şi turnă în ea o băutură din ierburi adormitoare şi amestecă totul bine. Se duse cu băutura astfel pregătită în camera prinţului. Fiica vitregă urma să ia cupa golită şi să o ducă în camera alăturată.

— După aceea să te ascunzi în camera prinţului şi să tragi cu urechea la tot ce va spune necunoscuta, îi atrase vrăjitoarea atenţia fiicei sale vitrege. Mâine dimineaţă să-mi spui tot ce ai auzit, cuvânt cu cuvânt!

Fata promise că va face întocmai.

— Dragul meu prinţ Hatt, zâmbi mieros vrăjitoarea, când ajunse la jilţul în care stătea prinţul, ţi-am adus o băutură care o să te liniştească şi o să-ţi alunge coşmarurile despre frunze cântătoare, încăperi din adâncul pământului şi alte asemenea prostii.

Prinţul luă cupa şi era gata s-o golească dintr-o singură înghiţitură. Dar băgă de seamă că fata vitregă a vrăjitoarei îi făcea semn să nu bea. Înţelese pe dată că ea voia să-l prevină. Aşa că se prefăcu doar că bea. Cupa rămăsese tot plină când i-o dădu fetei îndărăt.

Fata vitregă duse cupa în odaia alăturată şi se ascunse în colţul cel mai întunecat al încăperii.

Între timp, prinţul se lăsă încet pe speteaza scaunului, ca şi cum ar fi căzut toropit de somn. Vrăjitoarea se bucură în sinea ei. Se duse la necunoscută şi o pofti înăuntru.

— Te las din nou singură cu el, îi spuse ea. Poţi să vorbeşti cu el cât doreşti, eu nu o să vă deranjez!

Şi plecă, iar prinţesa, crezându-se singură cu bărbatul ei, căzu în genunchi şi îl îmbrăţişă. Începu să-i vorbească, arătându-i cât de fericită era că îl găsise în sfârşit.

Dar prinţul nu răspundea nimic. Era atât de ameţit de vrăjile şi băuturile vrăjitoarei, încât nu îşi dădea seama cine era prinţesa.

„Despre ce vorbeşte ea oare? se gândea el. Cine ar putea fi oare femeia aceasta care are un glas atât de plăcut?”

Când văzu că prinţul Hatt nu scoate nici un cuvânt, prinţesa fu cuprinsă de disperare. Îl zgâlţâi puternic ca să-l trezească, bănuind că el doarme la fel de adânc ca şi în nopţile trecute. Era atât de amărâtă şi de deznădăjduită, încât izbucni în plâns:

— Prinţule Hatt, suspină ea, prinţule Hatt, o să mă poţi ierta vreodată?

Şi începu din nou să înşire greşelile pe care le făcuse, atunci când aprinsese lumânarea ca să-l vadă cum arată, şi atunci când nu reuşise s-o împiedice pe sora lui mai mică să vină la el în pădure.

Cu toate rugăminţile şi suspinele ei, prinţul nu spunea nimic. El ascultase tot ce povestise ea, dar nu înţelesese nimic.

După un timp însă, începură să i se limpezească gândurile. Îşi aminti de nevasta lui şi de copii şi de toate câte se întâmplaseră şi de momentul despărţirii. Avea impresia că se trezeşte cu greu, după un vis lung şi dureros, dar nu era în stare să scoată nici un cuvânt.

Prinţesa începu să-şi frângă mâinile, povestind printre lacrimi cum bătuse drumurile ca să-l găsească.

— Am cutreierat păduri şi câmpii, am urcat munţi înalţi, spuse ea plângând. M-am încumetat să intru şi în sălaşul vidmelor munţilor ca să aflu unde eşti.

Când prinţul înţelese cât suferise ea, simţi cum i se înmoaie inima. Se ridică din jilţ şi o luă în braţe pe prinţesă şi o sărută. Şi erau amândoi atât de fericiţi, încât uitară de toate suferinţele prin care trecuseră şi se lăsară în voia bucuriei de a fi din nou împreună.

Dar tocmai atunci, când uitaseră de toată lumea, auziră nişte paşi în întuneric. Era fata vitregă a vrăjitoarei. Prinţesa se sperie, crezând că fata o să-i dea de gol.

— Nu vă fie teamă, le spuse ea, n-am de gând să vă trădez. Dimpotrivă, vreau să vă ajut. Să nu credeţi că eu fac parte din familia vrăjitoarei sau că semăn cu ea. Tatăl meu era prinţ ca şi tine, prinţule Hatt. Vrăjitoarea l-a vrăjit şi pe el aşa cum te-a vrăjit şi pe tine. Dar el n-a mai îndurat şi s-a prăpădit de supărare. De atunci eu am fost silită să locuiesc în palatul vrăjitoarei şi să-i ascult poruncile. Şi eu vreau să plec de aici. Dacă ne unim toţi trei forţele, o să-i venim de hac cotoroanţei.

