A fost oarecând un om care la bătrâneţe rămăsese fără soţie, dar avea mângâierea celor trei fete ale sale.
Într-o zi, tatăl şedea pe un stei de piatră proptit după casă şi, cum sta aşa cu mintea călătorindă, se pomeni cu fata cea mai în vârstă că-i zice:
— Spune-mi, tată, de ce eşti aşa bătut de gânduri?
-— Aşa mi-a venit mie, dar n-am nimica, îngână el.
Şi nu vru tatăl să-i dea vreo desluşire. Dar fiindcă fata stărui şi-l înduioşă cu vorba ei aruncată într-o doară că „de ce sunt fiica ta şi la bine şi la rău“, oftă bătrânul şi-şi deschise inima:
— Cu ce poţi, fata mea, să-mi ajuţi tu mie? La nevoia mea numai un băiat îmi poate fi de folos. Necazul meu e că m-au chemat la război, şi eu, nevoiaş şi slăbit de greul anilor, nu mă mai simt în stare să-mi fac datoria pentru ţară. Dacă trăia fratele tău, mie nu mi-ar fi păsat.
— Vai de mine, ce fel de tată eşti tu? Îmi închipuiam că aveai grija nunţii mele şi tu te amărăşti pentru că te-au chemat la război?
Bătrânul, încremenit de uşurinţa şi nepăsarea ei, rămase cu ochii înlăcrimaţi. Peste puţin se apropie şi fata mijlocie:
— Spune-mi, tată, de ce stai mohorât şi te căinezi aşa?
— Lasă-mă, fata mea, nu mă cihăi1 de cap, că tu eşti fată şi nu te priveşte pe tine!
— Nu, tată, nu se poate, trebuie să ştiu! Eu sunt fiica ta şi la bine şi la rău.
Tatăl ei, temându-se să nu-i răspundă la fel, n-a vrut să-i încredinţeze păsul. Dar fiindcă stătu mult de capul lui, în cele din urmă îi făcu pe voie:
— Uite, draga mea, ce să fie? lată, m-au chemat sub arme şi trebuie să plec!
— Vai, ce fel de tată eşti tu? Credeam că-ţi băteai capul cu măritişul meu şi tu te necăjeşti că te-au chemat sub arme?
De ce se temuse, nu scăpase. A înghiţit-o şi pe asta, sărmanul tată, a aplecat capul pe piept şi mai tare şi a rămas tot îngândurat. Puțin după asta, trecu pe acolo şi fata mezină, Tana. Şi ea îl iscodi:
— Spune-mi, tată, de ce stai aşa de supărat şi îngrijorat?
Tatăl, fiind dezamăgit de celelalte surori, tăcu molcom. Părea că are gura cusută.
— Te rog, nu-mi ascunde mie necazul. Deşi sunt fată, la vreme grea mă fac fecior de dragul tău.
Tatăl, mut! Nici cu cleştele nu-i scoteai vorba din gură.
— Nu te mai îngrijora, că mi-i de ajuns aleanul2 meu.
— Trebuie să-mi spui. Să ştiu că vine potop şi nu mă las până nu-mi destăinui ce te doare.
— Le-am spus şi surorilor tale, dar mi-au făcut obrazul de ruşine!
— Trebuie să-mi spui şi mie, poate că ţi-oi răspunde altfel decât ele.
Mai mult ca să scape de ea şi nu ca să aibă vreun folos, bătrânul îi făcu pe plac:
— Ce să fie, fata mea, m-au chemat la război. Pe mine m-au părăsit puterile şi nu am nici un băiat de trimis în locul meu şi iată- mă bătut de soartă!
— Doar pentru asta te amărăşti şi-ţi scurtezi zilele? Nu-ţi mai face inimă rea, că mă duc eu în locul tău.
— Cum o să te duci, că eşti o biată fată?
— Las’ să fiu! Fă-mi numai rost de un port bărbătesc şi de un murg de călărit, dă-mi flintă, un paloş, o căciulă, ş-o pornesc în zbor la drum.
