În lume sînt destui oameni leneşi, dar nici unul dintre ei nu seamănă cu Ahmed din povestea noastră. Ahmed era cel mai leneş om din lume, nimeni nu putea să-l întreacă în lene. Unde se aşeza, acolo rămînea nemişcat ore în şir şi nu avea niciodată chef de ceva. Avea doar o mamă, tatăl şi fraţii îi muriseră mai demult. Sărmana mamă îi făcea toate poftele şi mofturile şi tot ea avea grijă de el, nu cumva să păţească ceva. Ahmed Leneşul zi şi noapte moţăia lîngă sobă. Dacă dorea să iasă afară, sau să meargă dintr-o cameră în alta începea să-şi legene corpul într-o parte şi în alta, aşteptîndu-şi ajutorul. Atunci mama lui se apropia imediat de el şi-l întreba ce anume doreşte. Lui Ahmed îi era lene şi să răspundă, continuînd să se legene fără încetare. Atunci buna sa mamă trebuia să ghicească ce anume doreşte fiul ei şi asta nu era un lucru chiar atît de uşor. Mama îi punea întrebare după întrebare, pînă cînd Ahmed Leneşul, printr-un „da“ abia auzit, putea să-i ghicească gîndul. Numai după un chinuitor joc de-a ghicitul el înceta de a se mai legăna şi tîngui, de-a răspunde în silă printr-un da sau nu la multele întrebări ale mamei.

Sărmana mamă îşi hrănea fiul cu lingura, iar cînd i se năzărea să se plimbe, tot ea, biata de ea, îl lua în spinare şi-l ducea acolo unde dorea el.

Poate că şi pînă astăzi lucrurile ar fi continuat să rămînă aşa, dar întotdeauna se întîmplă ceva la care nici nu te aştepţi.

Padişahul¹ ţării în care trăia şi Ahmed Leneşul avea trei fiice. Mai avea acest padişah şi un fiu, dar pe acesta demult nu-l mai văzuse nimeni. Unii credeau că rătăceşte prin ţinuturi străine, iar alţii presupuneau că şi-a pierdut minţile şi de aceea padişahul nu vrea să-l mai scoată în lume.

Dar iată că timpul trecu şi fiicele padişahului ajunseră la vîrsta măritişului. Ba chiar mulţi erau de părere că fiica cea mare începuse să-şi piardă frăgezimea şi vioiciunea tinereţii. Dar nimeni nu îndrăznea să spună asta cu voce tare, căci toţi supuşii se temeau grozav de mult de atotputernicul lor padişah.

Într-o bună zi, padişahul se hotărî brusc să-şi mărite toate fiicele deodată. Fără să-şi întrebe fiicele ce fel de soţi îşi doresc, porunci doar să aducă fiecare cîte un pepene. Cum va fi pepenele la tăiere, aşa va fi şi soţul ales.

Fiica cea mare, tot căutînd şi alegînd şi alegînd aduse un pepene care se dovedi răscopt. Cea mijlocie, care era în floarea tinereţii, aduse un pepene bine copt. Mezina însă aduse un pepene crud, crud de-a binelea.

Văzînd pepenele adus de către fiica cea mare, padişahul hotărî s-o mărite cu fiul marelui vizir, care era un tînăr înţelept, harnic şi deosebit de arătos. Pe cea mijlocie o mărită cu fiul altui vizir, care era un voinic viteaz, încercat în atîtea războaie pentru apărarea graniţelor împărăţiei.

Cînd padişahul tăie pepenele adus de fiica cea mică, nu-i veni să creadă ochilor. Pepenele era atît de crud, încît nici nu făcuse sîmburi. Tatăl ştia că această fiică a lui nu putea să se înşele în alegerea ei, pentru că era şi înţeleaptă — cea mai înţeleaptă dintre fiicele lui şi niciodată nu săvîrşise vreo faptă necugetată, dar de ce, totuşi, alesese ea un pepene crud? Poate doar ca să-l înfrunte pe padişah?

Atunci padişahul se înfurie atît de tare, încît se gîndi chiar s-o pedepsească, dînd-o pe mîna călăului. Renunţă însă la această cumplită intenţie, jurîndu-se, în schimb, să o mărite cu cel mai prăpădit om din toată împărăţia sa.

Trimise dar crainici în toate colţurile întinsei sale împărăţii şi porunci să caute pe cel mai leneş, pe cel mai netot şi cel mai nătîng om ce a trăit vreodată şi să-l aducă la palat.

