A fost odată, demult, o preafrumoasă fată. Şi toate au fost bune pentru ea cât timp a trăit mama ei cea bună. Când a rămas doar cu tatăl ei vitreg, viaţa ei a fost un chin. Dar fata le-a îndurat pe toate, gândindu-se că poate va veni vremea măritişului şi vreun tânăr cumsecade s-o opri şi la ea. Şi într-adevăr a venit şi vremea măritişului, dar tatăl ei vitreg a promis-o primului venit care era, cum credeţi? mic, urât şi cocoşat. Şi fata, când a auzit şi mai ales după ce l-a văzut pe cel ce avea să-i devină soţ, s-a pornit pe un plâns, de nu s-a mai oprit trei zile şi trei nopţi.

Înainte de a se crăpa de ziuă înspre dimineața celei de a treia zi, fetei i se păru că aude glasul mamei ei:

— Rosalia — astfel se numea fata — nu deznădăjdui, vino afară şi nu-ţi va părea rău.

Rosalia se gândi o clipă, apoi judecă ea că mai rău tot nu putea fi decât să-l urmeze pe pocitul ales de tatăl ei vitreg şi, ascultând de voinţa glasului, ieşi afară din casă, tiptil, tiptil, ca să n-o audă cumva taică-său.

Afară, ce-i văzură ochii? Un cal alb de o rară frumuseţe. Şi asta nu-i nimic, dar calul era fermecat, calul vorbea:

— Rosalia, vin din partea mamei tale care n-a încetat să vegheze asupra ta. M-a trimis pe mine ca să te ocrotesc şi, dacă tu mă vei asculta, vei fi fericită, fiindcă glasul meu e glasul ei.

Rosalia, buimacă de somn, buimăcită de ce vedea şi auzea, nu mai ştia ce să facă. Şi calul începu să-i dea primele sfaturi:

— Rosalia, du-te în casă şi ia un costum bărbătesc de la taică-tău, îmbracă-l iute până nu se trezeşte el şi încalecă s-o pornim, până nu răsare soarele.

Rosalia făcu întocmai şi, până să se trezească tatăl ei, ea şi calul erau departe.

Când se trezi, el o căută şi apoi îşi văzu liniştit de lucru. Bine că scăpase de ea la urma urmelor, că şi aşa n-o iubise niciodată, prin urmare nu-l interesa deloc ce avea să se aleagă de ea şi încotro o apucase.

Pe drum, calul îi spuse fetei:

— Rosalia, ne vom opri la grajdurile regeşti. Ştiu că au nevoie de un grăjdar. Văzându-te cu cal cu tot, te vor lua în slujbă, sunt sigur.

Şi Rosalia, luată drept un tânăr şi nu drept fată, fu primită la grajdurile regești.

Fiul regelui avea tocmai vârsta Rosaliei şi tot văzând-o în fiecare zi în grajd, se simţea mereu mai atras de ea. Odată el îi spuse tatălui său, cu căldură în glas:

— Tată, noul grăjdar e mult prea firav ca să rămână acolo să aibă grijă de cai. Îngăduie-mi să-l iau în palat, drept pajul meu.

Şi regele consimți.

Rosalia făcea tot ce putea ca să nu se observe că era fată, dar, într-o bună zi, fiul regelui se duse la mama lui şi-i spuse:

— Mamă, ceva îmi spune că pajul ăsta e fată. Prea mă simt atras de el. Nu ştiu de ce, dar cred că e fată.

— Plimbă-te cu el în grădină şi admiră în faţa lui trandafirii. Dacă va rupe doar unul şi şi-l va pune la butonieră, e băiat, iar dacă va culege cîțiva şi va face un buchet, să ştii că e fată.

Între timp, pajul îşi căuta mereu de lucru în grajd. Pe bună dreptate ţinea să aibă ea singură grijă de calul ei. Dar cu acelaşi prilej, când nu era nimeni de faţă, Rosalia îi cerea mereu câte un sfat. Şi de astă dată calul a prevenit-o:

— Ai grijă, când vei fi în grădină cu fiul regelui, rupe doar un trandafir și aruncă-l cu nepăsare, cum fac bărbaţii, ca să nu te dai de gol.

Şi Rosalia făcu întocmai şi fiul de rege îi spuse mamei sale:

— S-a purtat bărbăteşte, dar eu tot cred că e fată.

— Urmăreşte-l când îşi taie pâinea şi vezi dacă o tine la piept, sau o taie pe masă cu o mână sigură, îi mai spuse maică-sa.

Dar şi calul îi spuse Rosaliei ce avea de făcut, aşa că nu se lăsă păcălită nici de astă dată.

— Îndeamnă-l, îi mai spuse regina fiului ei, care nu-şi mai găsea pacea, să vă luptaţi cu spada. Îţi vei da seama cel mai bine.

Şi calul o sfătui pe Rosalia:

— Te vei lupta cu el, dar până în cele din urmă te va învinge. Este un viteaz renumit şi nimeni nu-i poate ţine piept.

Şi aşa a fost. Au luptat ce au luptat, a rezistat Rosalia ce a rezistat, dar la urmă a căzut leşinată de oboseală pe jos. Prinţul s-a apropiat de ea, a luat-o în braţe şi, când a aşezat-o cu grijă pe pat şi a privit-o bine-bine, a văzut că e femeie.

