De mult de tot, într-un ţinut îndepărtat, îşi duceau zilele în lipsuri şi nevoi un bărbat, o femeie şi fetiţa lor. Mama muri pe neaşteptate şi sărăcia se cuibări şi mai avan în căsuţa lor. Începu luna ramadanului, cînd, după obicei, nu mîncau carne, dar în fiecare casă se pregăteau mîncăruri mai alese pentru masa de seară.
Fata veni la tatăl ei şi îi spuse:
— Uite, tătucă, vecinii noştri gătesc fiertură, pe cînd noi tot pîine şi două feliuţe de brînză avem pe masă.
— Lasă, fata mea, o linişti omul, şi noi vom avea o mîncare caldă.
A doua zi însă, cina lor fu tot aceeaşi: două feliuţe de brînză şi două de pîine. În altă zi fata îi zise tatălui ei:
— Uite, tătucă, vecinii noştri gătesc bucate calde, rumenite în cuptor, pe cînd noi…
Aşa trecură zilele pînă în apropierea bairamului. Oamenii începură să se pregătească de sărbătoare. Fata din nou veni la tatăl ei şi-i spuse cu mîhnire în glas:
— Uite, tătucă, vecinii noştri aduc alune şi covrigi cu susan, unt şi zahăr, iar la noi, nici nu se simte că se încheie postul şi vine bairamul.
— Nu te necăji, fata mea, îi răspunse tatăl, vom avea şi noi parte de bunătăţi.
— Aşa îmi spui mereu, îl dojeni de data asta fata, dar pînă acum nu te-ai învrednicit să aduci altceva decît atîta cît să ne ţinem zilele.
Plin de amărăciune, omul se ghemui într-un ungher, unde-şi plînse cu lacrimi de sînge neputinţa de a-şi hrăni singurul copil, deşi trudea pe la uşi străine de dimineaţă pînă seara. După multă chibzuială, plecă mai departe de satul său, cu gîndul că va găsi ceva mai acătării de lucru şi se va întoarce acasă cu merinde mai îmbelşugate. Ce s-o fi întîmplat cu el pe drum, nu se ştie. Atîta doar că fata îl aşteptă în zadar, căci tatăl ei nu se mai arătă niciodată.
Îngrijorată şi tristă îl adăstă zi după zi pe cele trei trepte ale căsuţei, cu ochii aţintiţi asupra drumului. Într-un tîrziu, doborîtă de plînset şi nelinişti, adormi. Cînd se trezi din somn era în plin bairam. De pe drum se auzeau tobe şi surle, copiii de seama ei se veseleau şi se jucau bucurîndu-se fericiţi de sărbătoare. Din nou se aşternu pe plîns fata rămasă singură pe lume; vărsă lacrimi multe, multe, pînă adormi din nou. La fel se petrecură lucrurile şi a doua zi de bairam. Într-a treia zi de sărbătoare, o încolţi o foame grozavă.
— Nu-mi rămîne nimic altceva decît să mor de foame, îşi zise ea. Văd că de la oameni n-am nici o milă, n-am altceva de făcut decît să mă întind pe treptele astea — singurele mele prietene — şi să-mi aştept moartea. Dac-aţi avea vreo putere, ştiu că vouă, trepte de lemn, v-ar fi milă de mine şi mi-aţi da să mănînc, chit că sînteţi de lemn.
Atunci, prin păienjenişul de lacrimi, desluşi înaintea ei o masă plină cu tot felul de mîncăruri gustoase. Fata se frecă la ochi, nevenindu-i să creadă că ceea ce vedea era aievea. Masa încărcată cu bunătăţi continua s-o îmbie. Gustă dintr-o mîncare şi spuse mulţumită:
— Oh! Tare mai e bună! Apoi gustă şi dintr-alta. Asta e şi mai bună! zise ea, bucuroasă. Şi tot gustînd, vorbea cu treptele din faţa căsuţei, de parcă i-ar fi fost prietenii ei cei mai scumpi. Le cerea de mîncare ori de cîte ori flămînzea, iar ele se grăbeau să-i îndeplinească dorinţa. Astfel trecură zilele lipsite de grija mîncării. Hainele de pe ea, şi înainte destul de ponosite, i se rupseseră de tot. Ce se gîndi fata, văzînd cum curg zdrenţele de pe ea? Se duse la trepte şi le grăi:
— Vă mulţumesc, treptelor, suratelor, pentru tot ce mi-aţi dat pînă acum, dar aş mai avea nevoie şi de cîteva straie noi.