Aflînd această veste de necrezut, toţi leneşii vicleni se bucurară nespus de mult. Toţi nutreau speranţa să devină ginerele padişahului. Îşi îmbrăcară hainele cele mai frumoase şi rînd pe rînd se înfăţişară în faţa suveranului, întrecîndu-se în a se preface că sînt cei mai leneşi şi cei mai neîndemînateci oameni din toată împărăţia. Unii dintre aceştia se prefăceau cu atîta măiestrie, încît slujitorii padişahului erau gata gata să fie păcăliţi. Numai că ieşind pe poarta palatului, toţi aceşti şarlatani îşi închipuiau că l-au şi dus de nas pe padişah, uitînd de măsurile de precauţie. Ei încetau de a se mai preface imediat ce păşeau pe poartă, rămînînd aşa cum erau ei în realitate. Nici unul dintre ei nu-şi putea imagina că padişahul era mult mai inteligent decît ei şi că îi urmărea şi după ce părăseau palatul. Aşa se face că mezina nu căzu pe mîna nici unui şarlatan. Toţi aceşti prefăcuţi au fost prinşi unul cîte unul şi biciuiţi fără nici o milă.

Între timp crainicii continuau să caute pe ginerele dorit de padişah, cutreierînd cele mai îndepărtate cătune. Glasul lor ajunse pînă la urechile lui Ahmed Leneşul, care, simţindu-se foarte ostenit, începu să se legene iar, aşa cum îi era obiceiul.

— Mamă, mamă ! zise el într-un tîrziu cu o voce stinsă. Astupă-mi urechile, aud nişte glasuri care mă supără cumplit!

De data aceasta — pentru prima oară — mama refuză să-i facă pe plac rugîndu-l să ciulească bine urechile la ceea ce anunţau crainicii padişahului.

— Ah, fiule, fiule! se rugă ea. Te implor, du-te şi tu de te înfăţişează în faţa padişahului nostru. Poate că tu eşti omul căutat de el. Odată şi odată eu tot voi muri şi atunci cine va mai avea grijă de tine? Fie ca Allah să te ajute şi să te însori cu fiica padişahului! Atunci vei trăi fără griji, pînă la sfîrşitul vieţii!

Aşa îl rugă sărmana mamă pe fiul ei, dar cine s-o asculte!? Cînd văzu că Ahmed Leneşul nu are de gînd să-i dea ascultare, îl săltă cu forţa în spinare şi-l duse la palat, lăsîndu-l să cadă precum un sac, în faţa temutului padişah. El se miră tare mult de această privelişte. Cum de o mamă putea să care în spinare ditamai flăcăul!?

La început padişahul se gîndi că şi acesta vrea să-l păcălească, de aceea porni să-l descoase pe Ahmed Leneşul, care părea că nici nu-l ascultă.

— Mamă, ce spune acest om? Nu pot să înţeleg vorbele lui atît de lungi. Ştii doar că eu obosesc repede; spune-i te rog să tacă odată din gură! se milogi el.

În acele clipe Ahmed Leneşul arăta atît de somnoros şi atît de abătut, încît această stare a lui îl supără nespus de mult pe padişah, care porunci:

— Ieşi afară! Daţi-l afară! strigă, pierzîndu-şi stăpînirea de sine.

Padişahul tuna şi fulgera, ameninţîndu-l că-l striveşte în picioare, dacă nu iese mai iute, dar Ahmed Leneşul nici nu se urni din loc. Se uita năuc, cu ochi rugători la maică-sa, vrînd să-i spună parcă maică-sii să-l scoată cît mai repede de-acolo.

— leşi, ieşi afară, arătare ce eşti! strigă padişahul încă o dată.

Biata mamă îl luă din nou în cîrcă şi încovoiată sub greutatea unui fiu atît de leneş, plecă din palat. Padişahul, care se mai domolise niţel, îi urmări îndelung cu privirea. Sărmana femeie de-abia îşi tîra picioarele. Trecătorii îi urmăreau foarte miraţi, dar lui Ahmed Leneşul nici că-i păsa ce se întîmplă în jur.

Atunci padişahul înţelese că omul căutat de el se afla aici aproape. Mai înţelese că nicăieri în lume n-ar putea găsi un mai mare leneş decît acest tînăr în floarea vieţii. Porunci pe loc să se înceapă pregătirile de nuntă. Se făcură trei nunţi deodată şi patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi se mîncă şi se bău pe săturate şi se petrecu în mare veselie.

Imediat după nuntă fiica cea mică a padişahului se mută în casa lui Ahmed Leneşul şi aduse cu sine o zestre bogată, care cu greu încăpu în casa soţului ei leneş.

Ahmed stătea nemişcat lîngă cuptor şi o privea buimac pe această fiică de padişah, care acum era soţia lui.

În acest timp fata tăcea; nu părea disperată, ba din contră părea că îşi dă foarte bine seama cu cine o măritase tatăl ei, la mînie.

