Nu cunosc eu pe românaşul ăla, care cel dintîi a zis: „A tunat şi i-a adunat”, că, zău! dacă ar fi mort, i-aş zice: „Dumnezeu să-l odihnească în rîndurile drepţilor“; iar dacă ar fi viu, să-i zic: „Bravo ţie, om dezgheţat! Fi-ţi-ar gura aurită“. Şi apoi nu cred eu, o dată cu capul, ca vreunul din d-voastră, români neaoşi, să nu fi auzit o dată măcar, în viaţa d-voastră, zicătura: „A tunat şi i-a adunat“.

Acuma să vă spui şi eu că pe părintele Bimbirică şi pe maica preoteasă, soţia sfinţiei-sale, a tunat şi i-a adunat.

Cele ce veţi auzi, să nu care cumva să vă ispitiţi a crede că le vorbesc de vreo pică ce aş avea pe părintele Bimbirică. N-am nici în clin, nici în mînecă cu sfinţia-sa. Suntem departe unul de altul, cale ca de şase poşte. Ne-am văzut de vro două sau trei ori, îmi pare, şi atîta tot.

Părintele Bimbirică este, cum se zice, tîrt în cap, tîrt în picioare. La stat ca de doi coţi, subţiratic, piţigăiat şi şui tocmai ca o nevăstuică; la chip seamănă mă-si: nici tu firicel de mustaţă, nici tu pufuleţ de barbă. Pesemne o fi mîncat din poama dracului.

Şi aci părintele Bimbirică se potriveşte cu zicătura

Drag îmi este neică spîn,
Că-i şi tînăr şi bătrîn,
Când rîde parcă plînge.

Şi aşa şi este. Te uiţi la dînsul că pielea pe faţa lui a început a se posmăgi; s-a smochinit; dară de tînăr, tînăr, n-are pe faţă nici neam de tulei de păr. Numai de pe piele îl cunoşti că e bătrînicios.

Cînd rîde părintele Bimbirică, căci rîde lesne, unde întinde o gură largă de-i încreţeşte pielea pe obraji, pe nas şi pe la marginile de dinafară ale ochilor; şi trebuie să bagi bine de seamă ce naiba face părintele: rîde ori plînge? La acestea adăugaţi nişte ochi bolovănoşi şi d-asupra lor numai semne de sprincene, căci la dînsul sprincenele sunt ca în palmă şi părul din cap lung, strîns la spate în chică, şi iată chipul părintelui Bimbirică.

O aşa pitcoace de om, văzîndu-l îmbrăcat cu anteriu şi giubea lungă pînă în călcîie, strîns la piept şi cu potcap, nu ştiu de ce, că te umflă rîsul şi îţi vine să-l arăţi cu degetul şi să zici că: pare că e un cîine cu oala în cap.

Părintele Bimbirică este învăţător. A învăţat cartea pînă la brîu şi acum învaţă şi dînsul pe copilaşi să cunoască buchile; este, adecă, institutor la clasa I a unei scoale primare.

Unii părinţi d-ai copiilor îşi sperie prăsila cu părintele Bimbirică în loc de goga¹. Nu că părintele ar avea fiori; ferească Dumnezeu! dară pentru că aşa este învăţat românul să zămislească pe goga al copiilor dintr-un om care le bate lor la ochi.

Ş-apoi părintele propovăduieşte copilaşilor cît se poate de bine foloasele legii, datoriile lor cătră părinţi şi cătră ei înşişi. Să vă ducă Dumnezeu să-l auziţi numai! Copiii bagă lesne la cap învăţăturile lui; vezi că părintele nu doară de florile mărului a trecut şi prin seminar. Numai să-l vedeţi d-a minune!

D-aia şi copiii, cari merg la şcoala părintelui Bimbirică, ies, tem cu învăţătura, tem cu sfială de chipurile şi cinurile bisericeşti.