Bătrânul, mângâiat de curajul voinicesc al ei, îşi descreţi fruntea; îi râdea barba şi-i curgeau lacrimile în ochi de bucurie privind odorul lui.
Puse de-i croi un port de oştean pe măsură; îi arcăni un sirep3 din herghelie, care mânca pământ şi bea nouri, şi-i aruncă pe umeri armele, apoi îi cuvântă:
— Deschide-ţi ochii bine, să mă scoţi cu faţa curată. la seama şi nu te da de gol, că dacă vor prinde de veste, mare ruşine este! Dacă acolo vei intra în oraş, caută să umbli pe la dughenele de puşti şi săbii, nu pe la inele şi cercei şi alte podoabe femeieşti, să nu te bagi între femei, ci să stai mereu numai între bărbaţi şi flăcăi.
Şi aşa a învăţat-o bătrânul cum să se poarte şi ea asculta cu luare-aminte, că toate erau sfaturi întemeiate şi rostite numai înspre binele ei. La urmă i-a dat binecuvântarea şi i-a urat fierbinte:
— Drum bun, fiica mea! Şi să auzim numai de bine.
Tana-Căpitana a sărutat mâna părintelui său; a încins voiniceşte paloşul şi, luându-şi rămas bun de la surori, s-a repezit spre cal.
— Stai să te ajut! strigă tatăl.
Dar el nici nu-şi isprăvise vorba, că ea şi sărise în şa.
Moşul, privind-o în goana calului, şi-a zis în sine, cu mândrie: „E mai dihai ca un flăcăul“
După cale lungă, lungă, ajunse la împărat:
— Eu, măria ta, sunt fiul lui Mişchia, de peste munţi. Tatăl meu, neputincios de bătrâneţe, m-a trimes pe mine în locul lui la război. Şi iată, am venit, că de tineri, măria ta, ai mai multă nevoie la luptă.
Împăratului îi plăcu acest tânăr. „Se vede după purtare şi vorbă că e voinicul-voinicilor“, zise măgulit în sine. Şi-l dete ca însoțitor fiului său. Pornind odată împreună să vadă grajdurile împărăteşti, Tana-Căpitana începu să se poarte voiniceşte. Cum a intrat înăuntru, şireată, s-a apropiat de cel mai nărăvaş cal, ca să nu dea de bănuit; ştia doar că voinicii-voinicilor pot înfrâna caii cei aprigi.
Prinţul era vrăjit de glasul ei; după firea ei, după faţa gingaşă, nu-i venea a crede că e fecior.
Stăpânit de îndoială, se duse la mamă-sa şi i se destăinui:
— Dragă mamă, îmi pare că nu mă înşală ochii şi că însoţitorul meu nu poate fi fecior. Mi se pare că e fată.
— Spune-mi cum arată, unde e găzduit şi ce a întrebat?
— Întâi şi întâi a întrebat de caii cei mai nărăvaşi din grajdurile noastre, dar
În mine tot mă-ndoi,
E o fată la război.
Mamă-sa îl povăţui să se ia pe urma lui, când vor trece pe la târgul cu podoabe, să vadă pe unde va stărui mai cu drag, pe la lucruri femeieşti sau bărbătești.
Până una-alta, porni oştirea la război. Fata mereu căuta să fie în fruntea tuturor. Unde plouau gloanţele, acolo se îmbulzea şi ea şi însufleţea pe tineri să nu dea înapoi, ci să se arunce în foc. Era neîntrecută în curajul şi în vitejia ei. Datorită ei înaintară mai repede pe câmpul de luptă şi în cele din urmă învinseră pe duşman.
Aşa l-a uimit şi încântat pe fiul de împărat, că nu se mai despărțea de dânsa:
— Fârtate, am să-ţi fac daruri pentru vitejia ta!
Şi el o purtă pe la prăvălii cu podoabe femeieşti, cu inele, cercei, cu marame, dar ea de-abia îşi îndrepta ochii spre ele:
— Astea toate sunt bune pentru fete, nu pentru băieţi.