Ahmed Leneşul se însurase cu fiica unui mare padişah, devenind curînd un ginere invidiat de foarte multă lume, dar viaţa lui nu suferise nici cea mai mică schimbare. De-acuma, cînd avea nevoie de ceva, începea să se legene, şi se legăna pînă cînd maică-sa, după obicei, alerga la el şi afla ce mai doreşte. Tot ea, maică-sa, continua să-l răsfeţe ca pe un copil mic, făcîndu-i toate capriciile, în timp ce fiica padişahului, soţia lui, stătea deoparte şi-l privea, de-abia stăpînindu-şi mînia. Pînă într-o zi cînd Ahmed Leneşul întrecu orice măsură.

— Vrei cumva să mergi afară ? îl întrebă maică-sa, cînd el începu să se legene din nou.

— Da, răspunse el cu o voce abia auzită.

Atunci fiica padişahului se sculă repede şi, cu un zîmbet rece pe buze, tăie calea mamei-soacre.

— Nu te osteni, mamă, zise ea. În calitate de soţie, eu trebuie să am grijă de acum încolo de soţul meu; lasă-mă pe mine să-l duc afară!

— Vai, fata mea, să nu faci asta, se rugă mama-soacră, tulburîndu-se foarte tare. Tu eşti fiică de padişah, tu eşti gingaşă, nu se cade ca tu să-l cari în spinare, te rog lasă-mă tot pe mine.

Dar nora nu renunţă la intenţia ei sub nici un chip.

— El este soţul meu şi de aceea, de acum încolo, eu trebuie să am grijă de el, zise ea cu hotărîre şi cu mişcări energice îl luă pe Ahmed Leneşul în spinare şi-l duse în bucătărie. Mai întîi închise uşa şi apoi îl trînti atît de puternic de podea, încît Ahmed începu să urle şi să plîngă de durere. Fiica padişahului nu-i dădu nici o atenţie. Se duse repede la cuptor, luă vătraiul şi începu să-l lovească unde-l nimerea.

Să vezi şi să nu crezi ochilor că şi-n această situaţie lui Ahmed îi era lene să se mişte, să se apere cît de cît!

Dar nici aşa, culcat sub loviturile nemiloase ale vătraiului, nu putea să rămînă prea mult timp. Îşi adună atunci toate puterile şi reuşi singur să se scoale în picioare. Se repezi la uşă, dar uşa era încuiată. Lovea atît de tare şi cu atîta disperare în uşă, încît era gata s-o spargă, dar tot nu reuşi s-o deschidă. Atunci se repezi la fereastră. O deschise şi fără să mai stea pe gînduri, sări în grădină. Căzu pe spate şi rămase aşa întins, fără răsuflare, de parcă amuţise pentru totdeauna. Stătu el cît mai stătu aşa întins, apoi îşi mai reveni puţin. Cînd îşi ridică puţin capul, o zări pe soţia lui stînd la fereastră şi ameninţîndu-l cu vătraiul.

— E de-ajuns cît ai lenevit pînă acuma! strigă ea. Să nu te mai văd în faţa ochilor, pleacă de aici, du-te de munceşte şi fii om! Şi nu uita, cît timp nu te îndrepţi, n-ai ce căuta în casa asta!

Spunînd acestea, fiica padişahului se retrase închizînd fereastra.

Mama lui Ahmed Leneşul auzise loviturile şi apoi gemetele fiului ei, dar de frica nurorii nu îndrăznise să încerce să ia apărarea fiului ei. Fiica padişahului se întoarse lîngă soacră, prefăcîndu-se că nu ştie ce-i cu Ahmed. Prinse apoi să deretice prin casă şi să cînte de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat.

Ahmed Leneşul se văită cît se mai văită şi apoi aţipi pe nesimţite. Cînd se trezi din somn simţi durerea în tot corpul şi foamea în stomac. Unde să meargă, încotro s-o apuce? Ocoli de cîteva ori casa dar, vai, îi era frică să intre înăuntru. Nici maică-sa nu îndrăznea să iasă afară şi să-i aducă ceva de-ale gurii.

Abia atunci Ahmed Leneşul înţelese că singur trebuie să-şi procure hrana. Pentru prima oară în viaţa lui porni spre bazar şi făcu ceea ce nu făcuse niciodată pînă atunci: începu să muncească.

În ziua aceea lucră el ca hamal, pînă seara tîrziu şi cîştigă cinci kuruşi. De un kuruş îşi cumpără pîine şi brînză — cu care îşi potoli foamea — iar restul de patru kuruşi îi puse în buzunar şi porni spre casă. Sună la uşă. Veni maică-sa să-i deschidă.