Părintele Bimbirică stă bine; are două venituri: partea de la biserica unde slujeşte şi leafa de la şcoală. Maica preoteasă ştie una ca asta şi d-aia se vede că şi d-ei i cam cere mereu la mode.

Numai un lucru nu prea e plăcut părintelui. Fiind puţintel şi putere trupească are cam puţină; nu poate, vedeţi d-voastră, să-şi scoată din capete cînd dă peste dînsul vrun zabrac². Nu că ar fi tocmai, tocmai toba bătăilor; [doar] că maica preoteasă îl surchideşte³, cîteodată, iar tovarăşii săi de la biserică-i poartă pică pentru că cîştigă mai mult decît ei, şi nu prea vor să-l ia cu dînşii, la zile mari, pe la enoriaşi.

Dară dacă părintele stăruieşte să se folosească de drepturile sale, tovarăşii îl fac să simţă puţinătatea trupului său. Aşa ceva s-a întîmplat odată la o zi mare, cînd unul dintre preoţi, un găligan, i-a scris pe obraz cele cinci degete uriaşe ale lui.

Părintele Bimbirică voind să urmeze poveţile Evangheliei, pe care o propovăduieşte, şi unde zice că: „dacă cineva te loveşte peste un obraz, tu întoarce-i şi pe celălalt“, ar fi voit, vedeţi d-voastră, să o ia drept glumă, să o facă tăcută, să o lase în răsplata Domnului; dară maica preoteasă l-a pus pe foc, să tragă în gură la mitropolie împotriva unei astfel de înfruntări. De gura preotesei, aşa a şi făcut părintele şi şi-a dobîndit dreptul. Însuşi judecata consistoriului a găsit cu cale că drept are părintele să umble cu tovarăşii pe la vizite, deoarece îşi face la biserică toate datoriile. Şi, adevărul vorbind, şi-le face ca tot preotul.

Părintele Bimbirică primeşte să-l cinstească oricine va voi. Mă rog, nu este popă? Odată însă, cînd şi-a luat leafa de institutor, nu ştiu cum l-a muşcat şarpele de inimă, că a cinstit şi dînsul cu cîte o cafea pe doi din tovarăşii săi învăţători.

Dărămite cînd s-a dus acasă cu patruzeci de bani lipsă din leafă? Aoleo! unde era Dumnezeu să mi-l vază? P-aci, p-aci era să-l încaibere maica preoteasă.

A doua zi s-a jeluit bietul părintele Bimbirică de păţania ce era să paţă şi s-a jurat că nu va mai cinsti pe nimeni în viaţa lui. Maica preoteasă a îmblînzit pe bietul părintele Bimbirică ca pe un căţel şi de zece ori pe zi îl face sluj! dacă nu mai mult. Acum, Dumnezeu să mă ierte, îmi scutur haina şi mă lepăd ca Iuda de Christos, fiindcă nu voi să iau pe sufletul meu şi să caz în păcate încredinţînd cele ce am să vă spui. Cum am cumpărat-o aşa o vînz.

Ori că părintele Bimbirică a fost un sălbatec din pădure şi ce trebuie să fi tras maica preoteasa pînă să-l îmblînzească! sau că mutra părintelui fiind nurlie⁴, i-alunecă ochii în altă parte şi biata maica preoteasă cît l-o fi muştruit pînă să-l facă a-şi cunoaşte stăpînul! Căci adevărul vorbind, cînd strigă odată maica preoteasă la părintele Bimbirică: „Te dau!“, acesta intră în pămînt, cum se zice, întocmai ca căţeii, cînd aud de la stăpînii lor vorba „sluj“!

Maica preoteasă, durdulie şi grăsulie, cum a lăsat-o Dumnezeu, adesea aude şoptindu-se prin preajmă-i porecla de giamală⁵. S-ar supăra domnia-ei foc, dară nu ştie pe cine să-i căşuneze, căci astfel de cuvinte se şoptesc, nu se vorbesc şi nu se ştie din care gură să fi ieşit. Pentru aceasta se înarmează şi dumneaei cu duhul blîndeţei şi trece cu vederea asemenea bîrfeli.

