Iată o poveste cum nu e alta, auzită şi povestită.
A fost odată, cam de multişor, sunt ani de când trăia undeva o femeie din greu, singură şi neajutorată. Se frământa ziulica întreagă că nu are şi ea un copil, care să-i deschidă uşa, să nu fie singură cuc. Se scula şi se culca tot cu acelaşi gând: să aibă şi ea un sufleţel în casă, să-i lumineze nopţile şi zilele.
Aşa de mult îşi dorea o fetiţă, că într-o seară adormi rugându-se:
— Doamne, de-aş avea o fetiţă, fie măcar şi o curcubetă1!
În vis i se arătă o ursitoare, care o povăţui să ia calea pădurii neumblate, unde va găsi ce doreşte.
A doua zi, încrezându-se visului, biata femeie se pregăti de cale şi o luă încetişor la deal spre pădure. Tot rătăci prin desiş, până ce pierdu cărările şi se opri într-un rămuriş. Când şi-aţinti ochii, văzu un colţişor care semăna a sălaş omenesc: cu acoperiş însăilat2 de scânduri, cu pereţi din trunchiuri de copaci şi cu o uşă din împletitură de nuiele. Se tot suci şi se învârti, dar nu zări pe nimeni. Şi cum era istovită de cale lungă, bătu în leasă3:
— Cine şade aici?
Deodată, de după un trunchi i se arătă dinainte Muma-Pădurii, care o pofti înăuntru. Acolo, ce-i văzură ochii? Masa şi scaunele erau numai buturugi, patul, o scorbură mare, peste care era întins un aşternut de frunze şi muşchi verde şi moale. Pe masă era o oală cu floarea-soarelui, iar într-un ungher se aflau adunate tot felul de buruieni de leac.
Muma-Pădurii, privind-o, ca orice vrăjitoare îi ghici vrerea, apoi scotoci prin ierburi, găsi o curcubetă şi o descântă.
După ce isprăvi, îi dărui femeii curcubeta. Încă nu apucă să calce la înapoiere pragul casei şi Curcubeta prinse a glăsui. De bucurie şi de dragă ce-i era, biata femeie se purta cu dânsa ca şi cu un ou, de teamă să nu se spargă.
Într-o zi, Beta (că aşa o alinta bătrâna) văzu fete din vecinătate coborându-se la râu după apă şi zise mamei sale că vrea şi ea să se ducă cu ele.
— Cum să te duci, draga mea, că tu nu poţi umbla?
— Ba eu pot, mamă!
Când văzu mama că-i peste putinţă să-i strice voia, o lăsă la râu cu fetele. Ea merse de-a rostogolul, de sosi mai curând decât toate suratele. Acolo se ţinu mai deoparte.
Unele au început să se scalde, altele să spele, înălbeau sau întindeau pânza, fiecare cu lucrul ei.
Beta îşi scoase cămaşa de pe ea şi ce să vezi? Nu mai era o curcubetă, ci o sânziană. Feţişoara ca spuma, perişorul ca aurul şi ochii negri ca măslina! Şi rumenă-rumeioară ca bujorul, o minunăţie vie!
Intră şi ea în apă să se scalde şi tot jucându-se îi pică inelul cu piatră scumpă în râu. Fata se afundă în apă şi-l căută scormonind prundul.
Dar iată că trecu pe acolo călare, în armură, un fiu argintat şi luminat de împărat. Îl adusese aţa să-şi adape calul tocmai pe unde se afla mândreţea de fată jucăuşă. Cum auzi tropot de cal, ea se dete la fundul apei şi rămase tupilată acolo, să nu fie zărită cumva de tânăr.
S-apropie el să-şi adape calul, dar n-a fost chip; tot îşi pleca botul şi se trăgea înapoi speriat.
— Oare ce are zmeul meu de se sperie?
Mai încercă o dată, zorindu-l spre apă, în zadar, că se da tot înapoi.
— Mânca-te-ar dihăniile, de te-ar mânca! Ce ai astăzi de te sperii aşa?
Cum era curios, descălecă şi se aplecă să bea el întâi din apă şi, îngenunchind, minune mare! Se oglindea în apă făptura fetei cu mai multă strălucire ca soarele!
Se apropie el către marginea apei şi o întrebă frumos cum o cheamă şi ce caută acolo? Ea se plânse că-i alunecase inelul în apă şi-l caută prin pietriş, pe unde s-o fi rătăcit.
— N-ai nevoie de asta, îi răspunse el, că inele poţi avea de la mine câte vrei.
Şi odată îi aruncă o pungă plină de inele cu pietre nestemate, care de care mai scumpe. Apoi se rugă de dânsa să iasă din râu; dar ţi-ai găsit fata să asculte! Cu nimic n-a putut s-o înduplece. Beta scotea inelele din pungă şi le punea pe degete numărându-le:
— Un ineluş, două ineluşe, trei ineluşe…
Cum înceta de numărat, iar o lua de la capăt:
— Un ineluş…
Trecând o babă, care-şi făcuse drum într-acolo, coconul de împărat fugi şi o opri să-i ceară ajutor. După ce se vorbi cu dânsa, se prefăcu el că pleacă şi se îndosi după un copac.
Cum fetele celelalte se risipiră care încotro spre casele lor, să ducă vestea minunii întâmplate, lăsând albiile la mal, veni baborniţa şi se puse să spele. Dar ce fel de spălat? Răsturna albia pe dos şi se făcea că punea apă să spele.
