A fost odată ca niciodată o văduvă sărmană care avea un fecior. Ea şi Jack, căci aşa-l chema pe băiat, stăteau amândoi într-o căsuţă.

Jack era cam găgăuţă, cam nechibzuit, dar altfel avea un suflet de aur. Fusese o iarnă grea şi-n primăvară biata maică-sa zăcuse de friguri. Jack nu era încă destul de mare ca să muncească, aşa că nu trecu mult şi-ajunseră săraci de nu mai aveau cu ce-şi duce zilele. Văzând văduva că nu-i chip să iasă la liman decât dacă vinde vaca, zise într-o dimineaţă băiatului:

— Sunt tare slăbită, Jack, dragul mamei. Du-te tu în locul meu la târg şi vinde vaca.

Jack nu-şi mai încăpea în piele de bucurie că merge la târg să vândă vaca. Pe drum se-ntâlni cu un măcelar. Omul avea-n palmă câteva boabe de fasole, grozav de frumoase. Jack se opri-n loc să se uite la ele. Măcelarul îi spuse că erau o adevărată comoară şi, ce mai încolo-ncoace, îl şi convinse pe prostănac să facă schimb. Chipurile, fasolea măcelarului făcea cât vaca lui Jack.

Băiatul aduse fasolea acasă şi-o dădu maică-sii în locul banilor de pe vacă. Femeia se necăji din cale-afară şi vărsă multe lacrimi, dojenindu-l pe Jack pentru prostia lui. Nătăfleţul îşi muşca degetele de necaz, da’ ce mai putea face? În seara aceea, mama şi feciorul se culcară cu inima zdrobită. Li se năruise şi ultima speranţă.

În zori Jack se sculă şi de duse aţă în grădină.

„Cel puţin, gândi el, am să semăn boabele-astea minunate de fasole. Mama zice că-s nişte boabe-acolo, ca multe altele. Or fi, n-or fi, eu tot le semăn.“

Aşa că luă un băţ, scobi câteva găuri în pământ şi puse boabele în ele.

Seara, cei doi abia avură ce mânca şi se culcară amărâţi. Ştiau că a doua zi n-o să mai aibă nici măcar o coajă de pâine. Bietul Jack nu dădu geană-n geană de-atâta supărare. Cum se trezi dis-de-dimineaţă, se şi duse glonţ în grădină.

Mare-i fu mirarea când văzu cât crescuse fasolea peste noapte. Se tot urcase până ce-ajunsese în vârful stâncii sub care se-adăpostea căsuţa şi dispăruse în nori! Vrejurile se răsuciseră ca şerpii şi-mpletiseră o scară cu nimic mai prejos decât scările obişnuite.

„Nu-i greu de urcat“, zise Jack în sinea lui.

Cum dădu cu ochii de scară, îşi şi puse-n minte s-ajungă până-n vârf, că tare mai era iute de picior Jack ăsta al nostru. Totuşi, după pocinogul cu vaca, se gândi c-ar fi mai bine s-o-ntrebe întâi pe maică-sa.

O chemă şi-amândoi se uitară cu gura căscată la vrejul uriaş. Nu numai că nu-i dădeai de capăt de sus ce se urcase, dar era şi destul de gros ca să-l ţină pe băiat.

— Oare unde s-o fi sfârşind? Mă bate gândul să mă urc până-n vârf, îi spuse el maică-sii.

Femeia se cam codea să-l lase s-o pornească pe scara aia ciudată. Dar Jack atâta se-nvârti pe lângă fusta ei, tot spunându-i că fasolea-i fermecată, că pân’ la urmă maică-sa îi făcu pe plac.

Băiatul se şi puse pe căţărat. Se urcă el pe scara de vrejuri până când căsuţa, satul şi chiar turla cea mare a bisericii se făcură mici cât bobul de mei şi pe urmă dispărură de tot. Da de-ajuns în vârf, nici pomeneală!

Îl cam prinsese oboseala şi-o clipă se gândi să se-ntoarcă. Ştia însă una şi bună: că, dacă vrei să izbuteşti, nu trebuie să te dai bătut. Se odihni deci puţin şi-o porni din nou.

Şi urcă Jack până i se făcu frică să se uite-n jos, ca să n-ameţească. În cele din urmă ajunse în vârful vrejului. Era de-acum într-o ţară minunată, cu păduri frumoase şi lunci smălţate cu flori, printre care şerpuia un râu de cristal. Nu departe de locul unde se sfârşea vrejul sa ridica un castel mare şi frumos.

