În lume sînt destui oameni leneşi, dar nici unul dintre ei nu seamănă cu Ahmed din povestea noastră. Ahmed era cel mai leneş om din lume, nimeni nu putea să-l întreacă în lene. Unde se aşeza, acolo rămînea nemișcat ore în şir și nu avea niciodată chef de ceva. Avea doar o mamă, tatăl şi fraţii îi muriseră mai demult. Sărmana mamă îi făcea toate poftele şi mofturile şi tot ea avea grijă de el, nu cumva să păţească ceva. Ahmed Leneșul zi și noapte moţăia lîngă sobă. Dacă dorea să iasă afară, sau să meargă dintr-o cameră în alta începea să-şi legene corpul într-o parte și în alta, așteptîndu-și ajutorul. Atunci mama lui se apropia imediat de el şi-l întreba ce anume doreşte. Lui Ahmed îi era lene și să răspundă, continuînd să se legene fără încetare. Atunci buna sa mamă trebuia să ghicească ce anume dorește fiul ei și asta nu era un lucru chiar atît de ușor. Mama îi punea întrebare după întrebare, pînă cînd Ahmed Leneșul, printr-un „da“ abia auzit, putea să-i ghicească gîndul. Numai după un chinuitor joc de-a ghicitul el înceta de a se mai legăna și tîngui, de-a răspunde în silă printr-un da sau nu la multele întrebări ale mamei.

Sărmana mamă își hrănea fiul cu lingura, iar cînd i se năzărea să se plimbe, tot ea, biata de ea, îl lua în spinare şi-l ducea acolo unde dorea el.

Poate că şi pînă astăzi lucrurile ar fi continuat să rămînă așa, dar întotdeauna se întîmplă ceva la care nici nu te aștepți.

Padișahul¹ ţării în care trăia și Ahmed Leneșul avea trei fiice. Mai avea acest padişah și un fiu, dar pe acesta demult nu-l mai văzuse nimeni. Unii credeau că rătăcește prin ţinuturi străine, iar alţii presupuneau că și-a pierdut minţile şi de aceea padişahul nu vrea să-l mai scoată în lume.

Dar iată că timpul trecu și fiicele padișahului ajunseră la vîrsta măritişului. Ba chiar mulţi erau de părere că fiica cea mare începuse să-şi piardă frăgezimea şi vioiciunea tinereţii. Dar nimeni nu îndrăznea să spună asta cu voce tare, căci toți supușii se temeau grozav de mult de atotputernicul lor padișah.

Într-o bună zi, padișahul se hotărî brusc să-și mărite toate fiicele deodată. Fără să-și întrebe fiicele ce fel de soți își doresc, porunci doar să aducă fiecare cîte un pepene. Cum va fi pepenele la tăiere, așa va fi și soțul ales.

Fiica cea mare, tot căutînd și alegînd şi alegînd aduse un pepene care se dovedi răscopt. Cea mijlocie, care era în floarea tinereţii, aduse un pepene bine copt. Mezina însă aduse un pepene crud, crud de-a binelea.

Văzînd pepenele adus de către fiica cea mare, padișahul hotărî s-o mărite cu fiul marelui vizir, care era un tînăr înţelept, harnic şi deosebit de arătos. Pe cea mijlocie o mărită cu fiul altui vizir, care era un voinic viteaz, încercat în atîtea războaie pentru apărarea graniţelor împărăţiei.

Cînd padișahul tăie pepenele adus de fiica cea mică, nu-i veni să creadă ochilor. Pepenele era atît de crud, încît nici nu făcuse sîmburi. Tatăl știa că această fiică a lui nu putea să se înșele în alegerea ei, pentru că era și înţeleaptă — cea mai înţeleaptă dintre fiicele lui și niciodată nu săvîrşise vreo faptă necugetată, dar de ce, totuși, alesese ea un pepene crud? Poate doar ca să-l înfrunte pe padișah?

Atunci padișahul se înfurie atît de tare, încît se gîndi chiar s-o pedepsească, dînd-o pe mîna călăului. Renunţă însă la această cumplită intenţie, jurîndu-se, în schimb, să o mărite cu cel mai prăpădit om din toată împărăţia sa.

Trimise dar crainici în toate colțurile întinsei sale împărăţii şi porunci să caute pe cel mai leneș, pe cel mai netot şi cel mai nătîng om ce a trăit vreodată și să-l aducă la palat.

