A fost odată o văduvă care a rămas cu trei fete, frumoase şi harnice, numai bune de măritat. Şi într-o zi, pe când se afla văduva în pădure să adune vreascuri pentru foc, iată că în faţa ei apăru o bătrânică şi-i spuse:

— A venit vremea ca fetele tale să-şi aleagă soarta. Soarta lor e în mâinile mele, şi-i arătă trei brățări: una era de aur, alta de argint, şi alta de fier. Trimite-mi-le pe rând, în fiecare seară mă vor găsi în coliba de lângă copacul acela.

Şi-i arătă o colibă pe care femeia, deşi mai fusese de multe ori pe cărările acelea, nici c-o mai văzuse până în seara aceea.

A plecat văduva acasă şi într-un suflet a povestit fetelor ei cele întâmplate.

— Prima mă duc eu, se repezi cea mare.

Şi a doua seară se duse la colibă. Bătrânica îi arătă cele trei brățări şi ea, fata cea mare, firește că o alese pe cea de aur.

— Vei ajunge mare împărăteasă! îi spuse bătrânica.

Şi fata cea mare alergă fericită acasă să-i povestească maică-si ce soartă o aştepta.

Veni seara următoare şi mijlocia se duse la coliba bătrânei, cuprinsă şi ea de mare curiozitate să afle ce soartă-i fusese hărăzită.

Şi bătrânica îi arătă doar două brăţări: pe cea de argint şi pe cea de fier. Fata s-a repezit, fără a mai sta pe gânduri, la brăţara de argint, convinsă că o soartă prea rea nu-i putea fi hărăzită cu asemenea dar de preţ.

Şi bătrânica îi spuse:

— Vei fi regină!

În culmea bucuriei ajunse acasă, săltând într-un picior şi cu brăţara de argint pe mână. Le spuse surorilor şi mamei că avea să fie regină.

Tristă, în seara a treia, se duse şi a treia fată la coliba bătrânei, convinsă că ea nu va avea de ales nici o brățară de aur şi -nici de argint, ci doar pe cea de fier, de altfel singura rămasă, din moment ce surorile ei mai mari le-au luat şi pe cea de aur şi pe cea de argint.

Dar bătrânica i-a făcut o surpriză şi i-a arătat trei brățări: una de aur, una de argint şi una de fier.

— Alege-ţi pe cea care-ţi place îi spuse mătuşa.

— O aleg pe cea care ştiu eu că mi-a fost ursită, chiar dacă tu eşti bună şi de dragul meu ai pus şi pe cele două alese de surorile mele.

— Ştiu că eşti cea mai modestă dintre ele, fata mea, dar alege totuşi pe cea care-ți place, o îmbie bătrâna.

Dar fata se încăpăţână şi şi-o puse pe braţ pe cea de fier.

— Bine, fata mea, du-te sănătoasă şi ai încredere în soarta ta, oricare ar fi ea.

Se duse fata cea mică acasă şi povesti cu jumătate de gură cele întâmplate. Surorile au luat-o în râs, făcând-o proastă, iar mama ei a certat-o toată noaptea, că nu alesese brăţara de aur ca să ajungă şi ea o împărăteasă ca sora ei mai mare, sau cel puţin să fi ales brăţara de argint, să fi ajuns regină ca mijlocia.

Fata n-a răspuns nimic şi s-a culcat liniştită.

În mai puţin de o săptămână, fata cea mare a fost cerută de fiul unui mare şi puternic împărat şi sora ei, cea mijlocie, a împlinit şi ea destinul, măritându-se cu un fiu de rege. Cea mică a rămas în schimb lângă mama ei, ajutând-o în continuare la treburile casei.

Într-o bună zi s-a oprit la casa lor un tânăr păstor. La început s-a codit văduva să-şi dea fata unui biet păstor, dar cum păstorul se încăpăţânase s-o ia de soţie, n-a mai ţinut seamă că avea o fată împărăteasă şi o alta regină şi, ca să scape de piatra din casă, i-a dat-o.

Ce se gândi văduva într-o bună dimineaţă? Că trecuseră câţiva ani de când nu-şi văzuse fetele. Şi o porni mai întâi la fata cea mare.

A găsit-o într-o mare de lacrimi. Împăratul o părăsise pentru fata unui alt împărat şi de la o zi la alta se aştepta să se întoarcă şi s-o alunge din palat. Abia a avut timp să schimbe trei vorbe cu mama ei.

Aşa că biata văduvă plecă de la fata ei cea mare, destul de mâhnită. Se gândi să se lumineze la suflet, vizitând-o pe regină, pe fata ei cea mijlocie. Şi se duse la ea. Dar şi pe cea mijlocie o găsi plânsă şi deznădăjduită. Regele îi spusese clar şi răspicat că dacă nici de data asta nu-i va face un fecior, o va alunga de la palat.

— Dar cum, fata mea, tu n-ai fost în stare să-i faci un copil regelui? o întrebă mama pe fată.

— Ba da, dar avem trei fete şi nici un băiat!

— Ei bine, să sperăm că-i vei face pe plac şi nu va fi nevoie să te alunge.

Plecă şi de la fata cea mijlocie, biata mamă, nu prea mulţumită de cele găsite şi acolo.

Se duse, într-o doară, ca să nu fie singură, la fata cea mică. Deşi de la un palat de împărat, de la altul de rege să te duci într-o stână, nu era prea mare bucurie.

Şi totuşi! Ajunse la stână, la fata cea mică şi la păstor. l-a găsit pe amândoi fericiţi, cu o fetiţă şi cu un băiat alături. Aveau o casă îndestulată, o ogradă plină de păsări, o grădină de zarzavaturi, o turmă nesfârşită de oi. Au primit-o pe biata văduvă cu atâta dragoste, că au făcut-o să uite de necazurile cu celelalte două fete. Şi când a plecat de la ei, au încărcat-o cu atâtea bunătăţi, de abia le mai putea duce. Ba i-au dăruit şi două oi şi un măgăruş care să-i care desagii cu câte merinde i-au dat.

Şi, pe drum, mama a avut remuşcări pentru noaptea în care o dojenise atât de tare pe fata ei cea mică fiindcă nu ştiuse să-şi aleagă o soartă de mare doamnă. Şi avea remuşcări şi că nu-l primise cu prea multă omenie pe tânărul păstor care o făcuse pe fata ei atât de fericită. Noroc că fata ei cu suflet de aur (şi brățară de fier) uitase de cele din trecut şi o primise cu atâta dragoste.

Şi până a ajuns acasă la ea, văduva s-a tot gândit că, la urma urmei, nu aurul îl face fericit pe om şi nici argintul…

---