A fost odată un bou care a muncit la stăpânul lui ani mulţi cu credinţă şi răbdare, nădăjduind că, atunci când va îmbătrâni, stăpânul îi va da de mâncare pe săturate şi-l va lăsa să se odihnească şi să-şi isprăvească zilele în pace, dar s-a înşelat. Bătrâneţea a venit pe nesimţite şi el tot mai trăgea la carele grele şi la plug. Dar cel mai greu era să treiere1 grăunţele, învârtindu-se într-un loc cât era ziua de mare sub soarele arzător de vară. Ba, pe deasupra, după atâta suferinţă, bătrânului bou îi mai puneau şi botniţă, ca să nu îmbuce ceva din grâul de treierat. Bietul animal răbda şi-şi spunea în gând: „Când o să isprăvim de treierat şi la toamnă de însămânţat, o să-mi dea drumul să mă odihnesc şi eu. Oare stăpânul meu nu vede că nu mai am putere de muncă?“
Treieratul s-a terminat. Veni şi toamna, arară ogoarele şi le însămânţară cu grâu. Abia atunci căzu pe capul boului năpasta cea mare, când îl auzi într-o zi pe stăpân spunându-le fiilor săi:
— Bine c-am isprăvit cu semănatul, pentru că bătrânul bou nu mai e bun de muncă; a slăbit mult şi n-o s-o mai ducă iarna asta, ca la primăvară să mai avem vreun folos de pe urma lui. E timpul să-l tăiem şi să-l facem pastramă.
Când auzi una ca asta, se gândi şi-şi spuse în sinea lui: „Omule nemulţumit! Atâţia ani ţi-am muncit cu răbdare, şi-n cele din urmă, când m-au lăsat puterile, în loc să-ţi fie milă de mine, să mă laşi să mor liniştit, tu vrei să mă tai? Ce rău ţi-am făcut eu ţie? Nu ţi-am tras carele încărcate, nu ţi-am arat tarlalele de pe care ai strâns un grâu minunat cu care te-ai hrănit pe tine şi pe toţi copiii tăi? Ba ai mai vândut din el şi ai luat un preţ bun. Nu ţi-am treierat grâul, când îmi puneai botniţă ca să nu îmbuc cumva din grăunţele pe care le-ai arat şi le-ai semănat cu ajutorul meu? Iar apoi, când am rămas nevolnic, tu, în loc să-ţi fie milă de mine şi să mă laşi să mă odihnesc, mă tot îmboldeai cu şişul de fier, de mi-ai făcut pielea ciur. Şi pentru tot binele pe care ţi l-am făcut, nu-mi îngădui nici măcar acum, la bătrâneţe, să mă odihnesc şi să mor în pace, ci vrei să mă tai! Asta nu se mai poate răbda! Am să-mi iau câmpii şi am să mă duc în codrul pustiu!“
Aşa gândi bătrânul bou şi porni în fugă spre codrul pustiu. Pe drum se întâlni cu un cocoş, care-l întrebă:
— Unde alergi aşa, boule?
Boul îi povesti toată istoria sa. Auzind-o, cocoşul spuse:
— Rogu-te, ia-mă şi pe mine să fugim împreună, fiindcă şi eu am auzit-o pe stăpâna mea spunând copiilor săi: „Să-l tăiem pe cocoşul acela bătrân, pentru că nu mai e bun decât de tocană!“
Boul îl luă sub ocrotirea sa şi porniră amândoi la drum. Mai merseră ei puţin şi întâlniră un măgar care-i întrebă:
— Unde aţi pornit-o aşa repede, boule, şi tu, cocoşule?
Aceştia îi povestiră că se duc în cele pustietăţi, din pricina stăpânilor răi şi nerecunoscători. Atunci măgarul, înălţându-şi urechile, zise:
-— Vă rog, luaţi-mă şi pe mine, fiindcă nici stăpânul meu nu este mai bun decât ai voştri. Niciodată nu-mi dă jos samarul2 de pe spinarea-mi jupuită. Toată ziua mă încarcă cu poveri grele, din pricina cărora nu pot merge repede, şi el, în loc să mă lase să mă mai odihnesc, mă altoieşte cu toiagul pe spinare, de parcă ar da într-un lemn.
Îl luară şi pe acesta şi porniră mai departe.
Merseră ce merseră, până ce întâlniră în cale o pisică.
— Încotro aţi luat-o? îi întrebă ea.
Boul îi răspunse că şi-au luat câmpii şi din ce cauză.
— Rogu-vă, spuse pisica, luaţi-mă şi pe mine cu voi! Pentru că stăpânul meu are copii răi, care mă chinuiesc toată ziua, jucându-se cu mine. Nu le ajunge că le prind şoareci, dar au mai făcut şi nişte cărucioare mici la care mă înhamă să-i car! Asta e treabă pentru mine? De aceea nu mai pot răbda şi am să fug şi eu!
O luară şi pe ea.
Pe drum mai întâlniră apoi un iepure, care-i întrebă:
— Încotro aţi luat-o?