Mai-naltă decît părintele cu potcap cu tot, aproape cu o şchioapă, maica preoteasă nu vrea să ştie de trei ca părintele Bimbirică. D-aia şi soţul ei nu se bagă, nu se amestecă în trebile ei. E ţanţoşe maica preoteasă şi poate am greşi dacă am zice că e stăpînită de niscaiva pretenţii nesocotite cînd ea îşi caută dreptul.

Să vedeţi ce i s-a întîmplat odată. Era ziua împărţirii premiilor la şcoala de băieţi. Bărbatul dumneaei, sfinţia-sa părintele Bimbirică, este ca învăţător la acea şcoală, după cum vă spusei.

Lumea se adunase şi era gloată. Stau oamenii înţesaţi ca sardelele. Maica preoteasă, nu ştiu de ce, dară întîrziase. Poate că, pînă să se gătească, pînă să se dichisească, timpul trecu şi cînd băgă de seamă era tîrziu. Ca să rămîie să nu fie faţă la o ceremonie unde avea dreptul să meargă, era peste poate. Vezi că maica preoteasă se făleşte cu un aşa odor de bărbat procopsit ce are. Şi cum să nu se fălească cînd el este şi popă şi institutor!

Cu grabă porneşte de acasă şi într-un suflet ajunge la locul unde era să se împarţă premiile la copii.

Aci dacă ajunse, un cerc de oameni de toată mîna încingea mijlocul cortului sub care era să se săvîrşească ceremonia.

Să stea la coada cozilor fără să vază cum se resfrînge şi asupra-i vrednicia institutorului, soţul său, nici că era de gîndit. Să pătrunză cercul de oameni, era greu de tot. Ce să facă?

Maica preoteasă găsi mijlocul şi iacă cum ajunse tocmai în fruntea celor poftiţi la serbare, începu a da coate în dreapta şi în stînga şi a se strecura printre mulţime. Celor ce îndrăznea a i se împotrivi şi a nu-i deschide drum să meargă înainte, le zicea cu grai politicos:

— Mă rog, domnilor, faceţi-mi loc să trec, căci eu am dreptul să fiu la faţa locului, ca una ce bărbatu-meu are două ranguri.

Celor mai dîrzi le adăuga:

— Nu înţelegeţi, ghiorlanilor⁶, că fără mine nu se poate face ţîrmonia? Daţi-vă la o parte, ca să trec înainte, căci eu sunt chemată şi pe mine mă aşteaptă.

Cu chipul acesta maica preoteasa putu să treacă printre mulţime şi cum ajunse se şi începu serbarea.

Nu că maica preoteasă ar fi stăpînită de patima deşertăciunii; ferească Dumnezeu! dară ar voi ca toţi să-şi cunoască lungul nasului. De aceea să nu împingă păcatele pe cineva care-i are cunoştinţa să nu-şi ia căciula din cap cînd o întîlneşte şi să nu-i zică: „Sărut mîna!“

Că deodată se pomeneşte cu d-ei că-i sare drept înainte şi-i zice:

— Da bine, domnule, stigleţi⁷ ai în căciulă şi ţi-e frică să nu scape, de nu ţi-o iei din cap cînd întîlneşti pe femeia părintelui? Ori ţi-e teamă să nu-ţi răcească condrăţeii⁸?

Şi dacă nu-i zici: „Sărut mîna”, cum se cuvine unei preotese, ci: „Cu plecăciune!” ori: „Bună ziua!” atunci dumneaei îndreptează vorba cătră vreunul d-alături şi tare ca să auză nenorocitul ce nu s-a ţinut de obiceiul statornicit de cînd lumea şi pămîntul:

— Vedeţi d-voastră, ce mojicie! În ce s-o fi sumeţind d-lui de nu-mi zice: „Sărut mîna”? Adecă nu-l ştiu eu ce calic e? Dară mie ofiţeri, căpitani, bre! tot oameni unul şi unul, ostaşi de cari au fost cu militarii în oraşul nostru de carantină (de garnizoană voieşte d-ei să zică) mi-au zis: „Sărut mîna!“ iară nu un talaleu⁹ de cei ce fluieră în biserică, ca d-lui! Maica preoteasă era prietenoasă, nevoie mare. Cînd apucă pe cîte cineva care să-i vază de copii, apoi colindă toate cunoscutele, la orice timp ar fi.

