A fost odată un domn mare, care îşi pusese în gând să cutreiere cetăţile din cuprinsul ţării. Voia să afle cum se poartă şi trăiesc oamenii sub cârmuirea lui. Dar nu ştiu cu ce prilej rămăsese să înnopteze într-o cetate îndepărtată, unde nici el, nici însoţitorii lui nu cunoşteau pe nimeni. Şi voind să tragă undeva, bocăni la o uşă pe la o casă de om nevoiaş şi împovărat cu o droaie de copii. Acesta îl primi cu toată bucuria.

A doua zi dimineaţa, domnul se vorbi cu acest om necăjit să-i dea de suflet pe unul din copii, pe care îl ochise de la început, căci îi păruse mai deosebit decât ceilalţi, fiind mai aşezat şi mai cuminte. Părinţii îi răspunseră într-un glas:

— Toţi sunt copiii tăi; măria ta să aleagă pe care vrea!

— Eu îl vreau pe acela de acolo, mi se pare cuviincios şi cumpănit!

Şi aşa domnul luă pe alesul lui la curte şi-l dete la carte. Şi nu greşise în alegerea lui, căci feciorul, minte ageră, se ciopli repede şi se dăscăli în toate; de aceea îl şi iubeau domnul, şi doamna.

După ce fu gata cu şcoala, încredinţat că băiatul e înzestrat cu toate darurile dorite, se gândi să-l facă moştenitor, socotindu-l bun de ginere, căci el, ca domnitor bătrân şi înţelept, preţuia pe oameni nu după neam şi bogăţie, ci după vrednicie.

Nevoind a face singur pasul acesta, întrebă şi pe soția sa, dar ea nu se învoi cu dânsul. Doamna ţinea mai mult la mărire, cerea ca ginerele să fie din neam domnesc.

De aci se iscă zarvă şi după multă îndoială şi ciorovăială între ei, gândi domnul să cadă la o învoială.

— Ca să nu fie pe deplin după cum ţinem fiecare dintre noi, atunci să trimitem în ţări străine doi feciori, pe al nostru şi pe un boieraş, cărora să le dăm câte o corabie cu oameni înarmaţi şi câte două mii de galbeni. Iar după vreme de un an, care din doi se va alege cu mai mare câştig şi mai mare vază¹, acela să ne fie ginere.

Doamna nu se împotrivi, dar ca să-şi facă pe plac chemă pe feciorul de domn dorit de dânsa şi-i numără pe ascuns încă două mii de galbeni ca să-l ajute să iasă învingător faţă de alesul soţului ei.

Amândoi feciorii se înfăţişară înaintea domnului şi doamnei, primiră poruncile şi porniră la drum în aceeaşi zi, dar pe două căi deosebite.

Fiul de domn, când s-a văzut cu atâta bănet în chimir, suindu-se în corabie se călători departe, sigur fiind că se va întoarce în ţară înaintea celuilalt şi cu mai multă vază şi avuţie.

După un drum de mai multe săptămâni, ajunse într-o cetate, unde se afla o vestită farmazoană², gata de a te fermeca văzând cu ochii.

Auzind de venirea fiului de domn, îl pofti la masă şi după ce ospătară cu prisos din toate bunătăţile, îi zise:

— Ai să auzi ce n-ai mai auzit şi ai să vezi ce n-ai mai văzut: o pisică jucăuşă, care sare şi joacă în două labe douăzeci şi patru de ore necontenit, în timp ce cu celelalte două ţine dinainte două sfeşnice cu lumânări aprinse. Ce crezi despre minunea asta?

— Ce să cred? Nu cred nimic. Unde poţi vedea vreodată ciudăţenia asta?

— Ba se poate vedea! Dă mâna încoace, să facem prinsoare.

— Poftim, făcu feciorul.

— Pe ce? îl ispiti ea.

— Pe tot ce vrea doamna, răspunse feciorul.

— Eu zic pe toată averea ta, iar de nu se va adeveri cele ce-ţi spun, ţi-o voi plăti-o îndoit, încheie dânsa şi el nu o dezise.

Ca lucrul să fie mai întemeiat, făcură carte şi legătură de la care să nu se abată nici unul.

Tânărul se bucură că dintr-o dată, fără multă osteneală, se va îmbogăţi. Nenorocitul nici nu bănui pe ce mâini intrase.

Au adus pisica şi i-au pus două sfeşnice cu lumânări aprinse în labe, au chemat şi un toboşar care începu a-i cânta şi, bat-o pustia de mâţă sprinţară, juca şi ţopăia întocmai ca omul. Şi jocul ţinu douăzeci şi patru de ceasuri, după cum i-a fost vorba ei. Doamna, după tocmeala lor, culese tot avutul lui, şi el rămase despuiat pe drumuri. Abia de se putu pripăşi la o brutărie unde, ca să nu moară de foame, căra apa cu sacaua³.

Feciorul sărac, despărţindu-se de feciorul bogat, se îmbarcă şi, uitând de griji, o luă razna oriunde o nimeri. Ajunse şi el după vreo câteva săptămâni la un ostrov împădurit şi înflorit în mijlocul mării.

Rămase uimit, minunându-se de frumuseţea priveliştii şi zise oştenilor:

— Staţi, voinicilor, să ne oprim aici!