Jack se miră nespus, căci n-auzise niciodată de castelul ăsta. Şi cum se gândea el aşa, văzu că stânca despărţea castelul de sat de-ai fi zis că-i în altă ţară.

Pe când se uita băiatul la castel, din pădure ieşi o femeie cu înfăţişare ciudată şi se-apropie de el. Avea un capişon vătuit de satin roşu, garnisit cu hermină¹, iar părul îi cădea în voie pe umeri. Mergea sprijinindu-se-n toiag.

Jack îşi scoase tichia şi făcu o plecăciune.

— Fie-mi cu iertare, mătuşico, zise el, asta-i casa dumitale?

— Nu, răspunse bătrâna, da’ vino-ncoa’ la mine c-am să-ţi spun toată istoria cu castelul:

Odată demult, în castelul ăsta de la marginea împărăţiei visului trăia un nobil cavaler. Avea o nevastă frumoasă şi ţinea la ea ca la lumina ochilor. Copiii erau şi ei frumoşi de-ţi venea să-i mănânci, nu alta. Vecinii lui, piticii, oameni prietenoşi de n-aveau pereche-n lume, îi dăruiseră multe lucruri scumpe. Şi vestea comorilor ăstora se dusese până hăt departe. O pocitanie de zmeu rău şi mare cât toate zilele, care sălăşluia prin partea locului, îşi băgase-n cap că trebuie să pună laba pe ele cu orice preţ. Ademeni cu bani un servitor necredincios ca să-l lase în castel când doarme stăpânul şi, cum se văzu înăuntru, îl ucise pe nobilul cavaler. Apoi merse în aripa unde erau camerele copiilor şi-i ucise pe micuţi.

Din fericire, stăpâna nu era acasă. Îl luase cu ea pe mezin, care-avea doar două-trei luni, şi se dusese-n vale s-o vadă pe doica cea bătrână. Furtuna o ţinuse acolo toată noaptea.

A doua zi dimineaţă, de cum se făcu lumină, un servitor care scăpase cu viaţă veni să-i spună stăpânei ce nenorocire se-abătuse asupra bărbatului şi copiilor ei. La început bietei femei i-a fost greu să-l creadă şi vroia cu orice chip să meargă ea însăşi înapoi ca să-mpartă suferinţa cu cei dragi. Dar bătrâna doică o imploră cu lacrimi în ochi să nu facă una ca asta, că mai avea un copil şi era de datoria ei să-şi salveze viaţa de dragul mititelului nevinovat. Doamna se lăsă convinsă de spusele doicii şi se hotărî să rămână în casa acesteia, fiindcă acolo era ascunzătoarea cea mai bună. Servitorul îi mai spuse că zmeul jurase s-o ucidă şi pe ea şi pe copil.

Se scurseră ani şi ani. Doica muri, lăsând căsuţa şi cele câteva lucruri din ea bietei femei, care rămase mai departe acolo. Şi doamna noastră muncea ca o simplă ţărancă, să agonisească pâinea cea de toate zilele. Roata de tors şi laptele de la o vacă, cumpărată cu banii care rămăseseră din întâmplare la ea, îi erau de-ajuns pentru puţinul de care-aveau nevoie ea şi băieţelul. Lângă casă era o grădiniţă unde semănaseră mazăre, fasole şi varză. Doamna nu se simţea deloc înjosită să iasă la cîmp la vremea culesului, ca să strângă recolta, avea nevoie de ea pentru băiat.

Jack, femeia nenorocită despre care ţi-am povestit e mama ta. Castelul ăsta a fost cândva al tatălui tău şi trebuie să fie din nou al tău!

Jack scoase un ţipăt de uimire.

— Mama! O, mătuşico, ce-am de făcut? Bietul tata! Sărmana mea mamă!

— Se cade să recâştigi castelul pentru mama ta. Dar ce-ai de făcut nu-i deloc uşor şi primejdiile te-aşteaptă la tot pasul. Ai curaj? Te-ncumeţi la una ca asta, Jack?

— Nu mă tem de nimic când ştiu că fac un bine, spuse băiatul.

— Asta-nseamnă, zise bătrâna cu capişon roşu, că eşti unul din voinicii care pot veni de hac zmeilor. Trebuie să intri în castel şi să pui mâna pe găina cu ouăle de aur şi pe harpa vorbitoare. Tot ce are zmeul e-al tău pe bună dreptate. Să ţii minte asta!

După ce spuse ce-aţi auzit, bătrâna se făcu nevăzută. Abia atunci îşi dădu Jack cu socoteală cine-i spusese toată povestea: o zână bună şi milostivă.

