Povestea ne spune că în vremuri foarte îndepărtate trăia un mare padişah1. Acest padişah cică avea numai două fiice. Pe cea mare o chema Yaprak, iar pe cea mică Fidan. Dar iată că pe cînd ele erau încă la o vîrstă foarte fragedă, mama lor se îmbolnăvi pe neaşteptate. Și în scurt timp muri lăsindu-le orfane.
Marele padişah, care işi iubea copiii mai mult decît lumina ochilor, mai mult decît soarele şi apa, mai mult decît aerul pe care-l respira, era foarte îngrijorat că Yaprak şi Fidan vor creşte, necunoscînd dragostea maternă. Se hotărî, pînă la urmă, să aducă la palat o mamă vitregă. Într-adevăr, noua mamă avea foarte multă grijă de fetiţe, le vorbea şi le mîngîia, ca propria lor mamă.
Cu trecerea timpului, cele două prințese crescură: Yaprak împlini opt ani, iar Fidan, şapte ani. Dar, din păcate, spre durerea tatălui lor, ele se urîţeau, pe zi ce trecea, de parcă fuseseră vrăjite de un duh rău. Că ar fi fost urîte la faţă, n-ar fi fost nimic, căci sînt destui oameni pe lume care nu sînt frumoşi, dar au caractere frumoase şi de aceea sînt îngăduiţi și iubiți de semenii lor, dar, vai, lucrurile nu stăteau deloc aşa în privinţa celor două fetiţe.
Ele aveau şi caracter urît, fiind două fetiţe foarte invidioase, îndărătnice şi bîrfitoare. Într-un cuvînt, erau două fiinţe rele. Cu toate că erau iubite de amîndoi părinţii şi li se împlineau, cît ai bate din palme, orice dorinţă, ele nu erau deloc ascultătoare: tot timpul făceau nazuri la masă, seara refuzau să se culce la ora potrivită şi, mai rău, tot timpul se certau între ele.
În scurt timp se născu al treilea copil al padişahului. Acesta era tot fetiţă. O mare bucurie cuprinse tot seraiul2. Numai Yaprak şi Fidan nu se bucurau. De îndată ce aflară această veste, ele se bosumflară mult şi se încuiară în camerele lor.
Trecură anii şi Dal (Crenguţă) aşa o chema pe mezina padişahului, crescu şi ea, devenind o fată frumoasă, frumoasă.
Dar mai important decît toate, spre deosebire de surorile ei mai mari, ea avea şi un caracter frumos. Şi de aceea toată lumea o iubea nu numai pentru frumuseţea ei desăvîrșită, ci și pentru puritatea ei sufletească, pentru bunătatea şi sinceritatea ei.
Și padișahul şi împărăteasa îşi iubeau fiicele la fel şi aveau grijă să nu facă vreo deosebire între ele; dacă cumpărau un lucru oarecare pentru una din ele, nu uitau să ia acelaşi lucru şi pentru celelalte două. Numai Yaprak și Fidan erau împotriva acestui lucru, ele nu doreau ca şi surioara lor cea mică să fie iubită la fel ca ele.
Într-o bună zi padişahul primi invitaţie la nunta fiicei împăratului indian. Înainte de a purcede la drum spre îndepărtata Indie, el se hotărî să le cheme la el pe toate trei fiicele şi să le întrebe ce dar să le aducă din călătoria sa.
— Tată, mie să-mi aduci o bucată din cea mai fină stofă indiană, zise fiica cea mare, Yaprak.
— Tată, mie să-mi aduci o brățară de aur, din India! zise Fidan.
— Tată, te rog crede-mă că eu nu am o anume preferință, ia-mi ce crezi dumneata de cuviinţă! zise Dal cu modestie.
— Se poate aşa ceva, fata mea! zise padişahul, cere și tu ceva anume, ca surorile tale. Hai, spune, ce vrei să-ţi aduc?
Văzînd că tatăl insistă, Dal spuse:
— Tată, dacă ţii atît de mult să-mi cumperi şi mie un dar, atunci rogu-te, adu-mi şi mie o cupă de argint. Şi îţi mulțumesc de acum pentru acest dar!
Yaprak şi Fidan s-au rușinat tare mult cînd şi-au dat seama că uitaseră să-i mulțumească tatălui pentru darurile promise. Şi tare mult au pizmuit-o, în momentul acela pe Dal, care, şi cu această ocazie, le dăduse o bună lecție de purtare.