Atât prinţul cât şi prinţesa se liniştiră auzind acestea. Se retraseră cu toţii într-un colţ, ca să pună la cale răpunerea vrăjitoarei.

— Trebuie să ştiţi, îi povăţui fata, că singurul mijloc de a-i veni de hac unei asemenea scorpii este s-o opărim. Uitaţi cum o să facem: ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. Mâine dimineaţă o să vină vrăjitoarea să te întrebe, prinţule Hatt, dacă vrei să faceţi nunta curând, iar tu să-i spui că eşti de acord. Atunci ea o să-şi invite toate rubedeniile la nunta voastră. Şi pentru că ea mai ştie că tu, prinţesă, găteşti ca nimeni alta din împărăţia ei, o să te roage cu siguranţă să îi spui cum trebuie fiartă carnea ca să fie cât mai fragedă.

— Dar la asta nu mă pricep, se sperie prinţesa.

— N-are importanţă, spuse fata cea palidă. Tu trebuie doar să-i răspunzi aşa cum te învăţ eu: „Eu ştiu că focul trebuie foarte bine încins, iar carnea lăsată să fiarbă în clocote până ce fundul cazanului devine albastru.“ Dacă voi doi faceţi întocmai cum v-am sfătuit, de restul am eu grijă.

Prinţul şi prinţesa îi mulţumiră din inimă fetei şi îi promiseră să-i urmeze sfatul întocmai.

Când începu să se crape de ziuă, fata se strecură înapoi în ungherul ei întunecat, iar prinţul Hatt se aşeză din nou în jilţ, lăsându-se încet pe spate, ca toropit de acelaşi somn greu. Prinţesa se aşeză în genunchi în faţa lui, îi luă mâna într-a sa, părând că se jeluieşte, încercând să-l facă să o asculte.

Tocmai atunci intră şi vrăjitoarea în odaie şi când văzu cum stau lucrurile, se bucură nespus. Acum prinţesa îi datora punga cu galbeni şi se duse imediat să o aducă. Vrăjitoarea îi făcu semn fiicei sale vitrege să-i spună ce vorbise necunoscuta. Fata răspunse ca şi până atunci că străina stătuse tot timpul îngenuncheată în faţa prinţului Hatt şi plânsese mult, vorbind de una singură vrute şi nevrute.

Vrăjitoarea îşi frecă mâinile satisfăcută şi primi bucuroasă punga cu galbeni. Se duse în iatacul ei ascuns şi întoarse punga fermecată, din care începură să curgă galbenii care acoperiră odaia, în grămezi întregi. Şi pe cât de plină era încăperea de galbeni, pe atât de plin era capul vrăjitoarei de gânduri rele.

Rămânând aşa dusă pe gânduri şi auzind zornăitul galbenilor, vrăjitoarea avu o idee strălucită. Acum că era atât de bogată îşi putea permite să pregătească o nuntă straşnică şi să-şi invite toate rudele, pitici şi uriaşi, zgripţuroaice şi zmei. Va avea pentru toţi mâncare şi băutură din belşug. Iar atâta timp cât va avea punga fermecată era sigură că nu va sărăci niciodată, oricât de mult ar cheltui.

Se duse degrabă în odaia prinţului. Poate că se simţea destul de înzdrăvenit ca să se căsătorească.

— Dragul meu prinţ Hatt, îi spuse ea drăgăstos, ce-ai zice să facem nunta săptămâna asta?

— Cum să nu? răspunse prinţul înviorat. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Vrăjitoarea nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. „Am avut noroc din plin, chicoti ea. Alaltăieri am căpătat roata de tors. Ieri am obţinut vârtelniţa, iar astăzi punga cu galbeni. Iată că am reuşit să pun mâna şi pe iubitul meu logodnic, ba unde mai pui că şi cu consimţământul lui. Acum trebuie să dau sfoară-n ţară şi să încep pregătirile de nuntă.“

Trimise crainici în toate cele patru colţuri ale lumii, la răsărit şi la apus, la miazăzi şi la miazănoapte, ca să invite toate rudele, mai apropiate sau mai depărtate: o sută de spiriduşi şi de zmei, două sute de vrăjitoare şi de zmeoaice şi trei sute de vârcolaci şi dragoni. Dădu porunci slujitorilor din palat să fie totul gata în cel mai scurt timp şi să se pregătească bucate din belşug.

Scoase în curte cazanul cel mare în care intrau optsprezece boi. Cel mai important era ca toată carnea să fie bine fiartă, pentru că din ea se preparau toate celelalte bucate.

După ce aprinse focul şi puse cazanul cu carne la fiert, vrăjitoarea îşi aminti cât de fragedă fusese carnea gătită de femeia aceea necunoscută. Trimise dar după ea şi o întrebă cum trebuie fiartă carnea ca să fie fragedă.