Aşteptă puţin, şi-apoi, cînd se întoarse în camera ei, găsi un cufăr nou-nouţ. Îl desfăcu şi ce să vezi? Era plin doldora cu tot felul de veşminte frumoase, toate tocmai pe măsura ei. Căută o sfoară ca s-o întindă în odaie şi să-şi atîrne pe ea hainele. „Ah, de-aş avea un dulap pentru haine, ar fi tare bine!“, gîndi ea. „Oare cele trei trepte ale mele n-ar putea să-mi dăruiască şi un dulap?“ Cît ai clipi, un dulap, şi el nou-nouţ, se ivi lîngă ea. Aşa mai trecură zilele. Căsuţa părintească, fără o mînă de bărbat care s-o repare, se dărăpănă cu totul. Încercă fata s-o mai dreagă, pe ici pe colo, dar n-avea nici forţa, nici priceperea trebuitoare. Pe cînd se necăjea de neputinţa ei, pe neaşteptate îi apăru înainte un bătrîn.
— Du-te de-aici, mergi la palatul tău, fata mea, că e gata pregătit pentru a te primi. El întrece în splendoare pe cel împărătesc.
Uluită, fata se ridică şi, cum n-o lăsă inima să lase în părăsire cele trei trepte din scîndură ale căsuţei, le desfăcu cu mîna ei şi le cără pe rînd acolo unde o conduse moşneagul, care apoi se făcu nevăzut. Palatul întrecea orice închipuire. Nimic nu lipsea din el. Slujitori în straie strălucitoare o aşteptau cuviincios la fiecare uşă. Fata cercetă noul ei lăcaş în toate ungherele lui şi nu se mai sătura privindu-i frumuseţea.
Chiar lîngă palatul acesta prea minunat se afla casa cadiului1. Într-o zi, la stăpîna casei se adunaseră, flecărind, cele mai alese femei din ţinut. Printre preafrumoasele musafire se afla însăşi împărăteasa, precum şi soţia vizirului. Femeile începură să vorbească despre noua vecină şi despre averea ei nemăsurată care parcă picase din senin. Se întrebau una pe alta care o fi adevărul-adevărat despre fată şi minunatul ei palat, fără însă să-şi poată da un răspuns mulţumitor. Atunci hotărîră ca una dintre ele să meargă la palatul vecin, să afle din gura stăpînei acestuia taina avuţiei ei. Sorţii căzură pe nevasta muftiului2. Cum ajunse la uşa palatului, aceasta fu oprită de un rob negru care o întrebă ce dorea. Cum noua venită îi răspunse că doreşte să vorbească cu însăşi stăpîna, robul chemă un slujitor, care s-o vestească pe stăpînă că i-au sosit oaspeţi.
Nu trecu mult şi slujitorul se întoarse, poftind musafira să-l urmeze. Pînă să străbată ei mulţimea de cămări ale palatului, în faţa fetei se ivi din nou moşneagul, cărui îi datora aşezarea ei în mîndrul palat. El îi grăi aşa:
— Ai grijă, fata mea, va veni acum soţia muftiului să te întrebe care este taina bogăţiei tale. Tu să nu-i spui altceva decît că o ai prin îndurarea cerului. De te iscodeşte mai straşnic spune-i aşa: „Nu-ţi voi dezvălui taina pînă nu baţi în toba asta.“
Apoi bătrînul pieri. Cînd, condusă de slujitor, intră în încăpere soţia muftiului, fata o întîmpină cu căldură, urîndu-i bun venit şi cinstind-o cu zaharicalele cele mai alese.
— Eşti căsătorită, tînără stăpînă a palatului? o întrebă musafira.
— Nu.
— Te-a cerut cineva de nevastă şi ca să te înduplece ţi-a ridicat palatul în care stai?
— Nicidecum.
— Ai dat cumva peste o comoară?
— Nu.
— Dar atunci, îşi pierdu răbdarea soţia muftiului, de unde ţi-a picat o bogăţie atît de nemaipomenită?
— Din cer.
— Dar orice lucru pămîntesc are şi un temei pămîntesc. Spune-mi care-i temeiul bogăţiei tale? Nu se poate să nu-l ştii.
— Îl ştiu, dar nu ţi-l voi împărtăşi decît dacă iei toba asta şi baţi puţin în ea.
Musafira rîse stingherită.
— Mi-e cam ruşine să bat toba, nu e o îndeletnicire vrednică pentru o femeie ca mine, şi apoi, nici nu mă prea pricep s-o fac cum trebuie. Dar de hatîrul tău n-am să mă împotrivesc, voi cînta puţin.
Cum luă toba şi începu să bată în ea, şi porni spre uşă, părăsind palatul fără nici o vorbă, fără măcar să-şi ia rămas-bun. Intră în casa cadiului şi pătrunse în salonul de oaspeţi, bătînd întruna din tobă. Aici prietenele, care o aşteptaseră cu nerăbdare, încercară să afle ce se întîmplase, dar ea părea că nu aude nimic din ceea ce i se spune continuînd să bată neobosit în tobă.