Aflînd această veste de necrezut, toţi leneşii vicleni se bucurară nespus de mult. Toţi nutreau speranţa să devină ginerele padișahului. Îşi îmbrăcară hainele cele mai frumoase şi rînd pe rînd se înfățișară în faţa suveranului, întrecîndu-se în a se preface că sînt cei mai leneși și cei mai neîndemînateci oameni din toată împărăţia. Unii dintre aceștia se prefăceau cu atîta măiestrie, încît slujitorii padișahului erau gata gata să fie păcăliţi. Numai că ieșind pe poarta palatului, toți acești șarlatani își închipuiau că l-au și dus de nas pe padişah, uitînd de măsurile de precauţie. Ei încetau de a se mai preface imediat ce pășeau pe poartă, rămînînd așa cum erau ei în realitate. Nici unul dintre ei nu-și putea imagina că padișahul era mult mai inteligent decît ei şi că îi urmărea și după ce părăseau palatul. Așa se face că mezina nu căzu pe mîna nici unui şarlatan. Toţi acești prefăcuţi au fost prinși unul cîte unul şi biciuiţi fără nici o milă.

Între timp crainicii continuau să caute pe ginerele dorit de padișah, cutreierînd cele mai îndepărtate cătune. Glasul lor ajunse pînă la urechile lui Ahmed Leneşul, care, simțindu-se foarte ostenit, începu să se legene iar, așa cum îi era obiceiul.

— Mamă, mamă ! zise el într-un tîrziu cu o voce stinsă. Astupă-mi urechile, aud niște glasuri care mă supără cumplit!

De data aceasta — pentru prima oară — mama refuză să-i facă pe plac rugîndu-l să ciulească bine urechile la ceea ce anunțau crainicii padişahului.

— Ah, fiule, fiule! se rugă ea. Te implor, du-te și tu de te înfățișează în faţa padișahului nostru. Poate că tu ești omul căutat de el. Odată şi odată eu tot voi muri şi atunci cine va mai avea grijă de tine? Fie ca Allah să te ajute și să te însori cu fiica padișahului! Atunci vei trăi fără griji, pînă la sfîrşitul vieţii!

Așa îl rugă sărmana mamă pe fiul ei, dar cine s-o asculte!? Cînd văzu că Ahmed Leneşul nu are de gînd să-i dea ascultare, îl săltă cu forța în spinare și-l duse la palat, lăsîndu-l să cadă precum un sac, în fața temutului padişah. El se miră tare mult de această privelişte. Cum de o mamă putea să care în spinare ditamai flăcăul!?

La început padișahul se gîndi că şi acesta vrea să-l păcălească, de aceea porni să-l descoase pe Ahmed Leneșul, care părea că nici nu-l ascultă.

— Mamă, ce spune acest om? Nu pot să înţeleg vorbele lui atît de lungi. Ştii doar că eu obosesc repede; spune-i te rog să tacă odată din gură! se milogi el.

În acele clipe Ahmed Leneşul arăta atît de somnoros şi atît de abătut, încît această stare a lui îl supără nespus de mult pe padişah, care porunci:

— Ieși afară! Daţi-l afară! strigă, pierzîndu-şi stăpînirea de sine.

Padișahul tuna și fulgera, ameninţîndu-l că-l striveşte în picioare, dacă nu iese mai iute, dar Ahmed Leneşul nici nu se urni din loc. Se uita năuc, cu ochi rugători la maică-sa, vrînd să-i spună parcă maică-sii să-l scoată cît mai repede de-acolo.

— leşi, ieși afară, arătare ce eşti! strigă padișahul încă o dată.

Biata mamă îl luă din nou în cîrcă şi încovoiată sub greutatea unui fiu atît de leneş, plecă din palat. Padișahul, care se mai domolise niţel, îi urmări îndelung cu privirea. Sărmana femeie de-abia își tîra picioarele. Trecătorii îi urmăreau foarte miraţi, dar lui Ahmed Leneșul nici că-i păsa ce se întîmplă în jur.

Atunci padișahul înțelese că omul căutat de el se afla aici aproape. Mai înţelese că nicăieri în lume n-ar putea găsi un mai mare leneș decît acest tînăr în floarea vieții. Porunci pe loc să se înceapă pregătirile de nuntă. Se făcură trei nunţi deodată și patruzeci de zile şi patruzeci de nopți se mîncă și se bău pe săturate și se petrecu în mare veselie.

Imediat după nuntă fiica cea mică a padișahului se mută în casa lui Ahmed Leneşul şi aduse cu sine o zestre bogată, care cu greu încăpu în casa soţului ei leneş.

Ahmed stătea nemișcat lîngă cuptor şi o privea buimac pe această fiică de padişah, care acum era soția lui.