— Tu ştii cu siguranţă mai multe decât mine, răspunse prinţesa. Dar eu ştiu din bătrâni că focul trebuie bine încins, iar carnea lăsată să fiarbă până ce fundul cazanului devine albastru.

Vrăjitoarea găsi că e un sfat bun şi dădu poruncă să se înteţească focul. În scurt timp apa începu să clocotească şi să dea pe răscoale.

După o vreme, vrăjitoarea propti o scară lângă uriaşul cazan şi o rugă pe necunoscută să urce ca să vadă dacă fundul cazanului devenise albastru. Fata vitregă a vrăjitoarei urma să ţină scara. Prinţesa urcă pe scară şi se aplecă să vadă cum arată cazanul.

— Nu, spuse ea, fundul cazanului nu este încă albastru.

— Înseamnă că trebuie să mai punem lemne pe foc, fu de părere vrăjitoarea. Tu dă-te jos de pe scară.

Prinţesa coborî şi focul fu înteţit. Apa fierbea în clocote.

Mai trecu o vreme şi vrăjitoarea îl rugă pe prinţul Hatt să se urce pe scară şi să se uite dacă nu cumva fundul cazanului nu devenise albastru. Fiica vitregă a vrăjitoarei urma să-i ţină scara şi lui, să nu cadă.

Prinţul urcă şi se aplecă deasupra cazanului.

— Nu, spuse el, fundul cazanului nu este încă albastru.

— E de mirare totuşi, spuse nedumerită vrăjitoarea, doar fierbe de mult şi apa a dat în clocot de atâtea ori. Poate n-ai văzut tu bine. Coboară, scumpul meu prinţ Hatt şi lasă-mă pe mine să mă urc. Tu să ţii însă bine de scară!

Prinţul coborî, iar vrăjitoarea urcă îndârjită. Când ajunse sus, se aplecă nerăbdătoare peste cazan să vadă cum arăta fundul cazanului. Dar nu vedea decât apa clocotind, iar aburii o înecau. Se aplecă atunci şi mai mult peste marginea cazanului ca să vadă mai bine.

Pe când se apleca vrăjitoarea, fiica ei vitregă ridică puţin scara iar vrăjitoarea îşi pierdu echilibrul şi căzu în apa clocotită. Se auzi atunci un urlet înfricoşător de cumplit, după care totul se linişti dintr-o dată şi nu se mai auzi nimic altceva decât apa clocotind ca mai înainte.

Fiica vitregă a vrăjitoarei, prinţul şi prinţesa nu-i mai aşteptară pe nuntaşi. Luară în grabă roata de tors cea fermecată, vârtelniţa fermecată şi punga cu galbeni, apoi părăsiră de îndată palatul vrăjitoarei.

Merseră ei ce merseră, iar când se lumină de ziuă, văzură în faţa lor un palat mare de aur, care strălucea în zorii dimineţii. După ce ajunseră în curtea palatului, zăriră în mijloc o tufă de alun, de unde se auzeau nişte sunete minunate, ca de harpă. Prinţesei începu să-i bată inima tare, pentru că ea recunoscuse pe loc trilurile celor trei frunze cântătoare. Erau frunzele după care tânjise ea atât de mult şi care o alinaseră cu cântecul lor de atâtea ori în casa din adâncul pământului. Şi nu mică le-a fost bucuria când le-au văzut pe cele trei surori ale prinţului în faţa tufei de alun. Alături de ele erau şi cei trei copii ai lor, fetiţa şi băieţii. Toţi curtenii şi slujitorii prinţului se adunaseră în curtea palatului, întâmpinându-i pe cei doi, ca împărat şi împărăteasă.

Şi aşa au trăit ei mulţi ani fericiţi. Iar povestea prinţului Hatt şi a prinţesei sale a făcut înconjurul lumii.

Dar la curtea împărătească a rămas de-a pururi tufa de alun cu cele trei frunze cântătoare care trimiteau în jur triluri fermecate. Copiii se jucau toată ziua sub alun, iar cei vârstnici se opreau şi ei bucuroşi, înainte de a se duce la treburile lor.

Chiar şi astăzi, când eşti foarte obosit sau ai vreo supărare, e de ajuns să asculţi cântecul frunzelor cântătoare care sălăşluiesc pe crengile tufei de alun, pentru ca apoi să te simţi din nou vesel şi lipsit de griji.

---

1. vidmă — femeie care face vrăji; ființă imaginară, creată de fantezie, care provoacă spaimă. ↩︎
2. clondir — vas de sticlă cu gâtul scurt și strâmt, în care se păstrează băuturi. ↩︎
3. trufanda — cel dintâi fruct sau rod al pământului dintr-o producție anuală; produs alimentar (mai ales fruct sau legumă) care apare pe piață mai înainte de timpul normal în care trebuie să apară. ↩︎