— Nu aşa, mătuşă, sări Beta, nu se spală aşa!
— Dar cum se spală, că eu nu ştiu altfel, zise baba.
Beta tot o învăţa, dar mătuşica făcea tot de-a-ndoaselea.
— Nu aşa, mătuşă, nu se spală aşa! strigă fata încă o dată.
— Deh, fata mea, dacă eu nu mă pricep, de ce nu vii tu încoace să mă înveţi?
Fata, tot apropiindu-se să-i arate, nu luă seama că era afară din râu. Tânărul ieşi din ascunzătoare şi puse mâna pe ea. O urcă pe cal şi fuga la palat. Noroc că târându-şi cămăşuţa după ea, a putut să şi-o tragă peste cap.
Când tânărul ajunse acasă, dădu de ştire părinţilor săi că şi-a găsit mireasă!
— Cum, fiul meu, izbucni împărăteasa-mamă, dintr-o cetate plină de fete nu ai ales decât pe cea mai pocită?
Fusese aspru mustrat, dar feciorul nu se dete bătut. Ştia el ce nu ştia nimeni şi îi era deajuns. Împărăteasa-mamă, după ce plânse şi se frământă ceasuri întregi de durere şi nu-l putu clinti, închise ochii şi-l lăsă de capul lui.
Lumea se mira că un fiu de împărat voia să se însoare cu asemenea pocitanie, se spunea chiar că nu era în toate minţile. Se făcu nunta, dar ce nuntă? În loc de joc şi cântece, numai plânsete şi vaiete!
Dar când în sfârşit rămaseră singuri, mirele şi mireasa, ea îi spuse:
— Să te fereşti de un singur lucru, să nu te atingi de cămaşa curcubetei ce ţi-o las în seamă, altminteri are să fie foc şi pară!
Astfel îşi petrecură vreme îndelungată laolaltă. Până când într-o zi au fost chemaţi la o nouă nuntă împărătească, a singurei lui surori.
— Deh, făcu împărăteasa-mamă, toate măririle din lume merg cu nurori la nuntă, numai eu fără noră, că doar n-o să car o tărtăcuţă după mine!
Foarte mâhnit plecă fiul cu părinţii săi la nuntă, fără Beta. Ea l-a văzut pornind cu lacrimile în ochi; deşi ea ştia bine că în văzul lumii mai avea încă zile de trăit sub înfăţişarea asta, se hotărî să meargă şi ea la nuntă, chiar dacă o va plăti cu preţul vieţii. Scoase deci cămaşa ei de curcubetă şi sosi tocmai când se juca hora mare. Se încinse şi ea alături de mireasă.
Toată lumea fu cuprinsă atunci de mirare şi se auzea un murmur. Cine să fie? O fată sau o zână din alte tărâmuri? Numai unul singur, feciorul de împărat, ştia adevărul şi nu mai putea de bucurie.
Împărăteasa zise împăratului:
— Vezi ce frumuseţe de bălăioară! Asta era pentru băiatul nostru.
Şi-şi şterse cu năframa o lacrimă de pe gene.
Fiul ei o auzi şi-i spuse:
— Nu-ţi strica inima, dragă mamă, că asta e chiar aleasa şi mireasa mea şi nora ta ursită.
— Cum poate să fie ea? Unde e pielea ei de tărtăcuţă?
— A rămas acasă, răspunse fiul.
Împărăteasa, fuga la ea acasă, aprinse focul şi arse cămaşa de dovleac.
În clipa aceea, de unde juca sprintenă şi fericită, Beta dete un chiot de durere, o podidi plânsul şi aşa se muie şi se subţie sărmana de ea, până se făcu o zburătoare; luându-şi zborul, se anină pe o ramură de arbore din grădina palatului.
Fiul de împărat alergă îndată după ea, urmărind-o din creangă în creangă, tot mai sus, până nu-i mai zări urma.
Numaidecât porni el în căutarea ei; aflând despre vrăjitoarea din pădurea întunecată, o luă pe drumul pe care îl bătuse mama Betei odinioară şi dibuind pe unde era rămurişul mai stufos, nimeri drept la sălaşul Mumei-Pădurii. Aceasta cunoştea zorul care îl aducea într-acolo. Chemă șoimii şi le porunci să întindă laţuri prin toată pădurea ca să prindă pe nenorocita fugară.
Sta feciorul cu inima tremurândă, având tolba de săgeți aruncată pe umăr, să nu cumva să i se întâmple păsării ceva. Dintr-un frunzar întunecat, pasărea neştiutoare se apropie ciripind şi căzu în laţ.
Muma-Pădurii, înduioşată de dragostea feciorului de împărat pentru Curcubeta, pregăti pentru ea o minune de balsam din buruienile multe ce le avea, iar pasărea îl bău şi se învoltă dintr-o dată, luând înfăţişarea dinainte, de fată frumoasă, cum pe pământ nu mai era nici una.
De aci înainte nu mai avea nevoie să se ascundă în cămăşuţa ei de curcubetă. Feciorul de împărat, bucuros, o cuprinse atunci în braţele lui şi iute ca vântul şi ca gândul zbură până acasă, la părinţii săi.
Aci se nunti cu ea, o nuntă de poveste, înzestrând-o pe Beta cu toate podoabele din vistieria împărăției, printre care multe inele cu pietre scumpe.
N-a fost uitată nici mama Betei, care se bucură şi ea până la moarte de o viaţă cum nici măcar în visul ei nu-şi închipuise.