— Cine-i acolo ? întrebă ea.

— Sînt eu, mamă! răspunse Ahmed Leneşul. Sînt eu, Ahmed!

Mama îi deschise imediat uşa.

— Ahmed, fiule! Intră, dragul mamii, intră! Intră în casa ta! se bucură ea, văzîndu-l.

Dar Ahmed Leneşul parcă nici nu auzea ce-i spunea maică-sa.

— Hanîm e acasă? întrebă el.

— E acasă.

— Mai ţine în mînă vătraiul?

— Îl mai ţine, dragule!

Cînd auzi că nevastă-sa mai ţine în mină vătraiul, se cutremură şi dînd mamei cei patru kuruşi, spuse în grabă.

— Te rog, mamă, dă-i banii aceştia lui Hanîm şi spune-i că mă întorc mîine!

Zicînd acestea el se întoarse şi plecă fără să ţină seama de rugăminţile mamei de a rămîne. Îndurerata mamă nu putea să nu observe iuţeala paşilor lui, şi chiar o teamă în mişcările sale, depărtîndu-se. Cît de mult se schimbase! Sărmana mamă nici nu-şi putea lui ochii de la el! Apoi se duse la noră-sa şi-i înmînă banii lăsaţi de Ahmed.

— Ahmed m-a rugat să-ţi dau aceşti bani, zise ea, cu durere.

Fiica padişahului privi îndelung la cei patru kuruşi, apoi îi puse într-o casetă frumoasă.

„la să te vedem, Ahmed! Arată-ne ce poţi, dragule !“ zisa fiica padişahului, strîngînd caseta la piept, cu duioşie.

Dacă ar fi văzut-o cineva în acele momente, s-ar fi gîndit, negreşit, că ea iubeşte mai mult banii, decît pe Ahmed Leneşul.

Seara următoare el se întoarse din nou acasă. Toată ziua muncise pe lîngă un spoitor², ajutîndu-l în munca sa. Cîştigase unsprezece kuruşi. Cu un kuruş mîncase pe săturate, iar restul de zece kuruşi îi aducea acum acasă. Şi de data aceasta tot maică-sa veni să-i deschidă uşa, îmbiindu-l să intre.

— Hanîm e acasă? întrebă el ca şi în ziua trecută.

— E acasă, răspunse maică-sa.

— Mai ţine în mînă vătraiul?

— Mai ţine…

— Atunci dă-i, te rog, aceşti zece kuruşi şi spune-i că, mă întorc mîine seară.

Zicînd acestea se răsuci în loc şi plecă fără să mai întoarcă o dată capul. Maică-sa, nici de data aceasta, nu reuşi să-l înduplece; el tot plecă de-acasă.

Ce putea să facă sărmana mamă în faţa unei asemenea situaţii? Se duse la noră-sa şi-i întinse banii lăsaţi de soţul ei.

— Ah, Ahmed, Ahmed! suspină fiica padişahului în timp ce aşeza banii în caseta frumoasă.

Dacă ar fi auzit-o careva pronunţînd numele soţului ei, ar fi crezut că este tare îndrăgostită de el.

Aşa treceau zilele şi lunile. În fiecare seară Ahmed se întorcea acasă, suna şi la vederea mamei punea aceleaşi întrebări. Auzind de la ea că Hanîm încă nu lăsase vătraiul din mînă, pleca. Ajunsese să cîştige pe zi douăzeci de kuruşi, muncind în fel de fel de locuri.

Într-o bună zi Ahmed se întoarse mai devreme acasă, înainte de apusul soarelui. După ce lăsă banii cîştigaţi pe ziua aceea, îi spuse mamei că a doua zi el pleacă, cu caravana³, într-o lungă călătorie, peste ţări şi mări. Ahmed Leneşul sărută mîna mamei, o rugă să transmită soţiei urările lui de bine, după care se răsuci în loc şi se îndepărtă fără să-şi mai întoarcă măcar o dată capul.

Zburau zilele, zburau şi lunile, dar veşti de la Ahmed Leneşul nu veneau. Începuseră să circule fel de fel de zvonuri: ba că a murit, ba că a căzut prizonier în cine ştie ce ţară îndepărtată. Nimeni nu mai spera în întoarcerea lui. Doar soţia lui nu încetă o clipă să-l aştepte. În fiecare seară, la aceeaşi oră, îl aştepta, cu toate că mulţi o sfătuiau să nu-l mai aştepte. Seară de seară, la aceeaşi oră, lua în mînă caseta, o strîngea la piept şi spunea:

„Ah, Ahmed, Ahmed! Întoarce-te la mine! Te aştept zi şi noapte, dragul meu! Cel puţin trimite-mi o cît de mică veste despre tine!“

