A fost o dată un împărat care avea doi feciori şi o fiică. Fiecare dintre cei trei avea în frunte cîte o stea ce le sporea frumuseţea şi strălucirea. Cum împărăteasa muri, împăratul, care îşi iubea nespus de mult copilaşii, îşi chemă la palat sora, cu gîndul ca ea să le ţină loc acestora de mamă. Sora împăratului însă era plină de pizmă faţă de odraslele împărăteşti, căci voia ca numai ea să aibă trecere pe lîngă fratele ei, împăratul. Îşi bătu capul mătuşa, zi şi noapte, ce plan să urzească pentru a scăpa de nepoţii ei.
În vreme ce împăratul lipsea de la palat, îi îndemnă pe copii să meargă cu ea la plimbare prin pădure. Cînd ajunseră în mijlocul unui desiş, mătuşa spuse copiilor:
— Voi odihniţi-vă puţin aici, fără nici o frică, căci eu vă voi păzi.
Pe copii îi toropi îndată somnul. Atunci femeia plecă tiptil de lîngă ei şi se întoarse la palat. Venit acasă, împăratul nu-şi mai găsi copiii.
— Nu ştiu pe unde or fi dispărut, se prefăcu mirată sora lui. Nu i-am mai văzut de azi-dimineaţă.
Pradă neliniştii, împăratul începu să-i caute pretutindeni, dar în zadar. Trimise chiar oșteni, puzderie, în căutarea lor, dar copiii nu erau de găsit nicăieri. Palatul se învălui în doliu greu, iar împăratul își purta durerea nepotolită prin odăile pustiite acum de glasuri cristaline de copii. Ce se întîmplase cu adevărat cu micuţii părăsiţi în inima pădurii? Înainte de a se trezi, în preajma lor poposiseră trei zîne. Cînd îi văzură dormind tihniţi, fără bănuiala primejdiilor care îi aşteptau, zînelor li se făcu milă de ei. Prima dintre ele spuse:
— Eu le voi dărui o gazelă care noaptea să-i păzească, iar ziua să-i hrănească.
— Eu le voi dărui o pungă cu aur, care să nu se isprăvească nicicînd, glăsui cea de a doua zînă.
La rîndul ei, cea de a treia vorbi aşa:
— Eu le voi dărui un inel care să alunge animalele de pradă.
Trecură zilele, trecură anii şi copiii, ocrotiţi şi ajutaţi de darurile celor trei zîne, se făcură mari. Gazela era nedespărţită de lîngă ei, inelul îi apăra de lighioanele pădurii, iar punga cu aur le înlesnea viaţa.
Într-o bună zi, gazela le spuse:
— Aţi crescut mari, dragii mei. De acum puteți să vă duceţi zilele singuri, fără sprijinul meu. Cumpăraţi-vă o casă la oraş, căci eu socot că mi-am sfîrşit menirea.
După ce îşi luară bun-rămas, nu fără mare amărăciune, de la gazelă, cei trei fraţi plecară în oraş, cumpărară o casă mare, peste drum de palatul împărătesc, fără să aibă însă habar că urmau să locuiască chiar în fața palatului în care copilăriseră o vreme şi unde se afla părintele lor. Cea mai mare parte a timpului şi-o petreceau pe terasa mare, care dădea chiar spre palatul împărătesc.
O dată mătuşa lor, aflată pe unul din balcoanele palatului, își opri privirea asupra celor trei fraţi. Chipurile lor nu i se părură cu totul străine. Se uită la ei mai îndelung, cercetîndu-i cu atenţie. Cînd întrezări steaua pe care fiecare dintre ei o avea în frunte, fu sigură că sînt nepoţii ei. Inima începu să-i bată cu repeziciune. Din nou se căzni să găsească un mijloc pentru a scăpa de ei pe vecie. Bănuind că şi fata locuieşte cu fraţii ei, aşteptă pînă ce se încredinţă că aceștia plecaseră de acasă. Şi numaidecit se duse la casa cea de peste drum.
— Am venit să-ţi mărturisesc bucuria mea că o tînără atît de frumoasă ca tine locuieşte într-o casă atît de minunată, şi totodată să te poftesc la petrecerea care se va ţine la palatul împărătesc, peste cîteva zile. Te-aş povăţui însă să ceri fraţilor tăi să-ţi aducă apa vieţii, şi mai înainte de a veni la palat, să sorbi din ea, ca să devii cea mai frumoasă dintre cele aflate la petrecerea împărătească.
