A fost odată un biet băiat bătut de nevoi, numit Mitruş, singurul sprijin al unor părinţi încovoiaţi de bătrâneţe.

De lucrat, lucra el, dar nu-i mergea cum voia şi pace!

Dacă văzu şi văzu că în zadar se trudeşte şi se zbate pe acasă, se socoti în sine: „Hai să primenesc aerul, să mă port în străinătăţi pe undeva, că cine ştie ce noroc dă peste mine.“ Dar se vede că nu plecă într-un ceas bun, că nici pe acolo nu se pricopsi. Munci trei ani de-a rândul şi agonisi numai trei galbeni. Îi aruncă în pungă şi luă calea spre casă cu dor de ai săi.

Umblă, umblă cale lungă şi când rămase puţin până să ajungă, întâlni o ceată de băieţi, care legaseră un câine şi stau gata să-l bată. Lui i se făcu milă:

— Ce să vă dau ca să lăsaţi în pace câinele?

— Un galben! răspunseră toţi într-un glas.

— Poftim! şi scoase din pungă banul, luă câinele şi înaintă spre casă.

Mai merse o bucată şi văzu alţi băietani. Aceştia legaseră o pisică şi o chinuiau. Lui Mitruş i se făcu milă şi de ea:

— Hai să vă dau un galben şi să-i daţi drumul.

— Dă-ni-l! îi ziseră cu toţii.

Şi după ce le zvârli şi lor bănuţul, plecă îndată cu pisica.

În pungă îi mai rămăsese încă un ban. Dar nici de el n-avu parte până acasă, că aşa era felul lui. Că trebuie să-ţi meargă şi norocul, dar aşa îi era dat pesemne. Mai încolo întâlni şi pe alţii, care prinseseră un şarpe şi voiau să-l omoare. Dar Mitruş, milos cum era, se înduioşă şi pentru şarpe şi plăti pentru el gologanul rămas. Îl aruncă într-o desagă şi porni iarăşi la drum.

Când se apropie de satul lui, i-au ieşit în cale oamenii, după cum era datina.

— Vine Mitruş, vine Mitruş!

Omul venea din străinătate îndepărtată, unde petrecuse trei ani, nu glumă! Şi astfel îi săreau toţi înainte, care îi strângea mâna, care îl îmbrăţişa, care îl săruta, până ce pe înserate poposi acasă. Întinseră masa, mâncară şi băură ce brumă avură şi la urmă îi zise maică-sa:

— Acum, fiule, să vedem ce ne-ai adus din străinătate.

— lată ce am adus!

Le arătă câinele, pisica, apoi scoase din desagă şarpele şi le înşiră de-a fir-a-păr tot ce păţise.

Când auziră şi văzură părinţii toate astea, grozav se mâhniră. Sărmanii de ei se aşteptau să vie cu câştiguri bănoase şi cu lucruri multe şi mărunte şi el vine cu prostia şi sărăcia.

Trecură zile de atunci. Înstrăinatul şedea huzurind pe acasă. Oamenii ziceau:

— Nu vezi dacă s-a dus, ce procopseală? Gaură în apă!

Câinele cu pisica trăiau acasă la Mitruş şi petreceau ca fraţii; numai şarpele se rugă de el să-l ducă înapoi la părinţii lui, că va fi răsplătit bine de ei. Să nu aibă nici o teamă când are să vadă şerpăria lor, că nu îi vor face nici un rău, şi să ceară mai presus de orice, de la tatăl lui, împăratul şerpilor, cel cu trei capete încoronate, „piatra fermecată“.

Mitruş luă aminte toate astea şi, luând şarpele, o întinse la drum. Umblă cât umblă, până ce ajunse la curtea şerpilor. Acolo, ce să vadă? Peste tot şerpuiau şi şuierau tot felul de târâtoare, de te cuprindea groaza. Dar lui Mitruş nu i s-au speriat ochii: ştia dânsul că nu i se va întâmpla nimic.

Şerpoii, când îşi aflară puiul, săltară de bucurie, că ei de mult îi semnaseră numele în pomelnicul celor plecaţi din lume. Îl poftiră pe Mitruş să spună tot ce-i doreşte inima, că un astfel de bine nu se răscumpără uşor. Îi cărară pe dinainte saci cu galbeni şi cu tot felul de scumpeturi.

Mitruş însă ştia ce să ceară, că nu era om nechitit¹ şi încă îl învățase şarpele.

— Vreau, zise, „piatra fermecată“.

Nici nu le trecea lor prin minte că Mitruş le va cere talismanul acesta, care avea darul, cum îl puneai în gură, sub limbă, să împlinească pe loc orice dorinţă. Se suciră, se învârtiră, că le venea anevoie să dea piatra; pe vrute, pe nevrute, ca să nu-şi calce cuvântul, i-o dăruiră.

O îndosi numaidecât în sân, îşi luă rămas bun de la şerpărie şi drum bun, băiete, către casă.

Nu intrase bine în ogradă, potrivi piatra sub limbă şi se rugă: „Casa mea facă-se în clipa asta un palat mai luminat decât al împăratului!“

Abia spusese cuvintele acestea şi ce să-i vadă ochii? Căscioara lui, răsărită cât un stat de om, se mări ca un palat aşa de înălţat şi luminat, de-ţi lua vederile privindu-l. Toţi oamenii rămaseră buimaci la vederea lui şi se întrebau:

— Oare cum putu omul acesta să facă aşa minune?

