A fost odată o împărăteasă bună şi frumoasă, mai frumoasă ca virtutea, dar avea un fiu rău şi urât, mai urât ca păcatul.
Şi, cum ea era femeie, mai mult prinţul, fiul ei, se ocupa de treburile ţării. Şi acesta se purta atât de rău cu toţi curtenii şi cu cei din jurul lui, încât nimeni nu-l iubea, dimpotrivă, fiind cu toţii jigniţi de dimineaţă până seară, tot se gândeau în fel şi chip cum să se răzbune într-o bună zi pe prinţul acela înfumurat. Deoarece, pe lângă faptul că era cum era de urât, mai era şi înfumurat. Niciodată n-ar fi primit vreun sfat de la nimeni, încredinţat că nimeni nu gândea mai limpede ca el, nimeni nu judeca mai bine ca el. Şi, nesfătuit de nimeni, conducea după mintea lui, încurcându-le pe toate, fără să mulţumească pe cineva.
Un alt nărav al lui era acela al eleganţei fără margini. Sărăcise întreaga vistierie cu luxul lui nemaipomenit, îmbrăcat numai în catifele şi mătase, cerând să-i fie cusute costumele numai în fire de aur şi argint.
Ce au pus la cale, într-o bună zi, curtenii care nu-l puteau suferi?!
Au adus la palat patru din cei mai iscusiţi croitori, pe care nu-i mai văzuse prinţul niciodată, şi i-au strunit cum să vorbească şi cum să se poarte cu prinţul, făgăduindu-le la urmă câte o pungă cu galbeni.
Cei patru croitori i-au fost înfăţişaţi prinţului astfel:
— Slăvite prinţ, iată patru croitori veniți de peste mări şi ţări, unde s-a dus vestea că sunteţi cel mai elegant prinţ din lumea asta, au străbătut drum lung ca să vă servească. Îngăduiţi-le să vă arate ce stofe şi ce mătăsuri au adus ca să vă încânte ochii.
Abia îşi stăpâni bucuria prinţul înfumurat, apropiindu-se de cei patru croitori ca să le vadă ţesăturile acelea minunate. Şi într-adevăr îţi luau ochii de strălucitoare ce erau. Nici nu mai ştia ce stofă să-şi aleagă pentru costumul ce avea să-l înnoiască de ziua lui de naştere, care nu era departe.
— Alegeţi-o pe asta, îl îndemnă un croitor, şi-i arătă o bucată de stofă în fir de aur.
— Sau pe asta, cu fir de argint, îl îndemnă altul.
Dar prinţul nu primea sfaturi. Şi alese pe cea pe care nu-i spusese nici unul s-o aleagă.
Le porunci să-l cheme la probă chiar a doua zi şi le ceru să plece din cameră de îndată.
Cei patru croitori au făcut întocmai cum fuseseră struniţi de curtenii răzbunători. Au croit dintr-o pânză ordinară costumul prinţului şi s-au prezentat a doua zi la probă. Când a văzut prinţul din ce stofă e făcut, rămase locului țintuit şi zise:
— Dar de unde?! Stofa aleasă de mine era ţesută în fir de aur şi în fir de argint!
— Şi asta e ţesută în fir de aur şi în fir de argint! răspunseră toţi odată cei patru croitori.
Şi prinţul, care nu cerea niciodată sfat celorlalți, îl întrebă totuşi pe unul din curteni care era de faţă la proba costumului:
— la spune, unde e fir de aur şi fir de argint la stofa asta mizerabilă?
— Este, slăvite prinţ, uitaţi-vă bine! îl duse de nas curteanul cu chipul cel mai senin din lume. Şi uitaţi-vă ce fineţe! adăugă el, luând uzura acelei pânze drept fineţe…
Prinţul porunci să fie chemat un alt curtean pe care-l întrebă imediat:
— Vezi fir de aur sau de argint în țesătura asta?
— Da, preamărite prinţ, văd că este o stofă nemaipomenită, țesută în fir de aur şi fir de argint, îi răspunse şi acest curtean.
Degeaba a mai chemat el şi pe alţi curteni, fiindcă toţi vedeau în pânza aceea mizerabilă o țesătură din cele mai fine, numai el vedea o pânză ordinară. Răspunsurile curtenilor şi insistența croitorilor veniți de pe meleaguri străine l-au făcut şi pe el să creadă ca ei, ca să nu se facă de râs în faţa străinilor care aveau să ducă pesemne vestea mai departe că prințul nu se pricepea la stofele fine.
Şi fără împotrivire, s-a supus şi la proba a doua şi la a treia. Şi când a venit şi ziua marii sărbători, s-a dus mai întâi la mama lui s-o întrebe cum i se pare noul lui costum din țesătura aceea străină:
— Îi vine de minune! l-a încurajat mama, împărăteasa; ea fusese înştiinţată de micul complot al curtenilor care voiau să-l dezveţe pe prinţ şi de năravul luxului acela prostesc şi de înfumurarea lui la fel de prostească.
A fost imboldul hotărâtor care să-l facă să apară îmbrăcat astfel în faţa tuturor oaspeţilor de vază, veniţi din atâtea şi atâtea ţări ca să-l sărbătorească. Dar când au văzut în ce zdrenţe a apărut prințul cel elegant, toţi au început să şuşotească, până ce copilul unui prinţ străin a avut curajul să strige:
— Prinţul e un zdrenţăros! Prinţul e un zdrenţăros!
Prinţul se făcu ca para focului de mânie şi ruşine. Curtenii lui, erau înlemniţi gândindu-se la ceea ce avea să-i aştepte.
Dar prinţului nu i-a trebuit mult ca să-şi dea seama că supuşii lui de la curte îi dăduseră o lecţie. Şi, spre uluirea tuturor, a primit-o fără mânia la care se aşteptau. Parcă a fost trezit dintr-un vis urât. De la prima clipă de furie a trecut la următoarea, de linişte şi înţelegere, apoi s-a apropiat de mama lui:
— Şi tu, mamă, m-ai lăsat să apar în zdrenţe în faţa tuturor acestor oaspeţi străini, oaspeţi de vază?
— Da, fiule. Ceva grav trebuia să se întâmple ca să te trezeşti din înfumurarea ta oarbă şi pofta ta nesăbuită de lux!
ŞI-I privi cu atâta blândeţe şi duioşie, că prinţul lăsă ruşinat ochii în jos.
O minune se petrecuse cu el. Şi necuviinţa care-l părăsea, lăsând loc înţelegerii şi bunătăţii ce i se reflectau pe chip, îl făcea să nu mai pară atât de hidos.
Le-a zâmbit curtenilor, în semn de aprobare a acelei lecţii binemeritate, s-a dus să-şi schimbe zdrenţele şi într-o clipă a fost înapoi bun şi primitor, îndatoritor cu toată lumea, încât toţi se întrebau dacă într-adevăr el era prinţul cel urât, cel temut, cel înfumurat.
De ziua de naştere, ca o renaştere de fapt pentru prinţul care nu mai era cel dinainte, a fost cea mai izbutită petrecere din câte văzuse până atunci palatul acela.