Iaca sosi şi ziua cînd padişahul, împreună cu suita sa, porni la drum spre atît de îndepărtata Indie. Merseră ei zile și nopți, ba merseră luni întregi, străbătură coline verzi, cîmpii întinse, rătăciră prin munţi stîncoşi, păduri întunecoase și ajunseră, în sfîrșit, pe ţărmul unei mări, unde îi aștepta corabia padişahului indian. Mai merseră ei pe mare o zi, mai merseră încă o săptămină şi-n cele din urmă ajunseră în India.
Nunta fiicei padișahului indian se-ntinse patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi mîncară și se veseliră cu toţii.
După nuntă, padișahul cumpără darurile promise pentru Yaprak şi Fidan, dar uită să ia cupa de argint promisă lui Dal.
Chiar în prima noapte de călătorie, în drum spre casă, pe mare, padișahul visă că s-a dezlănțuit o groaznică furtună, din care cauză corabia s-a clătinat straşnic, fiind gata-gata să se scufunde, dar tocmai atunci din apă s-a arătat capul neobişnuit de mare al unui peşte, care îi spuse:
— Padişahule, padişahule, n-ai uitat să iei darurile promise pentru fiicele tale mai mari, dar cum de ai putu să uiţi să iei acea modestă cupă de argint promisă mezinei tale?!
Padişahul vru să spună ceva, să se justifice într-un fel, dar imediat își dete seama că nu mai are grai.
— N-ai de gînd să te ţii de cuvînt faţă de fiica ta cea mică? zise peştele amenințător. Văd că ai uitat că ea este cel mai cuminte copil al tău şi că doar ea ţi-a mulţumit de la început pentru darul promis! Ascultă-mă cu atenţie, padişahule, dacă nu te întorci, chiar acum, înapoi în India şi nu iei ceea ce ai promis şi pentru fiica ta cea mică, atunci să ştii că îți scufund fără milă corabia!
Apoi, făcu un salt şi despică apa în două, dispărînd în apele învolburate ale mării.
În acest moment padișahul se trezi ud leoarcă de chinul visului. Porunci căpitanului să întoarcă corabia înapoi spre India. Astfel, numai după ce îndeplini şi dorinţa lui Dal, porni nou la drum spre ţara sa.
Şi aşa merseră ei o zi, merseră două, mai merseră o lună, ba merseră un an întreg, străbătură cîmpii, rătăciră prin munţi, păduri întunecoase şi ajunseră în sfîrşit acasă.
Copiii aşteptau cu cea mai mare nerăbdare întoarcerea tatălui lor. Cînd padişahul intră, pe calul său roib3, pe poarta seraiului, Dal fu prima care alergă în întîmpinarea lui, îl îmbrăţișă, bucuroasă că tatăl s-a întors sănătos acasă. Şi celelalte fiice alergară în întîmpinarea lui, dar cu dorința nestăpînită de a afla cît mai repede dacă tatăl lor le-a adus cadourile promise.
— Unde îmi e stofa, unde imi e brăţara? întrebau ele.
Padişahul împărți darurile copiilor, fiind deosebit de mulţumit că reușise să-şi bucure toate fiicele.
Yaprak se duse imediat la croitorul seraiului și îşi făcu o rochie splendidă din stofa adusă de tatăl ei, pe care o şi îmbrăcă. Fidan işi puse imediat brăţara la mînă și, gătite astfel, ele se plimbau, dinadins, în faţa lui Dal cu dorinţa de a-i face în necaz, pentru că nu are şi ea asemenea lucruri frumoase. Dar lui Dal nici prin gînd nu-i trecea să le invidieze pe surorile ci, ba din contra, se bucura din toată inima că ele se simțeau atît de bine.
— Ah, surioară Yaprak, cît de bine îţi vine această rochie, s-o porţi sănătoasă, dacă ai şti cît de mult mă bucur pentru tine! zise ea.
Aceleaşi vorbe pline de bunătate şi sinceritate le rosti şi la adresa surorii mijlocii. Numai că, aşa cum am mai spus, cele două surori, în răutatea lor o invidiau pe Dal din te miri ce. Acum invidia lor era pricinuită de această cupă de argint, care deşi era un obiect mai puţin preţios decît ceea ce primiseră ele, nu suportau s-o vadă la micuța Dal.
Gingaşa Dal îşi lua, în fiecare zi, cupa de argint şi se ducea să se joace pe malul lacului de lîngă serai. De fiecare dată cele două surori mai mari o urmăreau în taină şi aşteptau cu nerăbdare clipa cînd Dal va scăpa din neatenţie cupa de argint în lac.