Băiatul se hotărî cât ai bate din palme. Merse spre castel şi suflă în cornul atârnat la poartă. Poarta se deschise şi-apăru zmeoaica, o arătare înfricoşătoare cu un ochi cât toate zilele în mijlocul frunţii. Când o văzu, Jack era cât pe-aci s-o ia la fugă, dar dihania îl înşfăcă şi-l trase înăuntru.

— Ha, ha! râse ea dogit. Nu te-aşteptai să dai de mine, nu-i aşa? Nu te mai las să pleci! M-am săturat de viaţa asta. Prea am muncit mult şi, la urma urmei, de ce n-aş avea şi eu un paj cum au alte doamne?! Ai să fii tu pajul meu. O să speli tacâmurile, să lustruieşti cizmele, să faci focul şi, ca să nu mai lungim vorba, o să mă ajuţi la toate când nu-i zmeul acasă. Când e el aici, am să te-ascund. Mi-a mâncat toţi pajii pân-acum, iar tu, băiete, ai fi o bucăţică bună pentru el.

Şi cum zicea ea asta, îl trase pe Jack în castel. Bietul băiat era tare speriat. Da’ parcă eu sau oricare altul am fi fost altfel în locul lui?! Nici pomeneală! El însă îşi aduse aminte că frica nu-i stă bine unui bărbat şi se luptă cu el însuşi să-şi facă curaj. Până la urmă îşi luă inima-n dinţi şi spuse:

— Sunt gata să vă slujesc cu credinţă. Vă rog numai să m-ascundeţi de zmeu că nu vreau să mă mănânce.

— Aşa-mi placi, băiete, spuse zmeoaica dând din cap. Noroc că n-ai ţipat cînd m-ai văzut, cum au făcut băieţii ceilalţi. S-ar fi trezit bărbatu-meu şi nu i-ai fi ajuns nici pe-o măsea. Vino-ncoace, intră colea-n dulap. P-ăsta nu-l deschide el niciodată. Aici eşti în siguranţă.

Pocitania merse spre dulapul imens din sala cea mare şi-l închise pe Jack acolo. Gaura cheii era aşa de largă că lăsa aer destul să intre şi prin ea vedeai bine ce se petrece afară. Mai târziu se-auziră paşi grei pe scări, ca un bubuit, şi-apoi o voce tunătoare strigă:

— Ti, ha, ti, ha, hi,
Simt miros de om pe-aci!
De-o fi mort sau de-o fi viu,
Vreau pe tava mea să-l ştiu!

— Nevastă, mai urlă el, aci-n castel e-un om. Vreau să mi-l găteşti şi să mi-l aduci pe tavă.

— Eşti bătrân şi prost, ţipă ea din toate puterile. Miroase-a friptură de elefant, proaspătă şi bună. Pentru tine-am făcut-o. Uite-o! Stai jos şi mănâncă!

Şi nevastă-sa îi puse dinainte o farfurie cât toate zilele din care ieşeau aburi de carne bine mirositoare. Mâncarea îi făcu atâta plăcere zmeului că-i scoase din minte gândul c-ar putea să fie vreun om în castel. După ce termină micul dejun, ieşi să se plimbe. Atunci zmeoaica deschise dulapul şi-l scoase pe Jack s-o ajute la treabă. Băiatul o ajută toată ziua. Ea-i dădu să mănânce bine şi, când se lăsă seara, îl băgă din nou în dulap.

Zmeul se-ntoarse acasă la vremea cinei. Jack îl urmări cu privirea prin gaura cheii şi nu mică-i fu mirarea cînd văzu că ia un os de lup şi bagă-n gură dintr-o dată o găină întreagă. Avea zmeul o gură cât o oală.

După ce termină de mâncat, îi ceru nevesti-sii să-i aducă găina cu ouă de aur.

— Ouă ca pe vremea când trăia nenorocitu’ de stăpânu-său, cavalerul, spuse el, ba chiar îmi vine să cred că n-a făcut niciodată ouă aşa de mari.

Nevastă-sa plecă şi se-ntoarse repede cu o găină roşcată pe care i-o puse pe masă.

— Ei, acum, dragul meu, zise ea, mă duc să mă plimb, dacă nu mai ai nevoie de mine.

— Du-te, spuse el, o să trag şi eu un pui de somn mai târziu. Pe urmă se uită la găina de pe masă şi-i porunci:

— Ouă!

Şi găina făcu un ou de aur imediat.

— Ouă! spuse zmeul din nou.

Găina mai făcu un ou.