Şi numai după ce fata îi făgădui că va face întocmai, plecă.
Cînd fraţii fetei se întoarseră acasă, ea le ceru să-i aducă apă vieţii, care s-o facă cea mai frumoasă fată de la balul împărătesc. Nespus de mult o iubeau fraţii pe surioara lor. Nu se puteau nicicum împotrivi dorințelor ei. Așa că purceseră îndată în căutarea apei. Pe drum, întîlnind un pustnic la gura unei peșteri, îl întrebară care era drumul care duce spre apa vieții.
— Cel de colo, le răspunse pustnicul, şi le arătă unul dintre drumuri.
Mai merseră flăcăii drum lung şi greu, pînă ce dădură de alt pustnic. Îl întrebară şi pe el de drumul ce duce la apa vieţii. Pustnicul le arătă drumul ce duce la apa vieţii, apoi le zise:
— Fiţi cu băgare de seamă, voinicilor. Păziţi-vă de balaurul cel negru, din grădina căruia aveţi să luați apa vieţii. La intrarea grădinii veţi vedea o foarfecă. De-o veţi găsi deschisă, intraţi în grădină şi luaţi apa vieţii din iazul ce se află chiar în mijlocul ei. Dacă însă foarfeca e închisă, să nu care cumva să intraţi, că va fi vai de voi. Nu veţi mai scăpa teferi.
Merseră şi merseră fraţii pînă ce ajunseră, în sfîrşit, la grădina mult căutată.
Găsind foarfeca deschisă, intrară fără grijă şi se apropiară de iazul din mijloc, își umplură ulcioarele cu apa vieţii, grăbindu-se să plece apoi la sora lor, căreia îi dădură, cu dragoste, două ulcioare pline cu apa fermecată. Cum bău din ele, tînăra se făcu neîntrecut de frumoasă, iar la petrecerea de la palat străluci, mai minunată decît toate fetele la un loc. În schimb, mătuşa cea pizmaşă, la gîndul că planul urzit de ea nu izbutise, se umplu de venin. Neagră de supărare, purcese numaidecît să uneltească altceva, pentru ca să se descotorosească de nepoţii atît de urgisiţi de ea.
În ziua următoare se duse iar la fată, tot după ce plecaseră fraţii ei de acasă.
— Ieri seară, la palatul împărătesc, ai fost cea mai frumoasă, fata mea. Ai văzut acum că te sfătuiesc numai de bine, aşa-i? Iată ce m-am mai gîndit. Vrei să ai cel mai dulce glas din lume? o ademeni ea.
— Cum nu, sigur că vreau, se grăbi fata să-i răspundă. Cum aș putea oare să dobîndesc un asemenea glas?
— Nimic mai uşor. Cere fraţilor tăi să-ţi aducă mărul cîntecului din grădina fermecată, mănîncă-l şi vei deveni neîntrecuta cîntăreaţă a lumii.
Cînd se întoarseră frații ei, fata le ceru să-i aducă mărul cîntecului din grădina fermecată. Fratele mai mare, care o îndrăgea cel mai mult, plecă de îndată în căutarea lucrului rîvnit de surioara lui. În drumul său dădu peste un pustnic, pe care îl întrebă cum putea ajunge la grădina fermecată. Pustnicul îi spuse pe unde să apuce, adăugind apoi:
— Ai grijă, fiule, cînd intri în grădină, să nu scoţi o vorbă, orice ți s-ar întîmpla.
Flăcăul îi mulțumi din inimă şi îşi văzu mai departe de drum. După ce merse cale lungă, ajunse la un al doilea pustnic. Îl întrebă şi pe el cît mai e de mers pînă la grădina fermecată, pe unde trebuia s-o ia, ca să ajungă mai repede. Pustnicul îi răspunse plin de bunăvoință, nu fără a adăuga:
— Ai grijă, fiule cînd intri în grădină, să nu scoţi o vorbă, orice ţi s-ar întîmpla.
Îi mulțumi şi lui flăcăul, din toată inima, şi merse mai departe. Şi merse, şi merse, pînă ce se trezi în faţa grădinii fermecate. Intră în ea cu sfială şi se îndreptă spre mărul care parcă îl îmbia. Culese cîteva mere, cînd o pasăre se așeză pe unul din meri şi-i grăi:
— Împăratul o va omori acum pe sora ta.
— Eşti o mincinoasă, se aprinse flăcăul.
Nici nu rosti bine cuvintele acestea, că flăcăul se şi prefăcu în stană de piatră.