În acest timp fata tăcea; nu părea disperată, ba din contră părea că îşi dă foarte bine seama cu cine o măritase tatăl ei, la mînie.

Ahmed Leneşul se însurase cu fiica unui mare padișah, devenind curînd un ginere invidiat de foarte multă lume, dar viața lui nu suferise nici cea mai mică schimbare. De-acuma, cînd avea nevoie de ceva, începea să se legene, şi se legăna pînă cînd maică-sa, după obicei, alerga la el și afla ce mai dorește. Tot ea, maică-sa, continua să-l răsfeţe ca pe un copil mic, făcîndu-i toate capriciile, în timp ce fiica padișahului, soția lui, stătea deoparte și-l privea, de-abia stăpînindu-și mînia. Pînă într-o zi cînd Ahmed Leneșul întrecu orice măsură.

— Vrei cumva să mergi afară ? îl întrebă maică-sa, cînd el începu să se legene din nou.

— Da, răspunse el cu o voce abia auzită.

Atunci fiica padișahului se sculă repede și, cu un zîmbet rece pe buze, tăie calea mamei-soacre.

— Nu te osteni, mamă, zise ea. În calitate de soţie, eu trebuie să am grijă de acum încolo de soţul meu; lasă-mă pe mine să-l duc afară!

— Vai, fata mea, să nu faci asta, se rugă mama-soacră, tulburîndu-se foarte tare. Tu eşti fiică de padişah, tu eşti gingașă, nu se cade ca tu să-l cari în spinare, te rog lasă-mă tot pe mine.

Dar nora nu renunţă la intenţia ei sub nici un chip.

— El este soțul meu și de aceea, de acum încolo, eu trebuie să am grijă de el, zise ea cu hotărîre și cu mişcări energice îl luă pe Ahmed Leneşul în spinare și-l duse în bucătărie. Mai întîi închise ușa și apoi îl trînti atît de puternic de podea, încît Ahmed începu să urle și să plîngă de durere. Fiica padişahului nu-i dădu nici o atenţie. Se duse repede la cuptor, luă vătraiul şi începu să-l lovească unde-l nimerea.

Să vezi şi să nu crezi ochilor că şi-n această situaţie lui Ahmed îi era lene să se miște, să se apere cît de cît!

Dar nici aşa, culcat sub loviturile nemiloase ale vătraiului, nu putea să rămînă prea mult timp. Își adună atunci toate puterile şi reuși singur să se scoale în picioare. Se repezi la ușă, dar uşa era încuiată. Lovea atît de tare şi cu atîta disperare în ușă, încît era gata s-o spargă, dar tot nu reuși s-o deschidă. Atunci se repezi la fereastră. O deschise și fără să mai stea pe gînduri, sări în grădină. Căzu pe spate şi rămase aşa întins, fără răsuflare, de parcă amuțise pentru totdeauna. Stătu el cît mai stătu așa întins, apoi își mai reveni puțin. Cînd își ridică puțin capul, o zări pe soţia lui stînd la fereastră şi ameninţîndu-l cu vătraiul.

— E de-ajuns cît ai lenevit pînă acuma! strigă ea. Să nu te mai văd în faţa ochilor, pleacă de aici, du-te de muncește şi fii om! Şi nu uita, cît timp nu te îndrepţi, n-ai ce căuta în casa asta!

Spunînd acestea, fiica padișahului se retrase închizînd fereastra.

Mama lui Ahmed Leneșul auzise loviturile și apoi gemetele fiului ei, dar de frica nurorii nu îndrăznise să încerce să ia apărarea fiului ei. Fiica padișahului se întoarse lîngă soacră, prefăcîndu-se că nu știe ce-i cu Ahmed. Prinse apoi să deretice prin casă şi să cînte de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat.

Ahmed Leneşul se văită cît se mai văită şi apoi aţipi pe nesimţite. Cînd se trezi din somn simţi durerea în tot corpul şi foamea în stomac. Unde să meargă, încotro s-o apuce? Ocoli de cîteva ori casa dar, vai, îi era frică să intre înăuntru. Nici maică-sa nu îndrăznea să iasă afară și să-i aducă ceva de-ale gurii.

Abia atunci Ahmed Leneșul înţelese că singur trebuie să-şi procure hrana. Pentru prima oară în viaţa lui porni spre bazar și făcu ceea ce nu făcuse niciodată pînă atunci: începu să muncească.

În ziua aceea lucră el ca hamal, pînă seara tîrziu și cîștigă cinci kuruși. De un kuruș își cumpără pîine şi brînză — cu care își potoli foamea — iar restul de patru kuruși îi puse în buzunar şi porni spre casă. Sună la ușă. Veni maică-sa să-i deschidă.