Şi Ahmed Leneşul fără încetare se gândea la soţie şi la mamă. Maică-sa îl crescuse leneş, iar soţia îl bătuse cu vătraiul, dar tot le iubea din adîncul sufletului său. Dorea nespus de mult să le trimeată veşti, dar nu avea cum. Se afla departe de oameni, se afla în mijlocul deşertului neîndurător cu caravana. Nu oricine se încumetă să ajungă acolo, căci nicăieri nu găseşti un strop de apă sau o umbră de copac. Doar norii răzleţi mai aruncă uneori cîte o umbră peste întinderea nisipului încins la culme, dar nici aceştia nu reuşesc să aducă răcoarea atît de mult dorită. Spre ghinionul lor, li se isprăvise şi apa. Oamenii şi cămilele începură să moară pe capete.

Tocmai atunci cînd disperarea lor era mai mare, dădură peste o fîntînă părăsită. De bucurie oamenii îşi pierdură şi graiul.

Dar, vai, bucuria lor nu a fost de lungă durată, căci fîntîna era prea adîncă şi nici nu se vedea dacă are apă sau nu. Aruncară în ea un pietroi şi într-un tîrziu auziră dinăuntru un zgomot slab. Atunci speranţa de salvare se reîntoarse în sufletele oamenilor. Ei au făcut imediat rost de o funie groasă, pe care o legară de mijlocul unuia dintre ei şi-l coborîră în fîntînă.

— Ard! Ard! Ajutor! Scoateţi-mă, mor! începu să strige acesta înspăimîntat.

Oamenii! îl traseră afară iute şi omul căzu cu faţa la pămînt, ca secerat de moarte.

— Mai mult s-a speriat, ce altceva putea să se întîmple acolo? îşi dădeau cu părerea ceilalţi.

În această situaţie, altcineva se oferi să fie coborît în fîntînă. Dar şi acesta, nu peste mult timp, începu să strige, ca din gură de şarpe, să-l tragă sus. De cum îl scoaseră afară, căzu şi el ca secerat de moarte.

Cînd oamenii văzură că li se năruie şi această ultimă speranţă de salvare, se pregătiră să-şi dea obştescul sfîrşit, rugîndu-se de Allah. Doar Ahmed Leneşul nu-şi pierdu speranţa de salvare.

— Coborîţi-mă pe mine! se adresă el tovarăşilor de drum, legîndu-şi funia de brîu. Am o singură rugăminte: în orice condiţii, chiar atunci cînd voi striga să mă trageţi sus, voi continuaţi să mă coborîţi.

Aşa şi făcură, dar Ahmed Leneşul n-a strigat şi nici n-a cerut ajutor.

Tare mult se minună el cînd ajunse pe fundul acelei fîntîni: în faţa lui se întindea o imensă, nesfîrşită grădină de rodii. Chiar în mijlocul ei era un splendid havuz⁴. La marginea acestui havuz stătea gînditoare o prea-frumoasă fată. Ea nu simţi prezenţa lui Ahmed Leneşul în preajma ei şi nici el nu vru, pentru orice eventualitate, s-o trezească din visare, căci salvarea tovarăşilor săi depindea numai şi numai de iscusinţa lui.

Dezlegă repede frînghia de la brîu, umplu o găleată cu apă şi dădu semnalul s-o tragă sus. Apoi, umplu o a doua găleată şi la acelaşi semnal al lui o traseră şi pe aceasta sus. Aşa procedă el pînă cînd tovarăşii lui de sus şi cămilele lor îşi astîmpărară setea.

Tocmai atunci fata îşi ridică capul şi-l văzu pe Ahmed Leneşul, care se pregătea să fie tras în sus. La început ea nu putu să scoată o vorbă de uimită ce era, dar nici uimirea lui Ahmed Leneşul nu era mai mică, pentru că această prea-frumoasă fată semăna, nespus de mult cu soţia lui.

— Cine eşti tu, omule?! Cum ai reuşit să ajungi aici? reuşi să spună, în cele din urmă, fata. Nimeni, dar absolut nimeni nu poate să ajungă pînă aici, nici pe aripile păsărilor şi nici în pîntecele zmeilor. Spune-mi şi mie cum, în ce fel ai reuşit?

Ahmed Leneşul povesti fetei toată viaţa lui, tot ce se întîmplase cu el, de la început pînă la sfîrşit.

— Spune-mi şi tu ce cauţi în fîntîna asta ? Cine te-a adus aici? o întrebă Ahmed Leneşul, la sfîrşit, pe fată.

Ochii fetei se umplură de lacrimi.