Odată, dară asta numai odată s-a întîmplat, femeia unui profesor veni ca s-o vază. Dumneaei, maica preoteasă, o rugă frumos să nu se supere şi s-o aştepte puţintel. Apoi ieşi pe uşă.

Femeia profesorului, crezînd că iese să pregătească ale dulceţei şi să o aducă, aşteptă, pînă ce i se urî. Aşteptînd să se întoarcă maica preoteasă cu dulceaţa, apuca pe unul din copii şi-l ţinu că era să cază din pălimar¹⁰ să-şi spargă capul; împăca pe altul carele dase cu piciorul într-un ghimpe şi şterse pe cel mai mic carele se întinase cu desăvîrşire. Apoi tot aşteptînd, începură copiii să scîncească că le e foame.

Biata femeie a profesorului căuta în sus, căuta în jos, ca în casă streină, spre a găsi ceva cu care să momească foamea copilaşilor pînă să vie muma lor. Şi, văzînd un dulap ce aveau ei acolo, îl deschise şi scoase din el niţică pîine şi brînză ce găsi: dete poşidicului¹¹ cîte o bucată şi-i opri din plîns.

Puteţi să judecaţi ciuda femeii care nu se putea duce să-şi vază de treburile ei.

Cînd veni şi maica preoteasă, tocmai, hei! cam înde seară şi auzi ce s-a întîmplat, prinse a zice:

— Auzi, d-ta leiculiţă, broaştele naibii, ce să facă ele! Nu te supăra, leică, lasă că am eu ac de cojocul lor. Să mă ierţi că am întîrziat niţel, avusei niţică treabă colea la alde leica cutare şi ştii d-ta, de! omul ştie cînd pleacă d-acasă, dar nu ştie cînd are să se întoarcă. Drumul soroc nu are.

Maica preoteasă nu este vro mîndră d-alea de care socotiţi d-voastră. Aş! li este într-o nimica să puie o fustă de stambă pe d-ei, să-şi strîngă niţel părul într-o legătură şi cu picioarele goale în papuci să străbată tîrgul, cînd are cîte ceva grabnic de făcut. Şi nu arareori se întîmplă să o vezi cercetîndu-şi vecinele în aşa hal.

Dragostea cătră prietenele d-sale este şi mai învederată cînd apucă să-i cază d-ei tronc! la inimă cîte cineva. Nu alege timpul, ci se duce pe la dînsa oricînd ar fi, şi întinde vizita cît de mult s-ar putea. Dacă vine tocmai cătră prînz şi vede pe casnici cam stînjenindu-se le zice:

— Mi se pare ci sunteţi asupra mesei. Nu vă deranjaviţi! Poftiţi de vă ospătaţi că stau eu aici singurică pînă vă veţi scula de la masă. Acum d-voastră cum daţi cu socoteala? Poate-se una ca asta? Ba nu, zău! mărturisiţi!

Casnicii ori că o poftesc la masă cu dînşii, sau că se lipsesc şi de mîncare şi de tot. Mă rog, cum ar putea să-şi lase musafira singură şi ci să se ospăteze! Maica preoteasă e tînară şi d-ei, îi dă de! inima brînci să se poarte după modă. Părintele, vede d-lui că maica preoteasă are dreptate şi d-aia se sileşte şi el, biet, în tot chipul să-i împlinească pofta inimii.

La un Paşte, părintele pusese în gînd să facă soţiei sale o rochie de catifea şi umbla d-a-n-cîtelea să găsească un cumaş¹² care să placă durduliei preotese.