Cu toţii răspunseră că şi-au luat câmpii.
— Ştiţi ce, zise iepurele, luaţi-mă şi pe mine, că nu mai am pace din pricina vânătorilor care mă hăituiesc tot timpul.
ÎI luară şi pe el şi porniră cu toţii în fugă până ajunseră într-o pădure pustie. Acolo găsiră hrană din belşug şi linişte destulă, încât nu mai puteau de bucurie.
Când dete frigul, că iarna se apropia cu paşi repezi, boul spuse:
— Dragi prieteni, trebuie să ne dăm osteneala şi să ne facem o casă, pentru a nu muri de frig la iarnă.
Dar ceilalţi începură să dea înapoi.
Măgarul zise:
— Eu, când o fi ger, am să-mi întorc coada împotriva crivăţului şi am să ies din iarnă; n-am nevoie de casă.
Cocoşul spuse şi el:
— Eu am să mă urc într-un copac şi am să cânt mereu; eu ies din iarnă.
Pisica şi ea:
— Eu am să mă vâr într-un copac scorburos, am să torc mereu — hâr-mâr — şi am să ies din iarnă.
Iepurele spuse şi el:
— Eu din tufiş în tufiş şi din lăstăriş în lăstăriş voi ieşi din iarnă.
Atunci boul, văzând cum stau lucrurile, se apucă de treabă şi-şi făcu singur o casă, punând drept acoperiş blana unui lup, pe care l-a găsit mort şi l-a jupuit cum se cuvine.
După ce termină lucrul, boul bătrân se sătură de iarbă, se adăpă, intră şi se încuie în casa lui călduroasă, unde adormi liniştit.
Într-o noapte de iarnă se iscă furtună mare şi se lăsă gerul. Atunci prietenii boului dădură fuga peste el şi-l rugară să-i oploşească în casa lui, căci altfel au să moară de frig. Cel dintâi s-a dus măgarul şi începu să ragă cu lacrimi în ochi:
— Boule, frăţioare, deschide-mi, că mor de frig!
— Cară-te de aici, răspunse boul, întoarce-ţi coada împotriva frigului!
Măgarul începu să plângă şi boului i se făcu milă, aşa că-i deschise.
În urma lui veni şi cocoşul şi strigă:
— Deschide-mi, boule, că mor de frig!
— Hai, mişcă-te de aici! Du-te şi cântă prin copaci, ca să scapi de iarnă!
Apoi i se făcu milă şi-l oploşi3 şi pe acesta. Tot aşa s-a întâmplat şi cu pisica şi cu iepurele. După ce-i mustră la început, îi iertă şi-i primi pe toţi în casa lui caldă. Aici era bine şi toţi se încălzeau şi se veseleau.
Într-o noapte friguroasă de iarnă se auziră urletele lupilor flămânzi. Măgarul spuse:
— Boule, auzi nişte fete care cântă? Am să zbier şi eu!
— Bagă-ţi minţile-n cap! zise boul. Ce să caute fetele în pădurea asta pustie?!
Măgarul nu ascultă însă şi zbieră o dată cu glasul lui puternic, cât putu mai tare. Lupii sosiră îndată, înconjurară casa şi strigară:
— Prieteni buni, deschideţi, să vedem cine ne-a chemat aici!
Toţi îngheţară de frică, mai ales măgarul, fiindcă el zbierase şi era foarte iubit de lupi. Atunci boul zise:
— Deschideţi, să vedem ce vor.
Unul dintre ei deschise uşa. Lupii se bucurară din cale-afară şi, cum intrară, spuseră:
— Prieteni buni, ia auziţi aici un cântecel.
— S-auzim, zise boul.
ŞI lupii începură:
— Ce-am căutat, am găsit…
Boul zise:
— Acum să vă cântăm şi noi ceva!
Lupii răspunseră:
— Bine, să v-auzim şi pe voi.
Şi boul începu:
— Ce-aţi văzut pe acoperişul casei, asta vă aşteaptă şi pe voi!
Lupul bătrân spuse celor mai tineri:
— leşiţi şi vedeţi ce e pe acoperiş!
Aceştia îl ascultară şi, când văzură acolo sus blana de lup, se speriară şi fugiră care încotro. Cum îl văzură singur, toţi tăbărâră pe lupul cel bătrân. Boul cu coarnele, măgarul cu copitele, pisica cu ghearele, cocoşul cu clonţul, iar iepurele alerga de jur-împrejur în căutarea unei puşti ca să tragă în el.
Apoi, cum era într-un hal fără de hal, boul îl luă în coarne şi-l azvârli pe uşă afară. Lupul se sculă şi o luă la sănătoasa. Pe unde trecea, frunzele copacilor şi conurile îngheţate de brad îl ciocăneau pe spate. Când ajunse la fârtaţii săi, le spuse că iepurele a tras după el cu puşca şi alicele cădeau ca ploaia pe spinarea lui. Apoi, de frică şi de oboseală, căzu jos şi muri.