Norocul și Mintea s-au întâlnit la casa unui om. Acesta i-a primit cu dragă inimă şi i-a rugat să lucreze fiecare cu ce poate: Norocul să-i care averi cu sacul, iar Mintea, isteţime cu carul.
Şi aşa, în scurtă vreme, omul nostru întrecu în bogăţie chiar pe împărat, că avea argint cât stelele cerului şi nisipul mării, şi minte, de i se duse vestea de înţelept ce era, că vorbele ieşite din gura lui plăteau cât aurul. Împăratul, dacă-l văzu aşa de înstărit şi cuminte de nu mai avea pereche, îl luă de ginere. Şi ajutat de Noroc şi de Minte, ajunsese omul în culmea măririi.
Până aci totul a mers ca pe roate. Dar într-o zi, din vorbă în vorbă, Mintea şi Norocul au început să se încaiere.
— Ce mai tura-vura, zise Mintea, poftim la întrecere, arată ce poţi fără mine; iată, eu mă dau la o parte şi rămâi singur, pe seama ta.
— Prea bine, încheie Norocul, şi cu tine şi fără tine.
Mintea se călători atunci din casa omului şi Norocul rămase de capul lui. Purcese să-i care la averi, de nu mai ştia unde să le poată aciua; îl noroci astfel, că pe tot ce punea el mâna, se preschimba în aur.
Norocul îi merse tot sporind, dar mintea i se scurtă tot mai mult. Nici un cuvânt ca lumea, nici unul la locul lui. De unde până atunci toţi se îmbulzeau la el după un sfat, omul se prosti aşa de tare, de râdeau şi copiii.
Între timp, se pregăti o mare sărbătoare la palat. Crai din cele patru colţuri ale lumii erau poftiţi la ospăț, unde ginerele împăratului avea locul de frunte; doar vuia pământul de vâlva ce o făcuse cu avuţia şi cuminţenia lui. Cu toţii se ospătară frumos, numai ginerele se purtă ca un găman1. Când împăratul întinse cu mâna sa fieştecăruia câte o ramură cu mere de pe masă, mesenii toţi curăţiră merele şi le mâncară, numai ginerele, ca un netot, înghiţi ramura cu mere în întregime, cu frunze cu tot. Musafirii strâmbară din nas şi se uitară unul la altul înciudaţi. Împăratul, să intre în pământ de ruşine, nu altceva. Ceru să-l umfle pe sus, să-l ducă la spânzurătoare, că numai astfel îşi putea plăti ruşinea suferită.
Era aproape să-i tragă ştreangul la beregată, şi ginerele, care altădată era cu vorba aşa bogată, acum tăia numai palavre. Înşira vrute şi nevrute, şi toca din gură, sărăcuţul de el mergea de-a racul cu mintea.
Iar Norocul, câte nu învârti spre a-l mântui, dar în deşert. Când se asigură că nu-i merge roata şi că e vai de capul omului, se dete bătut şi se supuse Minţii:
— Te rog, surată, scapă-l de la pieire, ca să nu-l port pe sufletul meu viaţa-mi toată. Eu am făcut-o lată, tu să nu faci ca mine, Minte aşa de înzestrată şi lăudată!
Mintea, miloasă, nu zăbovi şi se aşternu la lucru. Voinicul îşi veni în fire şi i se păru că s-a deşteptat ca dintr-un somn adânc. Limba i se dezlegă dintr-o dată.
— Ce v-aţi năpustit la mine, ce aveţi cu mine? Unde s-a mai pomenit până acum spânzurat nejudecat! Luaţi-mă şi întrebaţi-mă şi, dacă îmi veţi găsi vreo vină, să-mi daţi o pedeapsă şi mai haină.
Şi astfel a fost nevoit chiar împăratul să-l judece. Acesta îi zise:
— Nu ţi-e de ajuns batjocura ce mi-ai făcut la masă? Ai mai văzut om să rumege frunze şi ramuri?
— Nu e vina mea, când am socotit că un dar împărătesc nu-l dispreţuiesc decât neobrăzaţii şi nerozii. Ca să-mi cinstesc împăratul, am făcut ce nimeni n-a făcut. Dar numai eu ştiu ce am pătimit în mine, crezând că am să fiu lăudat de tine.
Împăratul îşi dete seama că ginerele nu semăna cu cel dinainte. Se simţea parcă stingherit de vorba lui. Îl pofti din nou la sfat, că mulţi aşteptau să mai audă o vorbă cumpănită pentru toate nevoile lor.
De atunci se pomeni Norocul rămas slab de minte. De-aci şi vorba: mai bine un dram de minte decât un car de noroc!
- găman — bărbat foarte mâncăcios. ↩︎