Tana-Căpitana se oprea numai la puşti, la pistoale, la săbii şi la paloşe, tot la lucruri care şed bine bărbatului.
Fiul de împărat se întoarse şi povesti mamei cele întâmplate.
— Ei, dragul meu, fetele nu dau buzna la război, că le tremură inima de spaimă. Apoi, oricum să fie, când vede găteli femeieşti, fata chiar dacă nu le cumpără, se uită măcar cu coada ochiului. După cum vezi, nu şi-a aruncat nici o privire asupra lor. O fi, dar, fecior.
Însă fiul de împărat îi spuse iar că nu crede.
— Mai pune-l la încercare şi cu altceva, zise maică-sa; aşază sub perna ta şi a ei câte o steblă4 de busuioc şi să te uiţi dimineaţa dacă busuiocul de sub căpătâiul ei s-a veştejit, atunci e fată cu adevărat.
Dar Tana-Căpitana prinse de veste, se sculă de cu noapte şi schimbă busuiocul cu unul proaspăt. Când se deşteptă el dimineaţa şi se duse să vadă busuiocul ei, era mai proaspăt decât al lui.
Îi zise iar mamă-sa:
— Deh, fiul meu! De bună seamă că-i fecior!
Cum el încă se mai îndoia, mamă-sa îl sfătui să-i mai întindă şi o altă capcană. Şi aşa se făcu că pornind cu voinicul la plimbare, cum deteră de un râu, îl pofti la scăldat. Mai întâi ea se lăsă greu, îi spunea lui că fiind om de munte nu ştia să înoate. El stărui:
— Nu-mi strica voia, că apa nu-i afundă.
Când văzu şireata că i s-a înfundat, a dat buzna la râu cu cal cu tot şi s-a pomenit dincolo. Şi de pe malul celălalt strigă feciorului:
— Vezi cosițele
Cele ascunsele!
Şi scutură capul o dată, de-i căzură pletele aurite până la genunchi.
Feciorul scoase inelul de aur din deget, îl aruncă şi o nimeri drept în dinte pe fată, care râdea, şi dintele dintr-o dată se auri.
Apoi ea dete pinteni calului şi o luă la fugă înapoi la tatăl ei, care o aştepta cu nerăbdare.
Din acea clipă, când fata pieri în umbra codrului, feciorul de împărat nu mai avu linişte şi pace.
După ce în zadar cutreierase peste tot, căutând-o, se înţoli ca un fusar, încărcă un roib cu fuse5, cu prisnele6 şi furci şi luă satele razna, doar va da de frumuseţea de fată a lui Mişchia, de peste munţi.
Din sat în sat striga:
— Hai la fuse!
Cine ia fuse?
Haide, fată cu dinte înnoit,
Fată cu dinte aurit.
La urmă ajunse şi în satul lui Mişchia. Dar Mişchia era neam numeros, jumătate de sat îi purta numele. Cum s-o descopere?
Începu el atunci a umbla din poartă în poartă, strigând cât îl ţinea gura:
— Hai la fuse,
Cine ia fuse?
Hai, fetelor frumoase!
Când trecu pe lângă casa fetei, aceasta ieşi afară să cumpere fuse:
— Fusare, fusare, cum dai fusele?
Dintele aurit ce-l zări îi întări convingerea că este mult dorita lui iubită.
— Cum ţi-i voia, draga mea! Cu un taler de făină, de grâu, de mei, cu ce o fi.
Dar lui nu-i era de câştig, că nu-i ardea de negustorie. Fata se întoarse din casă cu o strachină mare de mei, că meiul avea mai multă căutare pe vremea aceea. Când apucă să-l toarne el în traistă, se făcu că greşeşte la turnat, şi tot meiul se risipi pe jos.
— Nu-i nimic, că ţi-aduc altul.
— Nu vreau altul, ăsta mi-e norocul, fata mea.