Părere de rău ca atuncea n-au mai simţit aceşti soţi în viaţa lor, că nu putură să-şi facă voia.

Căci nu ştiu cine s-a apucat să le spuie că în primăvară nu se fac rochii de catifea, fiindcă asemenea rochii sunt pentru cînd timpul e rece.

Nu e vorbă, cunoscură şi dînşii că aşa cam este; şi d-aia amînară şi ei cu făcutul rochiei de catifea pînă la alte vremuri mai priincioase. Părintele Bimbirică s-ar mai împrieteni şi el cu oameni, i-ar da inima şi lui să mai iasă şi el la obraze, cum se zice; dară se teme de groaznicul: „Te dau!” al cucoanei preotese, cînd nu i-ar veni ei la socoteală cunoştinţele ce ar face părintele.

Maica preoteasă nu este d-alea prefăcutele. La ea nu se ştie ce sunt istericalele, leşinurile, plînsetele, cînd vrea ceva. Ea ştie o dreptate. Cînd nu-i place vrun lucru, ea îl spune d-a dreptul, pe şleau, cum se zice. Cînd vrea cineva să o calce pe colţul işlicului¹³, povestea ăluia, îi sare ţandăra; şi apoi să te ţii la răspunsuri cari de cari mai potrivite cu împregiurarea, mai politicoase şi mai împungătoare pentru cei ce ar vrea să o atingă.

Iară cînd părintele socoteşte cu mintea lui vrun lucru mai altfel de cum îl socoteşte drăgălaşa lui jumătate, înfiorătorul „Te dau!“ face pe bietul părintele Bimbirică să cunoască în cele mai din urmă că maica preoteasă are dreptate şi socoteala ei este şi a lui.

Altminteri această pereche trăieşte bine; căci părintele de teamă să nu se facă vrun scandal, mă rog, tagmă bisericească nu este? închide ochii, se face că nu bagă de seamă cînd maica preoteasă este întărîtată. Apoi ea spune ce spune şi în urmă tace din gură, dacă nu este nimeni care să i se împotrivească.

Asta nu va să zică a tunat şi i-a adunat? Şi după cum zisei la început, nu iau pe sufletul meu adeverirea acestei poveşti. N-am nici în clin, nici în mînecă cu părintele, l-am văzut de vreo două sau trei ori, îmi pare, numai aşa ia, în treacăt, încolo nimic. Ba încă pe maica preoteasa n-am văzut-o niciodată. Tot ce vă povestii, megiaşii lor mi-au spus. Cum am cumpărat-o aşa o şi vînd.

---

1. goga — personaj imaginar cu care se sperie copiii; baubau. ↩︎
2. zabrac — încercare grea la care este supus cineva. ↩︎
3. surchidi — bruftui, hărțui, muștrului, plictisi, sâcâi. ↩︎
4. nurliu — atrăgător, fermecător, grațios. ↩︎
5. geamală — păpușă foarte mare care reprezenta un trup de femeie cu două capete și patru mâini, folosită în trecut în spectacolele populare de bâlci. ↩︎
6. ghiorlan — bădăran, țopârlan, țărănoi. ↩︎
7. sticlete — mică pasăre cântătoare cu penele viu colorate cu roșu, negru, alb și galben (Carduelis carduelis). ↩︎
8. condrăței — nume dat insectelor parazite (păduchi, pureci). ↩︎
9. tălălău — persoană lipsită de inteligență. ↩︎
10. pălimar — cerdac, foișor, pridvor. ↩︎
11. poșidic — mulțime, droaie, gloată de copii. ↩︎
12. cumaș — stofă (de mătase) pentru rochii. ↩︎
13. ișlic — căciulă de blană scumpă sau de postav, de format mare, cilindrică sau cu fundul pătrat (din alt material), purtată de domni, de boieri și uneori de soțiile lor, iar mai târziu de negustori, de lăutari etc. ↩︎