A fost odată un ţăran care avea un petec de pământ pe care toţi ceilalţi ţărani nu-l doriseră când se făcuse împărţeala de către rege. De ce nu l-a vrut nimeni? E lesne de înţeles. Fiindcă era pământ tare, nisipos, ce părea că nu avea să rodească niciodată.
Dar s-a apucat bietul om să-l sape, să-l îngraşe şi acum nici un altul nu avea un câmp cu grâne mai bogate. Vecinii îşi rodeau unghiile de invidie. Dacă la început n-a vrut nimeni petecul acela de pământ, acum se băteau pe el şi în fiece zi, nici nu se crăpa de ziuă, că şi veneau pe capul bietului om să-i propună:
— Vinde-mi mie pământul tău! Nu-i nimic de capul lui, e numai piatră tot. E sterp. Ce nevoie ai de el? Uite, îţi dau atât şi atât… adică de zece ori mai mult decât l-ai plătit tu regelui.
— Tocmai că-i pietros şi sterp, nu vreau să păcălesc pe nimeni, răspundea ţăranul cel şiret şi-i poftea pe rând pe taţi să iasă afară din casa şi din curtea lui.
Într-o bună zi a trecut pe acolo însuşi regele cu slujitorii lui. Şi toţi s-au uluit de ce mare crescuse grâul pe câmpul acela, în timp ce, în jurul lui, tot grâul părea necrescut şi toată cultura pitică şi uneori uscată. Până şi regele simţi că-l invidiază pe țăranul acela norocos și încercă să-l convingă să-i vândă lui ogorul. Dar țăranul se încăpăţână:
— Majestate, tu mi l-ai vândut mie şi acum îmi ceri să ţi-l vând eu. Nu-i treabă regească, asta!
În culmea furiei, regele, în ajunul culesului, când era bobul de grâu mai frumos, dădu ordin slujitorilor săi să culeagă în timpul nopții tot grâul, să nu-i lase un bob ţăranului necuviincios.
Şi toată noaptea, zeci şi sute de slujitori de ai regelui s-au cocoşat, culegând grâul bietului țăran, ca să-i facă pofta regelui invidios.
Dimineaţa, când să se ducă ţăranul la câmp, ce-i fu dat să vadă? Toţi vecinii se prefăceau că le pare rău că cineva îi furase tot grâul, în realitate fiind tare bucuroşi că vecinul lor nu le mai luase înainte cu recolta.
Dar nu mică le-a fost uimirea când l-au văzut pe ţăran că e mai liniştit ca oricând, că se retrage în căsuţa lui şi în văzul tuturor grâul crescu la loc, verde şi apoi galben cu bobul copt, bun de cules.
Au alergat cu toţii într-un suflet să-i spună regelui:
— Majestate, grâul de pe pământul acela pietros dispăruse azi dimineaţă, ca apoi sub ochii noştri să apară din nou galben şi frumos ca mai înainte. Nu-i lucru curat! strigară toţi vecinii, invidioşi pe bietul ţăran.
— Ce-i drept, aşa e! le răspunse şi regele, mai înveninat ca oricând.
Şi, după ce plecară oamenii, dădu poruncă slujitorilor să culeagă tot grâul şi în noaptea următoare, şi apoi va vedea el ce are de făcut.
Şi slujitorii regelui iar făcură noapte albă, pentru ei mai neagră ca oricând, sleindu-şi puterile la culesul grâului.
Dimineaţa, vecinii, în culmea bucuriei, priveau pământul de pe care fusese cules tot grâul de nu se mai vedea fir. Şi, când apăru şi ţăranul cel păgubit, ei, cu toată prefăcătoria din lume, începură din nou să-l compătimească:
— Că păcat, vezi, dacă ne vindeai nouă pământul, acum n-ai mai suferi paguba asta!
— Nu-i nimic, oameni buni, le răspunse el şi se întoarse în căsuţa lui umilă.
Şi din nou, în văzul tuturor, ca prin farmec, tot grâul galben ca aurul umplu fiecare părticică de pământ.
Unde să alerge cu toţii dacă nu la rege care le era într-un fel părtaş, deoarece şi el râvnise la bucata de pământ sterp a bietului ţăran?!
— Majestate, grâul nu mai era pe ogor, în zorii zilei, iar sub ochii noştri holdele au apărut din nou, ca prin farmec…
— Mergeţi liniştiţi la casele voastre, că văd eu ce e de făcut.
Regele îşi puse în gând să descopere ce farmece stăpânea ţăranul acela. Şi, cum nu avea prea mare încredere în slujitorii lui, se îmbrăcă ţărăneşte şi, de cum se întunecă, se şi duse la casa ţăranului. Printr-o crăpătură a zidului el privi înăuntrul casei, şi ce-i fu dat să vadă?
Țăranul duse la gură un nai şi începu să fluiere din el. Deodată apăru o fată frumoasă, toată numai în văluri de culoarea cerului senin de vară, cu cosiţe aurii şi începu să danseze. Şi țăranul cânta din nai şi fata dansa şi dansa de parcă nici nu atingea pământul. Regele, privind-o, rămase fermecat. Simţi că, de nu va fi soţia lui, va cădea la pat bolnav.
Abia găsi în el putere să se ducă acasă, în palatul lui, după ce şi fata dispăruse, dar toată noaptea nu-şi găsi astâmpăr, tot frământându-se cum să facă şi cum să dreagă, ca zâna aceea din poveste să ajungă soţia lui. De cum se iviră zorile, porunci să-i fie adus la palat ţăranul cu pricina. Şi ţăranul veni.
— Majestate, am venit, spuse el.
— Aseară ţi-am văzut fata dansând, îți cer mâna ei.
— Ştiu că ai văzut-o dansând. Dar mâna ei n-o poţi avea decât dacă trudeşti la munca grea a câmpului timp de trei recolte. Că e ploaie, că e soare, trebuie să munceşti trei recolte, altfel n-o poţi avea. Este porunca soartei!
Şi regele se supuse, fiindcă nu avea încotro.
Părăsi regatul trei ani şi făcu întocmai cum îi ceruse ţăranul. Şi cum n-a ieşit din vorba lui, când s-a încheiat a treia recoltă, ţăranul şi-a scos naiul, a început să cânte şi fata lui a apărut mai frumoasă ca oricând şi a început să danseze. De bucurie, regele a dansat şi el şi a doua zi au plecat la palat unde regele avea să poruncească pregătirile de nuntă mare. Dar la palat îl uitaseră toţi în trei ani, şi noul rege n-a stat mult pe gânduri ca să poruncească să fie alungat de acolo. Cui să-şi spună el păsul, dacă nu ţăranului?
Când ţăranul, care era de fapt şi un mare vrăjitor, auzi-cele întâmplate, îşi scoase naiul fermecat şi cântă o melodie, alta decât cea pe care o cânta pentru fata lui, şi cât ai clipi, în faţa lor se înălţă un palat de zece ori mai mare şi mai frumos decât cel pe care-l avusese regele mai înainte. Şi au trăit fericiţi toţi trei în palatul acela până la adânci bătrâneţe.