— Cine-i acolo ? întrebă ea.

— Sînt eu, mamă! răspunse Ahmed Leneșul. Sînt eu, Ahmed!

Mama îi deschise imediat ușa.

— Ahmed, fiule! Intră, dragul mamii, intră! Intră în casa ta! se bucură ea, văzîndu-l.

Dar Ahmed Leneșul parcă nici nu auzea ce-i spunea maică-sa.

— Hanîm e acasă? întrebă el.

— E acasă.

— Mai ţine în mînă vătraiul?

— Îl mai ţine, dragule!

Cînd auzi că nevastă-sa mai ţine în mină vătraiul, se cutremură și dînd mamei cei patru kuruși, spuse în grabă.

— Te rog, mamă, dă-i banii aceștia lui Hanîm şi spune-i că mă întorc mîine!

Zicînd acestea el se întoarse şi plecă fără să ţină seama de rugăminţile mamei de a rămîne. Îndurerata mamă nu putea să nu observe iuțeala paşilor lui, şi chiar o teamă în mișcările sale, depărtîndu-se. Cît de mult se schimbase! Sărmana mamă nici nu-şi putea lui ochii de la el! Apoi se duse la noră-sa şi-i înmînă banii lăsaţi de Ahmed.

— Ahmed m-a rugat să-ți dau acești bani, zise ea, cu durere.

Fiica padișahului privi îndelung la cei patru kuruși, apoi îi puse într-o casetă frumoasă.

„la să te vedem, Ahmed! Arată-ne ce poți, dragule !“ zisa fiica padişahului, strîngînd caseta la piept, cu duioşie.

Dacă ar fi văzut-o cineva în acele momente, s-ar fi gîndit, negreșit, că ea iubeşte mai mult banii, decît pe Ahmed Leneșul.

Seara următoare el se întoarse din nou acasă. Toată ziua muncise pe lîngă un spoitor², ajutîndu-l în munca sa. Cîştigase unsprezece kuruși. Cu un kuruș mîncase pe săturate, iar restul de zece kuruşi îi aducea acum acasă. Şi de data aceasta tot maică-sa veni să-i deschidă ușa, îmbiindu-l să intre.

— Hanîm e acasă? întrebă el ca și în ziua trecută.

— E acasă, răspunse maică-sa.

— Mai ţine în mînă vătraiul?

— Mai ţine…

— Atunci dă-i, te rog, aceşti zece kuruși şi spune-i că, mă întorc mîine seară.

Zicînd acestea se răsuci în loc și plecă fără să mai întoarcă o dată capul. Maică-sa, nici de data aceasta, nu reuşi să-l înduplece; el tot plecă de-acasă.

Ce putea să facă sărmana mamă în fața unei asemenea situații? Se duse la noră-sa și-i întinse banii lăsaţi de soţul ei.

— Ah, Ahmed, Ahmed! suspină fiica padișahului în timp ce așeza banii în caseta frumoasă.

Dacă ar fi auzit-o careva pronunţînd numele soțului ei, ar fi crezut că este tare îndrăgostită de el.

Așa treceau zilele şi lunile. În fiecare seară Ahmed se întorcea acasă, suna și la vederea mamei punea aceleaşi întrebări. Auzind de la ea că Hanîm încă nu lăsase vătraiul din mînă, pleca. Ajunsese să cîştige pe zi douăzeci de kuruși, muncind în fel de fel de locuri.

Într-o bună zi Ahmed se întoarse mai devreme acasă, înainte de apusul soarelui. După ce lăsă banii cîștigaţi pe ziua aceea, îi spuse mamei că a doua zi el pleacă, cu caravana³, într-o lungă călătorie, peste ţări și mări. Ahmed Leneşul sărută mîna mamei, o rugă să transmită soţiei urările lui de bine, după care se răsuci în loc și se îndepărtă fără să-și mai întoarcă măcar o dată capul.