Până şi împăratul se minuna şi el şi tot clătina din cap şi nu-i venea să creadă ochilor. ÎI chemă pe Mitruş şi-l întrebă:

— Cum ai putut închipui astfel de minunăţie?

— Am rostit un cuvânt tainic!

— Dacă nu ţi-a fost greu să-l înalţi, până mâine să-mi aşterni o cale argintată între palatul tău şi al meu. De vei izbuti, îţi voi dărui jumătate de împărăție şi pe fiica mea de soţie.

— S-a făcut, măria ta, răspunse Mitruş.

Fuga acasă, puse piatra sub limbă şi cum a cerut: „Să se bată o cale de argint de la împărat până la mine“, a apărut numaidecât un drum alburiu, lucios, între cele două palate.

Aşa că împăratul trebui să-şi ţină cuvântul dat, să-l ia de ginere şi să-i facă parte din împărăție.

Dar vezi că nenorocul îl păştea şi nu îl păsui să se bucure prea mult de marea fericire.

Împăratul Arapilor, care ceruse mână prinţesei, de ciudă că ea se căsătorise cu altul, căuta răzbunare şi trimise la curtea acestuia pe un arap spre iscodire. Arapul iscodi ce iscodi şi prinse de veste despre taina puterii lui Mitruş. Şi, într-un miez de noapte, când Mitruş uitase pe masă piatra fermecată şi era cufundat în somn, se sui hoţeşte în iatacul lui şi o fură.

— Piatră, zise el, vreau să mă aflu la stăpânul meu, Împăratul Arapilor, de peste mare!

Pe dată se făcu după voia lui.

Când se sculă Mitruş, căută piatra şi n-o mai găsi. Plesnea de ciudă, când privi în jurul său şi nu mai zări nici palat, nici nimic din toate măreţiile, fiindcă arapul, trecând pe mare, ceruse pietrei să piară toate.

Tocmai când stătea mai îndurerat şi plănuia cu închipuirea lui cum să străbată marea, că nu era uşor lucru s-o străbaţi toată, se pomeni lângă el cu Miţului şi Cuţului, dragii lui. Se vede că şi pisica şi câinele erau vrăjiţi, că pricepură îngrijorarea stăpânului lor:

— Nu te învenina, că ne învrednicim noi să-ţi aducem înapoi piatra.

Şi într-o fugă, amândoi, Cuţului având în spate pe Miţului, vânturându-se pe mare, se aciuară la curtea Împăratului Arapilor. Era pe înserate când Cuţului se pripăşi la poartă, iar Miţului se sui şerpuind ca o hoaţă de pisică în casă. Cum pândea, nevăzută dintr-un colţ, odată îi ieşi dinainte un şoarece. Hop! Se repezi la el şi-l prinse în gheruţe.

— Nu mă păpa, se rugă sărmanul şoricel, că şi eu ţi-oi fi de folos!

— Te las, miorlăi mâţa, dacă peste noapte te strecori la arap şi pui laba pe piatra de sub limbă.

Şi numai după jurământul dat, rămase şoricelul nevătămat. El se săltă pe masă, îşi muie codiţa în solniţa cu piper; apoi, pe nesimţite, ajunse în iatacul Împăratului Arapilor şi, cum acesta se afla adâncit în somn, îşi scutură uşor codiţa în nasul acestuia. Împăratul strănută şi piatra sări cât colo. Atunci şoricelul o luă în bot şi fuga cu ea la pisică. Apoi ea şi câinele alergară într-un suflet până la ţărmul mării.

— Acum, hămăi Cuţului, încalecă pe mine şi ţine încleştată piatra în dinţi; să nu-ţi cadă în apă, că te-ai dus pe copcă!

Tocmai când se străduia să răzbată mijlocul mării, ce-i veni câinelui, că se întoarse spre pisică şi-i spuse:

— Aş vrea să ştiu cum arată piatra fermecată.

Dar cum să-i arate Miţului piatra, că i-ar fi căzut din bot?

— Sau îmi arăţi sau te dau huştiuluc în mare! îl apucase curiozitatea pe Cuţului.

Miţului, înfricoşată, vru să-i dea o lămurire şi huştiuluc! piatra în mare.

Acum ce să se facă ei? Cum să se ducă acasă fără piatră? Tot pisica, mai drăcoasă întru astea, ochi în apă un peşte şi-l prinse în gheare.

— Nu mă înghiţi, că ţi-oi fi bun şi eu la ceva, doar eu sunt mai-marele peştilor.

— Te las, dacă îmi aduci piatra fermecată din fundul mării.

Împăratul peştilor făcu numaidecât adunare de peşti, dar nimeni nu ştia de piatră. Se numărară şi văzură că lipseşte o plevuşcă, cel mai mărunţel peştişor dintre ei. Îl căutară şi pe acesta şi-l descoperiră tocmai când scotea piatra la liman.

Şi mâţa puse mâna pe talisman şi dădu drumul peştelui-împărat, şi tot fuga, într-un suflet, ajunseră la stăpânul lor acasă, pe care îl găsiră bolnav de moarte din pricina talismanului. Dar chiar de când i-au vestit întoarcerea lui Cuţului şi Miţului, de cum au fost zăriţi în largul mării, se mai dezmetici el socotind că-i a bine, iar când văzu piatra, se şi înzdrăveni cu totul, tare ca fierul şi ca oţelul.

Şi cu piatra fermecată îşi înălţă din nou un palat împărătesc, de se lăfăi cu toate bunurile şi trăi fericit…

---

1. chitit — despre oameni: chibzuit, socotit. ↩︎