Atunci femeile se gîndiră să trimită pe soţia cadiului ca să afle adevărul. Nu trecu mult şi aceasta se întoarse în mînă cu un flaut la care cînta cu străşnicie.
Încercară prietenele ei să afle ce se petrecuse, dar femeia cînta întruna, de parcă nici nu le auzea, ca şi nevasta muftiului care, şi ea, bătea fără oprire în tobă. Soţia vizirului îşi pierdu răbdarea:
— Eu sînt soţie de vizir şi este cu neputinţă ca fata să îndrăznească a face cu mine ce-a făcut cu soţia muftiului şi cu cea a cadiului. Dar, spre mirarea tuturor, şi soţia vizirului se întoarse după puţin timp ţinînd în mînă o tamburină pe care o mişca necontenit, cu toată forţa de care era în stare.
Mînioasă de atîta îndrăzneală, împărăteasa însăşi luă hotărîrea să se ducă chiar ea, de astă dată sigură că fata nu va cuteza să se poarte cu ea cum se purtase cu celelalte. Dar curînd se întoarse şi ea chiuind fără întrerupere. Ca la un semn nevăzut, toate femeile prinseră să chiuie, să cînte la flaut şi să bată toba şi tamburina, fără o clipă de răgaz. Lumea se strînse buluc în juru-le, dar lor nici că le păsa, cîntau vesele, cu inima uşoară. Aşa o ţinură pînă căzu noaptea. La ora cinci, împăratul află ce se petrece. Foc de mînios, se arătă neînduplecat, gata să taie capul aceluia care a făcut una ca asta împărătesei şi prietenelor ei. În palatul fetei, bătrînul răsări din nou lîngă ea şi o vesti:
— Împăratul va trimite după tine. Vrea să-ţi taie capul. Tu să n-ai frică, să spui împăratului povestea ta, de-a fir-a-păr, fără să uiţi nimic şi fără să adaugi nimic, căci el te va ierta. Eu, de-acum mă duc pentru totdeauna. Nu mai am la ce să te ajut. Dar înainte de a mă despărţi de tine pentru totdeauna, ţine paharul ăsta cu apă. Dacă împăratul îţi va cere să le redai celor patru femei starea lor firească, tu stropeşte-le pe rînd cu apa din acest pahar; dar, bagă bine de seamă, numai după ce împăratul îţi va făgădui deplina sa iertare.
Abia sfîrşi de vorbit bătrînul şi la palat sosi trimisul împăratului. El îi ceru fetei să se înfăţişeze degrabă înaintea măriei sale. Ascultătoare, fata se îmbrăcă şi merse la împărat. Îl găsi amarnic de încruntat şi cu o căutătură întunecată, ce nu prevestea nimica bun. Fata se aşeză netulburată şi aşteptă. Împăratul o întrebă pentru ce săvîrşise atîta necuviinţă cu soţia lui, împărăteasa, şi cu bunele ei prietene. Atunci ea îşi depănă povestea vieţii, de cînd tatăl îi plecase fără a se mai întoarce vreodată şi pînă dobîndise palatul. Îi vorbi cum apăruse bătrînul ei sprijinitor, cum o povăţuise el să se poarte cu femeile venite s-o iscodească. Îi mai spuse despre paharul pe care i-l dăduse bătrînul şi despre sfatul acestuia de a-i povesti împăratului tot ceea ce trăise de cînd venise pe lume, fără nici o înfloritură şi fără a trece cu vederea nici cel mai mic amănunt.
— Eu ar fi trebuit să-ţi tai capul pentru purtarea ta fără seamăn de nechibzuită, dar acum te iert şi te las în viaţă. Redă însă femeilor firea lor obişnuită, scapă-le de o asemenea ruşine!
Se făcuse noapte tîrziu. Întors acasă, cadiul nu putu să intre de atîta lume adunată în jurul femeilor ce cîntau şi chiuiau de mama focului. Cu greu străbătu şi fata prin mulţime, pătrunse în casa cadiului, unde stropi femeile cu apă din paharul dăruit de moşneag. Pe dată, ca trezite din somn, ele aruncară pline de nedumerire toba, flautul şi tamburina.
Împărăteasa încetă să mai chiuie şi să mai joace. Toate se întoarseră acasă şi-şi reluară viaţa lor obişnuită. Cînd, după o vreme, se întîmplă de muri soţia cadiului, acesta se căsători cu vecina sa, fata săracă de altădată. Ei trăiră în bogăţie, fericire şi pace.