— Nu mă întreba! Îmi vine greu să-ţi povestesc ce-i cu mine aici. Mai bine pleacă tu cît poţi de repede de-aici, salvează-te ! Orice clipă de întîrziere te poate costa viaţa! zise ea, ştergîndu-şi ochii înlăcrămaţi.

Văzînd că Ahmed Leneşul mai ezită, legă repede funia de mijlocul lui, apoi rupse cîteva rodii de la pomii din jur şi le puse în mîna lui.

— Ia-le! Se poate întîmpla să ai nevoie cîndva de ele! zise ea, conducîndu-l spre ieşire.

La un semnal, tovarăşii lui începură să-l tragă sus, dar iată că, tocmai atunci cînd era foarte aproape de ieşire, funia se rupse pe neaşteptate şi Ahmed Leneşul căzu la picioarele prea-frumoasei fete, de la care, nu de mult, îşi luase rămas bun!

Ce se întîmplase în realitate ? De fapt funia nu se rupsese aşa de la sine, ci fusese tăiată. Unii dintre tovarăşii lui de drum începură deja să-l invidieze pentru isprava lui, gîndindu-se că Ahmed Leneşul va spune, în stînga şi în dreapta, că ei nu au fost în stare de această faptă, pentru că sînt nişte fricoşi şi laşi. Şi fapta o făcuse tocmai unul dintre cei care strigase „ard“, el tăiase funia. Întîmplarea a făcut ca Ahmed să cadă pe pămînt moale şi să scape cu viaţă.

— N-am ce face, sînt nevoit să rămîn aici cu tine, zise el, revenindu-şi din străşnicia căzăturii.

Prea-frumoasa fată găsi momentul prielnic şi cu lacrimi în ochi îi povesti durerea ei. Iată că de şapte ani încheiaţi ea trăia lîngă un zmeu însetat de sînge omenesc. Tot ce se vedea acolo aparţinea acestui zmeu şi nu lăsa pe nimeni să intre acolo. De îndată ce careva îşi punea piciorul acolo, nemilosul zmeu îl omora pe loc, carnea o mînca el, iar oasele le arunca corbilor.

— Rogu-te, spune-mi şi mie, cum ai ajuns aici ? De ce zmeul nu te-a mîncat şi pe tine? o întrebă încă o dată, Ahmed Leneşul.

Sîngerosul zmeu era blînd cu fata şi se purta deosebit de frumos cu ea. Dar de o mie de ori era mai bine dacă o mînca şi pe ea! De fapt, această fată era o prinţesă, fiind unica fiică a unui mare padişah. Ea fusese logodită cu fiul unui alt padişah şi cu şapte ani în urmă fusese răpită de acest zmeu, pentru a o lua de soţie. Tot atunci îl vrăjise pe logodnicul ei, luîndu-i minţile.

În curînd zmeul trebuia să se culce pentru a-şi face somnul său obişnuit de patruzeci de zile, după care urma să facă nunta cu această fată. Aşa hotărîse el! Şi să fugă din ghiarele lui era cu neputinţă!

— Oare nu se poate face ceva? Eu nu te pot ajuta cu nimic? se interesă Ahmed Leneşul.

Pe fată o mişcă mult grija pe care i-o arăta Ahmed Leneşul. Două lacrimi mari se rostogoliră pe obrajii ei. Salvarea putea fi posibilă numai după moartea zmeului şi acest zmeu putea fi omorît numai în somn şi numai cu o lovitură de paloş, între ochi. Dar cine putea face asta? Unde să găseşti un asemenea om neînfricat?

— Fac eu asta, zise Ahmed încet, cu modestie. Pe mine m-au poreclit Leneşul, dar acest lucru nu are nici o legătură acum cu mine. Am căpătat şi puterea braţelor şi a minţii acum. Eu te voi salva de-aici!

Fata începu să plîngă amarnic. Zmeul nu se culcase încă. El putea să simtă, de la distanţă, după miros, prezenţa oricărui pămîntean. În asemenea situaţii el dezlănţuia un adevărat uragan, cînd îşi răpunea fără milă victima. Iată că acum era rîndul lui Ahmed Leneşul să fie hrană pentru acest zmeu năprasnic.

— Lasă-mă cu soarta mea şi fugi, îl rugă fata cu durere în suflet.

— Sînt gata să te salvez, chiar cu riscul propriei mele vieţi şi de aceea te rog nu mă-ndemna să fug, zise Ahmed.

— Tu eşti cel mai brav şi viteaz om pe care l-am întîlnit vreodată. Dacă vei mai sta mult aici vei pieri, zise prinţesa. Pleacă odată şi întoarce-te peste cinci zile, cînd zmeul va dormi dus!

Apoi, ea aproape îl împinse spre ieşirea din fîntînă şi-i puse în mînă o desagă plină cu rodii.