Zburau zilele, zburau şi lunile, dar veşti de la Ahmed Leneșul nu veneau. Începuseră să circule fel de fel de zvonuri: ba că a murit, ba că a căzut prizonier în cine ştie ce țară îndepărtată. Nimeni nu mai spera în întoarcerea lui. Doar soţia lui nu încetă o clipă să-l aștepte. În fiecare seară, la aceeași oră, îl aștepta, cu toate că mulţi o sfătuiau să nu-l mai aștepte. Seară de seară, la aceeaşi oră, lua în mînă caseta, o strîngea la piept și spunea:

„Ah, Ahmed, Ahmed! Întoarce-te la mine! Te aştept zi şi noapte, dragul meu! Cel puţin trimite-mi o cît de mică veste despre tine!“

Și Ahmed Leneșul fără încetare se gândea la soţie şi la mamă. Maică-sa îl crescuse leneș, iar soţia îl bătuse cu vătraiul, dar tot le iubea din adîncul sufletului său. Dorea nespus de mult să le trimeată veşti, dar nu avea cum. Se afla departe de oameni, se afla în mijlocul deşertului neîndurător cu caravana. Nu oricine se încumetă să ajungă acolo, căci nicăieri nu găsești un strop de apă sau o umbră de copac. Doar norii răzleţi mai aruncă uneori cîte o umbră peste întinderea nisipului încins la culme, dar nici aceștia nu reușesc să aducă răcoarea atît de mult dorită. Spre ghinionul lor, li se isprăvise şi apa. Oamenii și cămilele începură să moară pe capete.

Tocmai atunci cînd disperarea lor era mai mare, dădură peste o fîntînă părăsită. De bucurie oamenii își pierdură şi graiul.

Dar, vai, bucuria lor nu a fost de lungă durată, căci fîntîna era prea adîncă şi nici nu se vedea dacă are apă sau nu. Aruncară în ea un pietroi și într-un tîrziu auziră dinăuntru un zgomot slab. Atunci speranţa de salvare se reîntoarse în sufletele oamenilor. Ei au făcut imediat rost de o funie groasă, pe care o legară de mijlocul unuia dintre ei şi-l coborîră în fîntînă.

— Ard! Ard! Ajutor! Scoateţi-mă, mor! începu să strige acesta înspăimîntat.

Oamenii! îl traseră afară iute şi omul căzu cu fața la pămînt, ca secerat de moarte.

— Mai mult s-a speriat, ce altceva putea să se întîmple acolo? își dădeau cu părerea ceilalți.

În această situație, altcineva se oferi să fie coborît în fîntînă. Dar și acesta, nu peste mult timp, începu să strige, ca din gură de șarpe, să-l tragă sus. De cum îl scoaseră afară, căzu și el ca secerat de moarte.

Cînd oamenii văzură că li se năruie și această ultimă speranţă de salvare, se pregătiră să-şi dea obștescul sfîrșit, rugîndu-se de Allah. Doar Ahmed Leneșul nu-şi pierdu speranţa de salvare.

— Coborîţi-mă pe mine! se adresă el tovarășilor de drum, legîndu-și funia de brîu. Am o singură rugăminte: în orice condiţii, chiar atunci cînd voi striga să mă trageţi sus, voi continuaţi să mă coborîți.

Aşa și făcură, dar Ahmed Leneşul n-a strigat şi nici n-a cerut ajutor.

Tare mult se minună el cînd ajunse pe fundul acelei fîntîni: în faţa lui se întindea o imensă, nesfîrşită grădină de rodii. Chiar în mijlocul ei era un splendid havuz⁴. La marginea acestui havuz stătea gînditoare o prea-frumoasă fată. Ea nu simţi prezenţa lui Ahmed Leneşul în preajma ei şi nici el nu vru, pentru orice eventualitate, s-o trezească din visare, căci salvarea tovarășilor săi depindea numai şi numai de iscusinţa lui.

Dezlegă repede frînghia de la brîu, umplu o găleată cu apă şi dădu semnalul s-o tragă sus. Apoi, umplu o a doua găleată și la același semnal al lui o traseră şi pe aceasta sus. Așa procedă el pînă cînd tovarășii lui de sus și cămilele lor îşi astîmpărară setea.

Tocmai atunci fata își ridică capul şi-l văzu pe Ahmed Leneșul, care se pregătea să fie tras în sus. La început ea nu putu să scoată o vorbă de uimită ce era, dar nici uimirea lui Ahmed Leneşul nu era mai mică, pentru că această prea-frumoasă fată semăna, nespus de mult cu soţia lui.

— Cine ești tu, omule?! Cum ai reușit să ajungi aici? reuși să spună, în cele din urmă, fata. Nimeni, dar absolut nimeni nu poate să ajungă pînă aici, nici pe aripile păsărilor şi nici în pîntecele zmeilor. Spune-mi și mie cum, în ce fel ai reușit?

Ahmed Leneşul povesti fetei toată viața lui, tot ce se întîmplase cu el, de la început pînă la sfîrşit.

— Spune-mi și tu ce cauţi în fîntîna asta ? Cine te-a adus aici? o întrebă Ahmed Leneșul, la sfîrşit, pe fată.

Ochii fetei se umplură de lacrimi.