Zadarnic a încercat să se împotrivească, atât regele cât şi regina, căsătoriei fiului lor cu o necunoscută, că până la urmă au spus tot ca el.

Trecuse câtva timp de la nuntă şi acum soţia prințului, Rosalia, aştepta un copil. Bucurie mare pe toţi, pe rege, pe regină şi mai ales pe prinţ, în afară de o singură fiinţă. O prinţesă de la curte, care-l iubea în taină pe prinţ de multă vreme şi care suferise amarnic în ziua când o alesese pe acea necunoscută drept soţie.

Cu puţin timp înainte de a naşte Rosalia, sosi veste la palat că tânărul prinţ trebuie să plece la război. Şi, cu durere în suflet, prinţul îi lăsă pe toţi cei dragi şi se duse la datorie.

Rosalia se gândi să-i dea soţului ei calul acela credincios, să-l însoţească în grelele încercări. Şi calul se arătă bucuros să plece cu prinţul, dar mai înainte de a pleca îi dădu Rosaliei trei şuviţe din coama lui bogată şi-i spuse:

— Dacă ai nevoie de mine, împleteşte aceste trei şuviţe şi eu voi afla imediat.

După scurtă vreme, Rosalia dădu viaţă unui băiat de toată mândreţea. Regina, mama prinţului, scrise imediat fiului ei vestea cea mare. Şi trimise un sol să-i ducă scrisoarea. Dar în ziua în care plecă solul, plecă, fără să ştie nimeni, şi prinţesa care-l iubea în taină pe prinţ şi care era geloasă foc pe Rosalia, gândindu-se mereu cum să se răzbune. Îl urmărea de la distanţă pe sol şi când acesta coborî ca să se odihnească, ea se apropie de el, îi fură scrisoarea, o citi iute şi-i strecură altă scrisoare, ticluită de ea, în care-i spunea prinţului că Rosalia născuse un monstru. Când solul se trezi, îşi văzu de drum mai departe, fără să ştie nimic din cele întâmplate.

Prinţul citi scrisoarea, rămase pe gânduri, dar cum o iubea prea mult pe Rosalia, nu se înfurie, ci îi răspunse: „Mamă dragă, sunt îndurerat că Rosalia a putut naşte un monstru, dar nu te rog altceva decât să ai grijă de ea“.

Solul luă scrisoarea şi o porni înapoi la drum. Întâmplarea a făcut ca să se odihnească în acelaşi lor unde-l aştepta şi prinţesa cea geloasă. Ea fură scrisoarea prinţului, o citi şi, plină de venin, o înlocui cu cea ticluită de gelozia şi invidia ei: „Dragă mamă, nu pot îngădui dezonoarea pe care mi-a făcut-o soţia mea, te rog s-o alungi imediat pe Rosalia din casa noastră“.

Răspunsul prinţului i-a încremenit pe toţi din palat. Mai ales regina-mamă nu înţelegea nimic. De ce dezonoare? De ce s-o alunge pe Rosalia?

Dar cum totdeauna voinţa fiului lor a fost poruncă pentru părinţii care l-au răsfăţat totdeauna, fără a mai căuta o explicaţie a celor spuse, s-au gândit să-i împlinească şi de astă dată voinţa. Şi, cu mare durere, i-au spus Rosaliei să-şi ia copilul şi să părăsească palatul. A fost cea mai nefericită zi a Rosaliei. Şi cea mai fericită a prinţesei geloase şi răzbunătoare, care-l iubea în taină pe prinţ şi care abia aştepta să se întoarcă din război.

Rosalia îşi luă copilul şi plecă. Istovită, se opri la marginea unei ape. Abia atunci îşi aminti de cele trei şuviţe din coamă, pe care i le lăsase calul ei credincios la plecare. Şi se grăbi să le împletească. În aceeaşi clipă, calul prinse de veste cele întâmplate şi, fără să-l mai înştiinţeze pe prinţ că pleacă, o porni în goana mare spre Rosalia. Ajunse lângă ea şi-i spuse:

— Rosalia, nu deznădăjdui, că până la urmă adevărul va ieşi la lumină şi tu vei fi primită din nou ca o regină la palat.

Şi în câteva vorbe îi dezvălui cele întâmplate. Rosalia se potoli din plâns, iar calul îi îndreptă paşii spre o colibă din apropiere. Nu locuia nimeni acolo, ci părea că-i aşteaptă pe cei trei: Rosalia cu copilul şi calul fermecat. Coliba era mică, aidoma tuturor colibelor, dar îndestulată cu de toate. Şi au rămas acolo câtăva vreme.

Între timp, a sosit şi prinţul acasă din război. Mama lui i-a arătat scrisoarea primită, iar prinţul să înnebunească de durere, mai ales când a aflat că într-adevăr Rosalia fusese alungată.

În timp ce prinţul a plecat în căutarea Rosaliei, regina-mamă a făcut cercetări la palat, să vadă al cui e scrisul şi cine a putut fi atât de hain ca să urzească vicleşugul acela. Nu i-a fost greu s-o descopere pe ticăloasă şi s-o alunge neîntârziat de la palat.

Prinţul a găsit-o şi el pe Rosalia în coliba aceea, alături de o mândreţe de fecior, şi s-au întors bucuroşi cu toţii acasă.

Şi au făcut mare petrecere, că prinţul s-a întors victorios din război şi Rosalia cu feciorul ei şi cu calul credincios au venit şi ei nevătămaţi înapoi la palat.

---