Ah, cît de greu i-a fost să iasă din fîntînă! Se ridica cu greu, agăţîndu- se cu mîinile şi cu picioarele de bolta fîntînii, fiind ameninţat cu prăbuşirea în orice clipă. Cînd, în sfîrşit, reuşi să iasă deasupra era sleit de puteri şi pe tot corpul avea numai răni adînci.

După ce-şi mai reveni, îşi ridică uşor capul şi zări, în depărtări, un imens nor de praf: „O altă caravană însetată“ se gîndi el, urmărindu-i cum se apropiau.

În curînd caravana ajunse la fîntînă. La vederea lui, călătorii începură, care mai de care, să-l întrebe pe Ahmed de unde vine şi încotro se duce. El află că această caravană avea drum chiar către oraşul lui, oraşul unde el îşi lăsase mama şi soţia şi tare mult se bucură.

— De cum intraţi în oraş, întrebaţi unde este casa lui Ahmed Leneşul! zise el, înmînînd desaga plină cu rodii, căpeteniei caravanei. Toată lumea ştie unde se află casa lui. Desaga cu rodiile daţi-o celor două femei care locuiesc în această casă şi spuneţi-le că le-a trimis-o Ahmed Leneşul şi că şi el se va întoarce curînd. Fie ca Allah să vă răsplătească pentru bunătatea voastră!

Călătorii îl asigurară că îi vor îndeplini rugămintea şi după ce-i lăsară ceva merinde, porniră la drum. Ahmed Leneşul rămase la fîntînă, aşteptînd scurgerea celor cinci zile.

La sfîrşitul celei de a cincea zi, Ahmed începu să coboare în fîntînă. După eforturi supraomeneşti, în cea de a şasea zi, la prînz, el atinse fundul fîntînii. Fata stătea tot lîngă havuz şi-l aştepta. Ţinea în mînă un paloş uriaş. De cum îl zări pe Ahmed Leneşul, alergă în întîmpinarea lui, îl luă de mînă şi-l duse la havuz unde îi spălă rănile.

— Sînt aproape sigură că nu există pe lume un alt voinic mai viteaz decît tine zise fata, punîndu-i paloşul în mînă.

Apoi, îl însoţi pe Ahmed spre culcuşul zmeului. Merseră ei pe splendidele cărări ale miraculoasei şi fermecătoarei grădini, pînă cînd ajunseră la culcuşul zmeului. Acesta era neînchipuit de mare, dar şi de o urîţenie şi hidoşenie nemaivăzute. Să nu vorbim cum era zmeul, altfel se sperie toţi. Dar Ahmed Leneşul nu se sperie deloc. Se apropie tiptil de zmeu şi-i înfipse paloşul între ochi, aşa cum îl sfătuise fata. Îndată începu să ţîşnească un sînge gros, apoi şi zmeul ţîşni afară din culcuşul său şi începu să geamă.

Fiorosul zmeu îşi dădu seama că este rănit de moarte şi tocmai de aceea îl îndemna pe Ahmed să-l lovească încă o dată, pentru a pune capăt, cît mai repede, unor chinuri îngrozitoare. În acelaşi timp, şi Ahmed Leneşul îşi dădea foarte bine seama că nu trebuie să şovăie, că trebuie să izbăvească oamenii de acest cumplit rău, care era acest zmeu. Atunci îl lovi încă o dată, cu toată puterea, cu paloşul şi zmeul se prăbuşi la pămînt, ca o uriaşă stîncă.

— Acum logodnicul meu trebuie să fi scăpat de vraja zmeului, trebuie să-şi fi recăpătat mintea şi puterea dinainte, trebuie! zise fata, plîngînd de bucurie.

În clipele acelea Ahmed Leneşul îşi aduse aminte de mamă şi soţie şi-l cuprinse un dor puternic de casă. Ardea de nerăbdare să se întoarcă la ele, cu o clipă mai devreme şi să le povestească toate prin cîte trecuse. Înainte de a purcede la drum spre locurile dragi, Ahmed Leneşul se duse la palatul zmeului şi-i eliberă pe toţi prizonierii, care îşi aşteptau rîndul să fie mâncaţi. Apoi, fiecare din ei luă cît putu din palatul zmeului şi toţi se îndreptară spre ieşirea din fîntînă. Chiar atunci, această fîntînă adîncă deveni un drum neted, fără nici un urcuş şi pe acest drum ei toţi, împreună, merseră o zi şi o noapte, şi mai merseră încă pe atîta şi, în cele din urmă, ajunseră în oraşul lut Ahmed Leneşul.