— Nu mă întreba! Îmi vine greu să-ți povestesc ce-i cu mine aici. Mai bine pleacă tu cît poți de repede de-aici, salvează-te ! Orice clipă de întîrziere te poate costa viața! zise ea, ştergîndu-şi ochii înlăcrămaţi.

Văzînd că Ahmed Leneșul mai ezită, legă repede funia de mijlocul lui, apoi rupse cîteva rodii de la pomii din jur și le puse în mîna lui.

— Ia-le! Se poate întîmpla să ai nevoie cîndva de ele! zise ea, conducîndu-l spre ieșire.

La un semnal, tovarășii lui începură să-l tragă sus, dar iată că, tocmai atunci cînd era foarte aproape de ieșire, funia se rupse pe neașteptate și Ahmed Leneşul căzu la picioarele prea-frumoasei fete, de la care, nu de mult, îşi luase rămas bun!

Ce se întîmplase în realitate ? De fapt funia nu se rupsese aşa de la sine, ci fusese tăiată. Unii dintre tovarășii lui de drum începură deja să-l invidieze pentru isprava lui, gîndindu-se că Ahmed Leneșul va spune, în stînga și în dreapta, că ei nu au fost în stare de această faptă, pentru că sînt niște fricoși şi lași. Şi fapta o făcuse tocmai unul dintre cei care strigase „ard“, el tăiase funia. Întîmplarea a făcut ca Ahmed să cadă pe pămînt moale și să scape cu viață.

— N-am ce face, sînt nevoit să rămîn aici cu tine, zise el, revenindu-și din strășnicia căzăturii.

Prea-frumoasa fată găsi momentul prielnic şi cu lacrimi în ochi îi povesti durerea ei. Iată că de șapte ani încheiaţi ea trăia lîngă un zmeu însetat de sînge omenesc. Tot ce se vedea acolo aparținea acestui zmeu și nu lăsa pe nimeni să intre acolo. De îndată ce careva își punea piciorul acolo, nemilosul zmeu îl omora pe loc, carnea o mînca el, iar oasele le arunca corbilor.

— Rogu-te, spune-mi și mie, cum ai ajuns aici ? De ce zmeul nu te-a mîncat şi pe tine? o întrebă încă o dată, Ahmed Leneșul.

Sîngerosul zmeu era blînd cu fata şi se purta deosebit de frumos cu ea. Dar de o mie de ori era mai bine dacă o mînca și pe ea! De fapt, această fată era o prinţesă, fiind unica fiică a unui mare padişah. Ea fusese logodită cu fiul unui alt padișah și cu şapte ani în urmă fusese răpită de acest zmeu, pentru a o lua de soţie. Tot atunci îl vrăjise pe logodnicul ei, luîndu-i minţile.

În curînd zmeul trebuia să se culce pentru a-și face somnul său obișnuit de patruzeci de zile, după care urma să facă nunta cu această fată. Așa hotărîse el! Şi să fugă din ghiarele lui era cu neputinţă!

— Oare nu se poate face ceva? Eu nu te pot ajuta cu nimic? se interesă Ahmed Leneşul.

Pe fată o mișcă mult grija pe care i-o arăta Ahmed Leneșul. Două lacrimi mari se rostogoliră pe obrajii ei. Salvarea putea fi posibilă numai după moartea zmeului şi acest zmeu putea fi omorît numai în somn și numai cu o lovitură de paloș, între ochi. Dar cine putea face asta? Unde să găsești un asemenea om neînfricat?

— Fac eu asta, zise Ahmed încet, cu modestie. Pe mine m-au poreclit Leneșul, dar acest lucru nu are nici o legătură acum cu mine. Am căpătat și puterea braţelor şi a minţii acum. Eu te voi salva de-aici!

Fata începu să plîngă amarnic. Zmeul nu se culcase încă. El putea să simtă, de la distanţă, după miros, prezenţa oricărui pămîntean. În asemenea situaţii el dezlănţuia un adevărat uragan, cînd își răpunea fără milă victima. Iată că acum era rîndul lui Ahmed Leneșul să fie hrană pentru acest zmeu năprasnic.

— Lasă-mă cu soarta mea şi fugi, îl rugă fata cu durere în suflet.

— Sînt gata să te salvez, chiar cu riscul propriei mele vieţi și de aceea te rog nu mă-ndemna să fug, zise Ahmed.

— Tu ești cel mai brav și viteaz om pe care l-am întîlnit vreodată. Dacă vei mai sta mult aici vei pieri, zise prințesa. Pleacă odată și întoarce-te peste cinci zile, cînd zmeul va dormi dus!