Şi se puse să adune grăunte cu grăunte tot meiul. Dar până să-l culeagă, se întunecă şi Tanei îi fu milă de el şi-l adăposti noaptea în casă cu învoirea tatălui ei. Odată intrat, tatăl gândi că fusarii au năravuri să fure fete şi, ca să nu-i joace renghiul, ascunse pe fată într-o ladă. Dar fusarul chiar asta voia. Aşteptă până ce adormiră cu toţii, umflă în spate lada şi iute pe cal, cu ladă cu tot, pieri ca o nălucă.
Pe la cântători se apropia de oraş. Prinseră cocoşii să cânte: „Cucurigu“!
Fata din ladă gândea că sunt cocoşii din ogradă:
— Bată-i pe cocoşi, pustia-i bată!
Tată, ce mă ții aşa-ncuiată?
Dă-mi drumul, tată,
Să mă scol odată!
Dar, uitându-se prin crăpătura capacului, îl cunoscu pe fiul de împărat, care îşi luase căciula din cap, şi zise:
— Tată, nu cocoşii noştri au cântat,
Ci cocoşii fiului de împărat!
Odată ajuns la el acasă, deschise lada s-o scoată afară! Fetei îi veni mai bine să intre în pământ de ruşine. Şi cum tace piatra, aşa şi ea tăcu. În deşert i-au vorbit feciorul, tatăl său şi mama sa. Cu toţii în casă se făcură foc de necaz, că ea amuţise dinadins, dar n-aveau încotro; au rugat-o o dată, de două ori, de nouă ori, dar de pomană. Aşa se hotărî ea să nu sufle un cuvânt vreme de un an, pentru toată păţania ei. Aşa împietrită o cununară cu fiul de împărat.
Zi cu zi se roti, p-aci să se încheie anul. Era nici mai mult, nici mai puţin decât un an fără trei zile, când prinţul stărui încă o dată pe lângă ea: „Ai să vorbeşti sau nu?“ Şi ea tot tăcea; atunci şi-a luat nădejdea de la dânsa şi se hotărî să se însoare cu o fată de împărat din vecinătate.
Începând pregătirile de nuntă nouă, mama soacră o chemă pe Tana şi-i zise:
— Du-te şi adu-ne colacul de la balaur, ca să facem ospăţul de nuntă.
Dar ei, pasămite, voiau să scape de ea, de aceea o trimiteau la balaur. Sărmana fată ieşi din casă şi se aşeză la marginea drumului, plângând şi oftând din adânc.
O bătrână, care nu era alta decât ursita ei îndurătoare, o întâmpină vorbindu-i:
— De ce plângi, fată, şi nu ți-i milă de tine?
— Cum să nu plâng, maică, săraca de mine? lată şi iată ce mi s-a întâmplat!
Şi-i povesti totul de-a fir-a-păr.
— Şterge-ţi ochii, fata mea, şi ia-o la drum, să nu te temi, că nu vei păţi nimic rău.
Tana ascultă povaţa bătrânei, o porni la drum. Pe calea pe unde mergea i se puse de-a latul un gard căzut pe jos. Ea, fată cuminte, îl ridică şi apoi trecu mai departe.
Mai merse ce mai merse şi-i tăie drumul un măgar costeliv de-i numărai toate coastele. Îi culese un braţ de frunze şi i-l puse dinainte.
Ceva mai încolo dete de o fântână plină cu paie şi noroi. Tana o curăţă, o spălă şi apoi bău, că-i era sete.
În cele din urmă ajunse la balaur. Dar balaurul nu era acasă. O găsi numai pe fata balaurului, şi-i zise:
— Fii bună, dă-mi colacul,
Că mi se însoară bărbatul.
Fata balaurului, necoaptă la minte, i-l dete. Cum fugi Tana cu colacul, iată şi fiorosul balaur.
— Ce ai făcut, muşca-te-ar şarpele! holbă ochii la fiică-sa şi fuga după Tana.
Urla balaurul:
— Fântână, fântână, prinde-o!
— Cum o să fac una ca asta, că tu mă umpleai cu noroi, mă tulburai şi apoi beai, iar fata mă curăţi, mă spălă şi apoi bău.
Întâlnind măgarul, balaurul strigă:
— Măgar, măgăruş, pune mâna pe fată!