Aşteptarea lor nu dură prea mult, căci Dal într-una din zilele următoare, într-adevăr scăpă cupa de argint în apă, care se şi făcu nevăzută. Atunci ea se întinse s-o prindă, dar în clipa aceea îi alunecă piciorul şi cît ai clipi din ochi se pierdu în adincurile întunecoase ale lacului.
În timp ce Yaprak şi Fidan, care fuseseră martore la această nenorocire, se întorceau liniștite la serai, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, valurile stîrnite din căderea lui Dal în apă loveau parcă cu şi mai multă putere ţărmul şi-n locul unde valurile loveau mai cu furie ţărmul răsări, ca prin minune, o salcie plîngătoare.
Dispariţia misterioasă a lui Dal i-a întristat nespus de mult pe părinţii ei. Aceştia nu puteau să-și dea seama ce se putuse întîmpla cu fiica lor cea mică, întrucît surorile ei, care o văzuseră cum se înecase, continuau să tacă. Durerea bătrînului padişah creştea pe zi ce trecea — vărsa fără încetare lacrimi amare — nu mai mînca şi nu mai bea nimic. Curtenii vedeau cum bietul padişah se prăpădeşte văzind cu ochii, de supărarea mezinei.
Și iată că într-o zi ciobanul seraiului își mînă turma spre lac şi acolo se aşeză chiar la umbra salciei misterioase. Taie o creangă, meşterindu-şi din ea un fluier cum un altul nu-i şi apoi începu să cînte la el.
Dar minune! Acesta nu era ca alte fluiere: cînta nespus de frumos, sunetele duioase se auzeau pînă hăt departe şi ceea ce era cu totul neobișnuit şi minunat era că acest fluier parcă avea grai omenesc… Cu cît ciobanul nostru cînta la acest fluier, cu atît se convingea mai mult că acesta nu-i unul obișnuit, de parcă ar fi tăinuit cu cineva.
— Duuu, duuu, eu sînt micuța Dal! Duuu, duuu, eu sînt micuța Dal! cînta fluieraşul duios.
Ciobanul, care cunoştea nenorocirea ce se abătuse pe capul padişahului, se gîndi să meargă imediat la serai. Se întimplă că padișahul să se afle în grădina seraiului, cînd ciobanul se apropie de serai, cîntind fără încetare din fluieraş. Atunci padișahul auzi sunetele neobişnuite ale fluieraşului şi porunci ca ciobanul să fie adus imediat la el. Luă fluierul din mîna ciobanului şi începu să cînte din fluieraşul acesta de-a dreptul fermecat.
— Duuu, duuu, eu sînt micuța Dal! Duuu, duuu, eu sînt micuța Dal! cîntă din nou fluierașul, parcă şi mai trist.
Padişahul recunoscu imediat vocea mezinei şi de atîta bucurie și emoție scăpă jos fluierașul din mînă, care se rupse în două. Exact în locul unde căzuse fluieraşul se întrupă Dal în carne şi oase!
Padişahul, care se trezi aşa, pe neaşteptate, față-n faţă cu fiica cea mică, nici nu mai știu ce să facă de fericire. O îmbrăţişă, îi sărută mîinile, fruntea, ochii. Atunci Dal povesti padişahului păţania ei aşa cum se întîmplase la marginea lacului.
După ce isprăviră cu povestirile, cu lacrimile şi cu rîsetele, padișahul se gîndi şi înţelese că cele două surori nu-şi salvaseră înadins surioara de la înec, stăpînite numai şi numai de invidia care le întunecase mintea.
— Cum de nu v-a fost milă de surioara voastră, copile rele ce sînteţi! strigă padişahul la Yaprak şi Fidan, azvîrlindu-le bucăţile fluierului în faţă.
Să vezi şi să nu crezi ochilor! Pe loc ele se urîţiră atît de mult, încît nici nu puteai să le priveşti, fără să tresari. Tot fără să vrei îţi întorceai capul în altă parte. Văzîndu-se atît de urîte, atît de schimonosite, ele au fost nevoite să părăsească seraiul, casa părintească și să plece în lumea largă.
Şi astfel, cele două fiice ale padişahului, care s-au gîndit să facă numai rău, pierzînd-o pînă şi pe surioara lor, şi-au primit pedeapsa binemeritată pentru faptele lor urîte.