Şi se urcară cu toţii pe mal, şi cum alesul domnului se plimba pe acolo, se izbi de o lespede mare, legată cu patru lanţuri. Chemă pe oşteni şi le porunci să tragă de lanţuri şi să ridice lespedea. Şi după ce ei o săltară din loc, ce să vadă? Un drum care cobora adânc pe sub pământ.

Un moş cu barbă albă le ieşi înainte şi-i întrebă ce caută pe tărâmul lui? Flăcăul îi istorisi toate pe rând, împărtăşindu-i şi gândul cu care îl mânase părintele său în lume.

— Pe unde vei merge, departe, vei da de domnul acestui ţinut, care se luptă de nouă ani cu duşmanul său şi nu-l poate doborî. Când te vei apropia de cetatea lui să o despresori⁴, te vei sui şi vei ridica steagul în semn de biruinţă. Atunci vei fi chemat de el şi răsplătit.

Şi iată că după umblătură de multe zile; însoţit de oştenii săi, ajunse la locul luptei; tăindu-şi drum cu sabia, flăcăul despresură cetatea şi înălţă steagul biruinţei şi astfel mântui pe bătrânul domnitor. Acesta îl chemă şi, mulţumindu-i binefăcătorului, îi spuse:

— Cere tot ce doreşti, că toate ale mele sunt şi ale tale.

— Dăruieşte-mă după voia ta, îngână sfios feciorul.

— Să-ţi dau pe fiica mea de soţie şi să te înscăunez în locul meu?

— Asta nu pot primi fără a înştiinţa mai înainte pe tatăl meu.

Domnitorul îi ticsi corabia cu toate bunătăţile şi scumpeturile, îi dărui pungi doldora de galbeni şi giuvaericale, îi îmbrăcă pe oşteni cu haine noi-nouţe; el mulţumi pentru toate aceste daruri şi-şi luă rămas bun.

Când se-despărţise de moşul cu barba albă, acesta îi ceruse:

— La întoarcere să te abaţi şi pe la mine, să-mi laşi şi mie o părticică din avutul ce vei dobândi.

Însă moşul voise să-l încerce şi să vadă dacă este un om de treabă şi de cuvânt, că lui nu-i ardea de îmbogăţire. Aşa că, la întoarcere, feciorul trecu pe la moş, să-i facă parte din averea dobândită, dar el îl opri:

— Nu-mi trebuie nimic, fătul meu. Am vrut numai să te încerc, ca să aflu omenia şi dărnicia ta.

Şi astfel, tot plutind pe mare zile întregi, nimeri şi el la vestita farmazoană. Şi lui i s-a întâmplat tot aşa ca şi fiului de domn. După prânzul mare, îl luă cu aceeaşi poveste. Dar nici el nu se încrezu poveştilor ei şi puse rămăşag tot pe avere.

Şi unde începu pisicuţa, ca un spiriduş, să joace tontoroiul⁵ în două labe, cu lumânările în celelalte două, s-o tot priveşti şi să te cruceşti.

Trecură aproape douăzeci şi trei de ceasuri şi toboşarul tot mai cânta şi bătea din tobă şi pisica tot mai sărea şi se da în vânt.

Se apropia ceasul al douăzeci şi patrulea şi feciorul se frământa şi sta ca pe ghimpi. Deodată, ce-i veni în minte? Rupse un ciucure mare, care spânzura la sofaua unde se aşezase şi odată țuşti! pisicuţa aruncă lumânările şi fuga după ciucure, crezând că e un şoarec să-l prindă.

Şi astfel femeia pierdu rămăşagul şi feciorul câştigă jocul. După cum le fusese prinsoarea, el îi luă averea şi plecă.

Între astea, auzind că feciorul bogat ajunsese să care apă cu sacaua la o brutărie din apropiere, îl căută şi, cum îl găsi, îl ajută să-şi facă rost de o nouă corabie şi le cumpără haine şi lui, şi oştenilor cu care plecase.

Se înapoiară cu toţii acasă: corabia feciorului sărac era toată plină de comori, oştenii lui spilcuiţi⁶, parcă scoşi din cutie, iar corabia feciorului de domn, goală şi oştenii cu mantii sărăcăcioase, de-ţi era mai mare mila.

Abia atunci văzu şi doamna ce dreptate avusese soţul ei şi-şi aminti de vorba că omul sfinţeşte locul, nu locul pe om.

Au făcut o nuntă mare şi cum domnul era împovărat de ani, s-a lăsat de domnie şi a înscăunat în locu-i pe ginerele său, care astfel a ajuns la mărirea visată, având parte până la adânci bătrâneţe de toate bunurile şi bucuriile lumii.

---

1. vază — autoritate pe care o are o persoană (sau un lucru) datorită anumitelor calități sau merite. ↩︎
2. farmazoană — vrăjitoare. ↩︎
3. saca — butoi așezat pe un suport cu două sau cu patru roți, cu care în trecut se transporta apa de la fântână sau de la râu. ↩︎
4. despresura — a elibera o unitate militară împresurată sau o cetate asediată, îndepărtând armata asediatoare. ↩︎
5. tontoroi — a juca (sau a sări) tontoroiul = a juca sau a dansa cu mișcări bruște și cu sărituri, fără ritm. ↩︎
6. spilcuit — cu aspect (prea) îngrijit, (exagerat de) gătit. ↩︎