— Ei, aş! Altă treabă n-am! Tu nu mi-ai aruncat nimic de mâncare şi ea mi-a pus dinainte un braţ de frunze.
— Gardule, strigă balaurul, prinde fata, că mi-o aduse aci ursita rea.
— Lasă-te de nădejdea asta, îi răspunse ţâfnos gardul, că tu mă calci în picioare şi treci, dar fata m-a ridicat şi apoi a trecut.
Şi odată ce păşi dincolo de gard, fata era mântuită, fiindcă balaurul nu ieşea peste marginile împărăției sale.
Astfel se întoarse ea teafără şi cu colacul. Când dădură cu ochii de dânsa, toţi se mirară cum de a scăpat din ghearele balaurului; numai fiul de împărat, care o văzuse în război, nu se miră deloc. El o mai rugă o dată să spuie o vorbă, dar dânsa ba.
Atunci veni împărăteasa-mamă şi-i zise:
— Să porţi apa cu ciurul şi să stropeşti calea de la mire la mireasă!
Cum ieşi Tana din casă, o podidi un plâns de ţi se rupea inima de mila ei. Iar se ivi ursita ei şi o întrebă:
— De ce plângi, fata mea?
— Uite, maică, aşa şi aşa mi-au zis să fac şi să dreg.
— Nu plânge, fata mea, vei putea îndeplini tot ce ţi s-a poruncit.
Şi baba chemă atunci păsările cerului. Acestea se îngrămădiră în ciur şi, cu paie, cu fire de frunze şi glod, astupară toate găurelele. Şi astfel putu să care Tana apa cu ciurul şi stropi toată calea.
— Acum trebuie s-o mături! îi porunci iar împărăteasa-mamă.
Se aşeză fata din nou pe plâns şi veni ursita în chip de babă. Ea chemă vânturile, cerându-le să facă drumul oglindă.
Nu rosti încă vorba din urmă şi se iscă pe dată un vânt, care mătură calea şi o făcu netedă ca în palmă.
Sosi aşadar ziua de cununie a feciorului de împărat şi Tana nu scotea o vorbă.
Spre seară se deschise alaiul cu mirii în frunte şi toată lumea, cu câte o făclie, îi urma; după toţi venea Tana, care avea o făclie de zadă7. Şi cum ardea zada, picura pe mâna ei răşina, gata s-o frigă.
Cei dimprejur, de teamă că marama ei luase foc, dădură țipăt:
— Te-ai ars, mută,
Mută şi pierdută!
Se făcu aşa o mare vâlvă, că feciorul de împărat părăsi mireasa şi alergă spre dânsa. Mai era o clipă până la împlinirea anului, de când ea sta mută. Când trecu şi clipa aceea, el i-a auzit, în sfârşit, glasul. Sări în ajutorul ei şi-i zise:
— Astăzi se împlineşte un an de la nunta noastră; mai bine să sărbătorim această zi ca fiind cea mai frumoasă din viaţa noastră.
Au făcut o mare petrecere, au jucat şi au cântat de bucurie. L-au adus şi pe tatăl fetei şi astfel toate ale trecutului au fost uitate, de au trăit cu toţii zile luminate şi de soartă binecuvântate.
- cihăi — a insista foarte mult pe lângă cineva pentru a face ceva, a plictisi pe cineva cu stăruințele. ↩︎
- alean — suferință, durere sufletească. ↩︎
- sireap — (despre cai) greu de stăpânit. ↩︎
- steblă — lujer, ramură, trunchi, tulpină. ↩︎
- fus — unealtă de tors care servește la răsucirea firului și pe care se înfășoară firul pe măsură ce este tors, având forma unui bețișor lung și subțire, îngroșat la mijloc, cu capătul de sus ascuțit și cel de jos rotunjit și înțepenit într-o rotiță. ↩︎
- prâsnel — jucărie mică făcută din lemn, din os, din metal, cu un vârf ascuțit și care se rotește pe o suprafață plană. ↩︎
- zadă — arbore răşinos cu frunze lungi în formă de ace. ↩︎