A fost odată o regină, frumoasă ce-i drept, dar tare avară. Strânsese în palatul ei tot ce era mai rar în lume şi mai de preţ.
Dar într-o bună zi, un prinţ străin, care venise de foarte departe numai ca să admire colecţia rară a reginei, îi spuse cu un aer de trufie:
— Aveţi atâtea minunăţii, regină, v-ar lipsi o singură raritate…
— Care anume? întrebă curioasă şi oarecum jignită regina.
— Copacul vorbitor.
— Copacul vorbitor? Există aşa ceva?
— Desigur. Şi atunci într-adevăr n-ar mai lipsi nimic în palatul ăsta.
— Şi cine l-ar putea aduce? întrebă regina.
Numai Domnia Ta.
— Şi cum l-aş putea recunoaşte?
— Din câte ştiu, copacul spune cui vrea el următoarele cuvinte:„Tare-i amarnic să aştepţi zadarnic“.
Regina îl ascultă pe prinţ şi, cum pe lângă faptul că era frumoasă mai era şi renumit de vitează, atât de vitează de până atunci nici nu se gândise că ar avea nevoie de vreun sprijin în domnie şi de aceea nici nu se măritase, se gândi s-o pornească la drum chiar a doua zi.
Prinţul se oferi s-o însoțească el până în pădurea unde ştia că e acel copac fermecat pe care nimeni nu fusese în stare vreodată să-l ia.
Dis-de-dimineaţă, regina a pornit-o la drum îmbrăcată în straie bărbăteşti. Prinţul a lăsat-o pe regină în pădurea cu pricina şi acum rămânea ca ea singură să ghicească anume care copac, din câţi erau în pădure, avea şi grai. Şi a colindat regina în lung şi în lat pădurea, până când, obosită, a descălecat şi s-a aşezat sub unul dintre copaci. Dar, când să aţipească, i s-a părut că aude un glas: „Tare-i amarnic să aştepţi zadarnic“. Deschise ochii şi aşteptă să se convingă de faptul că nu e vis, ci că e aievea, şi din nou auzi desluşit un glas de voinic: „Tare-i amarnic să aştepţi zadarnic“.
Nu mai încăpea îndoială, copacul vorbitor era chiar cel lângă care se aşezase ea. Întinse o mână, ca o mângâiere, pe trunchiul lui şi copacul îi vorbi:
— Cum de te-ai încumetat, regină, să vii până aici? Ai venit oare ca să mă salvezi?
— Am venit să te tai şi te iau la mine, în grădina palatului meu.
— Doar n-am aşteptat atâta timp ca să vii să-mi tai viaţa. Şi nici tu n-ai bătut atâta cale ca să-mi faci răul ăsta! Ar însemna că eşti mai rea decât vrăjitoarea care m-a transformat în copac.
— Dar nu eşti tu copacul vorbitor? îl întrebă regina nedumerită.
— Acum sunt un copac, dar înainte de a fi fermecat eram un tânăr frumos, fiu de rege. Ajută-mă, şi-ţi voi fi credincios toată viaţa.
— Dar cum de te-ai prefăcut în copac?
— Într-o bună zi, la vânătoare, m-am rătăcit de ceilalţi de la curte şi când să-mi potolesc setea, bând dintr-un pârâiaş, pe loc m-am prefăcut într-un copac şi de atunci nimeni n-a mai ştiut nimic de mine.
— Şi cum poţi fi desfăcut de această vrajă?
— În primul rând trebuie să-mi juri că-mi vei fi soţie şi apoi te învăţ eu ce să faci.
— Jur! îi răspunse regina, parcă şi ea fermecată de cele ce auzea.
— Ei bine, atunci ascultă: în scorbură găseşti spada mea, o iei iute, o ascunzi în frunzişul acela unde te vei ascunde şi tu. Apoi ştiu că ai la tine merinde, le păstrezi ca să le arunci celor trei dulăi fioroşi cu care va veni cât de curând vrăjitoarea ca să mă păzească. În fiecare seară, când se întunecă, vine la mine şi mă întreabă dacă vreau s-o iau de soţie pe fata ei şi eu rămân de lemn în faţa dorinţei ei şi ea mă întreabă iar, până o fură somnul. Vei vedea cu ochii tăi în noaptea asta. Când ea va adormi, repede le dai dulăilor toate merindele tale şi cu spada îi retezi capul vrăjitoarei. Dacă ai noroc să izbuteşti dintr-o dată, sunt salvat, dacă nu, eşti şi tu pierdută.
Regina l-a ascultat cu luare-aminte, a tras spada din scorbură, s-a pitit iute în frunziş şi a stat la pândă, în aşteptarea vrăjitoarei.
N-a trecut mult şi vrăjitoarea a venit, urmată de trei dulăi fioroşi. S-a aşezat în faţa copacului şi l-a întrebat:
— Vrei s-o iei de soţie pe fata mea?
Şi copacul i-a răspuns:
— Rămân de lemn cum ai hotărât tu…
Şi vrăjitoarea iar a întrebat şi copacul iar i-a răspuns, până când, zdrobită de oboseală, păzită de dulăii cei răi, vrăjitoarea s-a ghemuit la picioarele copacului vorbitor şi a căzut într-un somn adânc.
Să le arunce dulăilor hrană şi să-i taie capul vrăjitoarei, pentru regina cea vitează a însemnat o singură mişcare. În clipa următoare, din copacul vorbitor a apărut un tânăr chipeş şi frumos, încât regina nu s-a căit că i s-a făgăduit de soţie, înainte de a-l vedea. S-au suit amândoi pe cal şi pe aci ți-e drumul. Înfometaţi, dulăii au sărit asupra vrăjitoarei fără putere şi ce n-a făcut regina au terminat ei, nemailăsând nici urmă…
În loc de un copac vorbitor, regina a fost bucuroasă să se întoarcă acasă cu un fiu de rege, salvat de ea din vraja zgripţuroaicei.
A doua zi, când regele a văzut-o pe regină în straie: femeiești, împodobită ca o adevărată regină, n-a ştiut cum s-o mai laude, iar toţi curtenii, care îşi doreau de mult un rege la tron, s-au arătat nespus de mulţumiţi de alegerea aceea, pregătind nuntă mare, care a durat trei zile şi trei nopţi, ca în poveste…