De cum puse piciorul în oraş, Ahmed alergă într-un suflet la căsuţa lui, unde, spre mirarea lui, îi deschise uşa o bătrînică, care îl înştiinţă că ai lui s-au mutat într-un palat şi că această cocioabă i-au dăruit-o ei.

— De ce te miri atîta? zise bătrînica, citind nedumerirea de pe faţa lui Ahmed. Nu ştiai că rodiile pe care le-ai trimis acasă erau de fapt rubine şi safire?!

Nici nu vă puteţi închipui cît de mare a fost bucuria mamei şi a soţiei cînd au dat ochii cu Ahmed Leneşul! Nici să nu mă întrebaţi, căci nimeni n-ar putea reda asta în cuvinte! Femeile se aruncară în braţele lui Ahmed, îl îmbrăţişară, îl sărutară pînă ce obosiră. Apoi povestiră cum au trăit, cum s-au descurcat în lipsa lui şi cît de mult dor le-a fost de el!

Cu acest prilej prea-frumoasa fată salvată află de la ele că nimerise chiar în oraşul în care locuia şi logodnicul ei şi că după şapte ani de suferinţă, cînd nu putuse să iasă din palat, se însănătoşise şi începuse să se arate oamenilor.

Padişahul dorea acum să-l cunoască pe voinicul care o salvase pe logodnica fiului lui şi ţinea, cu tot dinadinsul, să dea un ospăţ mare în cinstea acestuia.

Tare mult s-a bucurat padişahul şi prinţul cînd au văzut-o pe prea-frumoasa fată intrînd în salon însoţită de salvatorul ei! Pur şi simplu nu-şi puteau ţine lacrimile de bucurie!

Padişahul porunci să înceapă imediat ospăţul şi veselia.

— Ne-a fost dat să trăim şi să vedem aceste zile de bucurie şi fericire! ziceau oamenii.

În clipele acelea de bucurie nestăpînită padişahul îşi aduse aminte de fiica lui cea mică: „Nu mai ştiu nimic de ea. Unde o fi acum? Mai trăieşte oare? Cum s-o fi descurcat sa cu acel om atît de caraghios, după care am dat-o de soţie?!”

El se întristă tare mult şi simţi o greutate de plumb pe suflet.

Se întîmplă ca tocmai atunci, el să scape lingura din mînă şi tot atunci observă că pe masă se aflau tacîmurile pe care le dăduse mezinei ca zestre. Padişahul tresări şi imediat sări în sus de bucurie.

— Mi-am regăsit fiica! Mi-am regăsit fiica! strigă el, cu lacrimi în ochi. Unde eşti, fiica mea cea bună?

Atunci mezina ieşi de după perdeaua unde stătea ascunsă şi se aruncă în braţele tatălui, care cîndva fusese nedrept cu ea, copleşindu-l cu sărutări. Padişahul se miră şi se minună tare mult cînd află că voinicul, în cinstea căruia dădea acest măreţ ospăţ, era chiar soţul mezinei, Ahmed, cunoscut de toată lumea ca mare leneş.

Padişahul era deja foarte bătrîn, iar pe fiul lui oamenii îl considerau încă bolnav, de aceea el hotărî să lase tronul în seama lui Ahmed Leneşul, care cu modestia-i cunoscută acceptă această favoare.

Mulţi ani la rînd cîrmui el fără cu înţelepciune; îşi apără cu patimă ţara de duşmani şi făcu în aşa fel încît toţi supuşii lui să trăiască între ei ca fraţii.

Doar într-o privinţă el se dovedi, în continuare, leneş: nu s-a învrednicit să aibă copii. Astfel că după moarte n-ar fi avut moştenitori la tron şi tocmai de aceea oamenii se gîndiră ca, încă înainte de moartea lui, cu cîrmuirea împărăţiei să fie împuternicit un sfat al înţelepţilor. Şi, într-adevăr, aceşti oameni cinstiţi s-au priceput să conducă foarte bine ţara, bucurîndu-se de stima tuturor.

În acelaşi timp, aceşti oameni nu puteau să-l uite pe Ahmed Leneşul — povestea lui dăinuind mult timp în amintirea lor şi chiar s-a transmis pînă la noi.

---

1. padișah — calif, sultan; titlu purtat (în Evul Mediu și în epoca modernă) de monarh în unele țări din Orientul Apropiat și Mijlociu. ↩︎
2. spoitor — persoană care se ocupă cu spoitul (vaselor de aramă). ↩︎
3. caravană — grup de oameni și de animale de povară (de obicei cămile), care străbat împreună un pustiu. ↩︎
4. havuz — bazin de apă descoperit, construit în parcuri, în scuaruri etc., din piatră sau din beton, de obicei cu fântână arteziană în interior; fântână arteziană. ↩︎