Apoi, ea aproape îl împinse spre ieșirea din fîntînă și-i puse în mînă o desagă plină cu rodii.

Ah, cît de greu i-a fost să iasă din fîntînă! Se ridica cu greu, agăţîndu- se cu mîinile şi cu picioarele de bolta fîntînii, fiind ameninţat cu prăbușirea în orice clipă. Cînd, în sfîrşit, reuşi să iasă deasupra era sleit de puteri şi pe tot corpul avea numai răni adînci.

După ce-și mai reveni, își ridică ușor capul și zări, în depărtări, un imens nor de praf: „O altă caravană însetată“ se gîndi el, urmărindu-i cum se apropiau.

În curînd caravana ajunse la fîntînă. La vederea lui, călătorii începură, care mai de care, să-l întrebe pe Ahmed de unde vine și încotro se duce. El află că această caravană avea drum chiar către orașul lui, orașul unde el își lăsase mama și soția și tare mult se bucură.

— De cum intraţi în oraş, întrebaţi unde este casa lui Ahmed Leneșul! zise el, înmînînd desaga plină cu rodii, căpeteniei caravanei. Toată lumea știe unde se află casa lui. Desaga cu rodiile daţi-o celor două femei care locuiesc în această casă şi spuneţi-le că le-a trimis-o Ahmed Leneşul și că și el se va întoarce curînd. Fie ca Allah să vă răsplătească pentru bunătatea voastră!

Călătorii îl asigurară că îi vor îndeplini rugămintea şi după ce-i lăsară ceva merinde, porniră la drum. Ahmed Leneşul rămase la fîntînă, aşteptînd scurgerea celor cinci zile.

La sfîrșitul celei de a cincea zi, Ahmed începu să coboare în fîntînă. După eforturi supraomenești, în cea de a șasea zi, la prînz, el atinse fundul fîntînii. Fata stătea tot lîngă havuz și-l aștepta. Ţinea în mînă un paloș uriaș. De cum îl zări pe Ahmed Leneșul, alergă în întîmpinarea lui, îl luă de mînă și-l duse la havuz unde îi spălă rănile.

— Sînt aproape sigură că nu există pe lume un alt voinic mai viteaz decît tine zise fata, punîndu-i paloșul în mînă.

Apoi, îl însoți pe Ahmed spre culcușul zmeului. Merseră ei pe splendidele cărări ale miraculoasei şi fermecătoarei grădini, pînă cînd ajunseră la culcușul zmeului. Acesta era neînchipuit de mare, dar și de o urîțenie și hidoșenie nemaivăzute. Să nu vorbim cum era zmeul, altfel se sperie toţi. Dar Ahmed Leneșul nu se sperie deloc. Se apropie tiptil de zmeu și-i înfipse paloșul între ochi, așa cum îl sfătuise fata. Îndată începu să ţîșnească un sînge gros, apoi și zmeul ţîşni afară din culcușul său și începu să geamă.

Fiorosul zmeu își dădu seama că este rănit de moarte și tocmai de aceea îl îndemna pe Ahmed să-l lovească încă o dată, pentru a pune capăt, cît mai repede, unor chinuri îngrozitoare. În același timp, și Ahmed Leneşul își dădea foarte bine seama că nu trebuie să șovăie, că trebuie să izbăvească oamenii de acest cumplit rău, care era acest zmeu. Atunci îl lovi încă o dată, cu toată puterea, cu paloşul și zmeul se prăbuși la pămînt, ca o uriașă stîncă.

— Acum logodnicul meu trebuie să fi scăpat de vraja zmeului, trebuie să-și fi recăpătat mintea și puterea dinainte, trebuie! zise fata, plîngînd de bucurie.

În clipele acelea Ahmed Leneșul își aduse aminte de mamă și soţie și-l cuprinse un dor puternic de casă. Ardea de nerăbdare să se întoarcă la ele, cu o clipă mai devreme şi să le povestească toate prin cîte trecuse. Înainte de a purcede la drum spre locurile dragi, Ahmed Leneșul se duse la palatul zmeului și-i eliberă pe toţi prizonierii, care își aşteptau rîndul să fie mâncaţi. Apoi, fiecare din ei luă cît putu din palatul zmeului și toţi se îndreptară spre ieşirea din fîntînă. Chiar atunci, această fîntînă adîncă deveni un drum neted, fără nici un urcuș şi pe acest drum ei toţi, împreună, merseră o zi şi o noapte, şi mai merseră încă pe atîta și, în cele din urmă, ajunseră în orașul lut Ahmed Leneșul.