La casa lor, sora şi fratele mai mic îi aşteptau cu înfrigurare întoarcerea. Trecură mai multe zile pline de îngrijorări şi bănuieli cumplite. Pînă la urmă, cel de-al doilea frate nu mai avu răbdare să adaste cu mîinile în sîn. Şi, deşi îi venea greu să-şi lase sora singură, porni în căutarea grădinii fermecate, ca să-şi găsească fratele şi să aducă mărul cîntecului. Dădu și el de primul pustnic, care îi arătă drumul, nu fără a-i da în grijă ca nu cumva să scoată vreo vorbă în grădina fermecată.
Merse mai departe flăcăul şi ajunse la cel de-al doilea pustnic. Acesta îl îndrumă pe unde s-o ia şi îi spuse ca şi primul să nu grăiască o vorbă în grădina fermecată, orice s-o întîmpla. Flăcăul îi mulţumi, merse mai departe, merse şi merse, pînă ajunse, în sfîrșit, la grădina mult căutată. Cum intră şi dădu de pomul care parcă-l îmbia, se duse să culeagă cîteva mere, cînd o pasăre de pe o creangă — aceeași care-i vorbise și fratelui mai mare — prinse a-i grăi:
— Pe sora ta o va ucide împăratul.
— Minţi! îi răspunse şi al doilea frate, dar nici nu rosti bine cuvintele acestea, că se şi prefăcu în stană de piatră.
Rămasă singură în casa cea mare, fata aşteptă în zadar, zile în şir, întoarcerea celor doi fraţi ai săi. Înspăimîntată pentru soarta lor, hotărî să meargă ea însăși să-i caute, să încerce, la nevoie, să-i izbăvească de relele abătute asupra lor. În calea sa dădu, ca şi fraţii ei, de cei doi pustnici. Amîndoi o sfătuiră şi pe ea ca, odată aflată în grădină, să nu scoată un cuvînt, orice s-ar întîmpla.
Fata le mulţumi şi merse mai departe, pe drumul arătat de ei, pînă ce ajunse la grădina fermecată. Păşi în ea şi începu să-şi caute cu înfrigurare fraţii în fiecare colţişor, fără însă să le poată da de urmă. Întristată peste măsură, nu ştia ce să mai facă, încotro s-o mai apuce. Deodată, înaintea ei căzu o pană, colorată în toate culorile ce se pot întîlni pe pămîntul ăsta. Fata o ridică îngîndurată şi mai rătăci prin grădină, grozav de neajutorată. Zări o stană de piatră, se sprijini de ea, cu gîndul să mai chibzuiască şi puse pana deasupra. Cît ai clipi, în locul stanei de piatră se ivi fratele cel mare. Fata îl îmbrăţişă cu nespusă dragoste.
— Pune pana deasupra stanei de colo, o îndemnă el.
Şi fata, făcînd întocmai, putu să-şi îmbrăţişeze şi pe cel de-al doilea frate, ivit la fel de neaşteptat, în locul pietrei. Mare le fu bucuria celor trei fraţi!
Culeseră mere şi le mîncară. Apoi ieşiră din grădină şi se întoarseră în ţinutul lor, cîntînd cu inima veselă, tot drumul. În apropierea casei lor, se întîmplă ca însuşi împăratul să treacă pe lîngă ei. Auzindu-le vocile atît de frumoase, îi opri, vrînd să le vorbească. Așa desluşi pe fruntea lor stelele — însemnul propriilor săi copii, pe care-i credea pierduţi pentru totdeauna. Cobori de pe cal, îi sărută şi îi îmbrăţişă.
— Voi sînteţi copii mei, slăvit fie cerul care v-a adus din nou la mine!
Copiii erau și ei copleșiți de fericire. Nu se mai simțeau singuri pe lume, aveau şi ei să se încălzească la dragostea părintească. Întrebaţi cum de se pierduseră în acea zi urgisită, ei povestiră împăratului tot răul pe care li-l făcuse mătuşa lor. La auzul nelegiuitei fapte, împăratul nu mai cunoscu îndurare. Purcese degrabă la palat, unde porunci cîtorva oşteni ca femeia haină1 să fie dusă ea de astă dată şi părăsită în desişul întunecat al unei păduri încă neumblate de picior de om. Aşa se făcu dreptatea. Iar împăratul cu tustrei copiii lui trăiră laolaltă, în fericire şi mulţumire.
- haină — rea la inimă, fără milă. ↩︎