De cum puse piciorul în oraș, Ahmed alergă într-un suflet la căsuţa lui, unde, spre mirarea lui, îi deschise ușa o bătrînică, care îl înștiinţă că ai lui s-au mutat într-un palat şi că această cocioabă i-au dăruit-o ei.

— De ce te miri atîta? zise bătrînica, citind nedumerirea de pe faţa lui Ahmed. Nu știai că rodiile pe care le-ai trimis acasă erau de fapt rubine și safire?!

Nici nu vă puteţi închipui cît de mare a fost bucuria mamei şi a soţiei cînd au dat ochii cu Ahmed Leneșul! Nici să nu mă întrebaţi, căci nimeni n-ar putea reda asta în cuvinte! Femeile se aruncară în braţele lui Ahmed, îl îmbrățișară, îl sărutară pînă ce obosiră. Apoi povestiră cum au trăit, cum s-au descurcat în lipsa lui şi cît de mult dor le-a fost de el!

Cu acest prilej prea-frumoasa fată salvată află de la ele că nimerise chiar în orașul în care locuia și logodnicul ei şi că după șapte ani de suferinţă, cînd nu putuse să iasă din palat, se însănătoșise și începuse să se arate oamenilor.

Padișahul dorea acum să-l cunoască pe voinicul care o salvase pe logodnica fiului lui și ţinea, cu tot dinadinsul, să dea un ospăț mare în cinstea acestuia.

Tare mult s-a bucurat padișahul și prințul cînd au văzut-o pe prea-frumoasa fată intrînd în salon însoțită de salvatorul ei! Pur și simplu nu-și puteau ţine lacrimile de bucurie!

Padișahul porunci să înceapă imediat ospăţul și veselia.

— Ne-a fost dat să trăim și să vedem aceste zile de bucurie şi fericire! ziceau oamenii.

În clipele acelea de bucurie nestăpînită padișahul își aduse aminte de fiica lui cea mică: „Nu mai știu nimic de ea. Unde o fi acum? Mai trăiește oare? Cum s-o fi descurcat sa cu acel om atît de caraghios, după care am dat-o de soţie?!”

El se întristă tare mult și simţi o greutate de plumb pe suflet.

Se întîmplă ca tocmai atunci, el să scape lingura din mînă și tot atunci observă că pe masă se aflau tacîmurile pe care le dăduse mezinei ca zestre. Padișahul tresări şi imediat sări în sus de bucurie.

— Mi-am regăsit fiica! Mi-am regăsit fiica! strigă el, cu lacrimi în ochi. Unde ești, fiica mea cea bună?

Atunci mezina ieși de după perdeaua unde stătea ascunsă şi se aruncă în brațele tatălui, care cîndva fusese nedrept cu ea, copleşindu-l cu sărutări. Padișahul se miră și se minună tare mult cînd află că voinicul, în cinstea căruia dădea acest măreț ospăț, era chiar soțul mezinei, Ahmed, cunoscut de toată lumea ca mare leneș.

Padişahul era deja foarte bătrîn, iar pe fiul lui oamenii îl considerau încă bolnav, de aceea el hotărî să lase tronul în seama lui Ahmed Leneşul, care cu modestia-i cunoscută acceptă această favoare.

Mulţi ani la rînd cîrmui el fără cu înțelepciune; își apără cu patimă ţara de duşmani și făcu în așa fel încît toţi supușii lui să trăiască între ei ca fraţii.

Doar într-o privinţă el se dovedi, în continuare, leneș: nu s-a învrednicit să aibă copii. Astfel că după moarte n-ar fi avut moștenitori la tron şi tocmai de aceea oamenii se gîndiră ca, încă înainte de moartea lui, cu cîrmuirea împărăţiei să fie împuternicit un sfat al înțelepţilor. Și, într-adevăr, acești oameni cinstiţi s-au priceput să conducă foarte bine țara, bucurîndu-se de stima tuturor.

În același timp, aceşti oameni nu puteau să-l uite pe Ahmed Leneşul — povestea lui dăinuind mult timp în amintirea lor şi chiar s-a transmis pînă la noi.

---

1. padișah — calif, sultan; titlu purtat (în Evul Mediu și în epoca modernă) de monarh în unele țări din Orientul Apropiat și Mijlociu. ↩︎
2. spoitor — persoană care se ocupă cu spoitul (vaselor de aramă). ↩︎
3. caravană — grup de oameni și de animale de povară (de obicei cămile), care străbat împreună un pustiu. ↩︎
4. havuz — bazin de apă descoperit, construit în parcuri, în scuaruri etc., din piatră sau din beton, de obicei cu fântână arteziană în interior; fântână arteziană. ↩︎