— Ouă! repetă el a treia oară.

Şi iar apăru un ou de aur pe masă.

Jack nu mai avea nici o îndoială că aia era găina de care-i vorbise zâna.

Puţin mai târziu zmeul puse găina pe podea şi nu mult după aceea adormi buştean. Sforăia de se cutremurau pereţii.

De cum îl văzu pe zmeu dormind ca mort, Jack împinse uşa de la dulap şi se furişă afară. Se duse tiptil, luă găina şi se grăbi să plece din castel. Ştia drumul, iar uşa de la bucătărie era întredeschisă. O deschise de tot, ieşi în vârful picioarelor, apoi o închise şi-o ferecă în urma lui. Porni în goană spre vrejul de fasole şi se lăsă în jos cât putu de repede.

Cînd îl văzu intrând în casă, maică-sa începu să plângă de bucurie. Se temuse că l-au răpit zânele sau l-a găsit zmeul. Jack îi arătă găina roşcată şi-i povesti cum a fost el în castelul zmeului şi câte şi mai câte. Femeia se bucură tare mult de găină. De acuma-ncolo aveau să fie bogaţi.

Într-o zi, când văduva era la piaţă, Jack o porni din nou pe vrejul de fasole spre castelul zmeului. Dar înainte de asta, îşi vopsi părul şi se îmbrăcă cu alte haine. Zgripţuroaica nu-l recunoscu şi iarăşi îl trase înăuntru ca s-o ajute la treburi. Tocmai se-auzea zmeul venind. Cotoroanţa îl ascunse pe băiat în dulap. Nici nu-i trecea prin cap că el furase găina. Îi spuse să nu scoată o vorbă că, altfel, o să-l mănânce zmeul.

Iată-l şi pe zmeu strigând ca mai ’nainte:

— Ti, ha, ti, ha, hi,
Simt miros de om pe-aci!
De-o fi mort sau de-o fi viu,
Vreau pe tava mea să-l ştiu!

— Prostii! zise nevastă-sa. E-un taur bine rumenit. M-am gândit c-o să fie o-mbucătură pe cinste pentru tine. Aşează-te că ţi-l aduc îndată.

Uriaşul se aşeză, nevastă-sa aduse taurul pe o tavă cât toate zilele şi amândoi începură să înfulece. Jack rămase cu gura căscată când îi văzu scoţând oasele taurului de parc-ar fi fost oase de ciocârlie. Terminară de mâncat şi scorpia zise ridicându-se de la masă:

— Acuma, dragul meu, cu voia ta, mă duc sus în camera mea să mai citesc din povestea pe care-am început-o. Dacă ai nevoie de mine, cheamă-mă.

— Mai întâi adu-mi sacii cu bani. Vreau să-mi număr galbenii până nu mă culc.

Ea se supuse şi plecă. Curând se-ntoarse cu doi saci mari în spinare pe care-i puse lângă zmeu.

— Uite-i, făcu ea. Asta-i tot ce-a rămas din banii cavalerului. Când dai de fundu’ sacilor, trebuie să pui mâna pe vreun castel de baron, că nu mai merge.

„N-apucă el ziua aia cât trăiesc eu“, gândi Jack.

După ce plecă nevastă-sa, zmeul scoase banii de aur şi-i numără. Pe urmă îi aranjă în grămezi până se plictisi de-atâta distracţie şi-i mătură cu palma înapoi în sac. Se tolăni în jilţ şi căzu într-un somn adânc. Nu se mai auzea nimic de sforăitul lui.

Jack se furişă din dulap şi luă sacii cu bani. Ca să fim drepţi, erau banii lui, căci uriaşul îi furase de la cavaler, tatăl băiatului. Alergă spre vrejul de fasole, coborî cu greu şi, în sfârşit, puse sacii cu galbeni pe masă. Maică-sa abia se-ntorsese de la oraş şi plângea că nu-l găsise pe Jack acasă.

— Uite, mamă, am adus banii pe care ni i-a furat afurisitul de zmeu.

— Vai, Jack, eşti un băiat tare bun, da’ nu vreau să mai tremur pentru viaţa ta când te ştiu în castelul zmeului. Spune-mi, cum ai ajuns din nou acolo?

Şi Jack îi povesti totul din fir-a-păr.

Maică-sa era grozav de bucuroasă că luase înapoi sacii cu galbeni, dar nu vroia să-l piardă pe Jack pentru asta. EI, însă, se hotărî să se mai ducă o dată la castelul zmeului.

Se căţără iar pe vrejul de fasole şi suflă în cornul de la poarta zmeului. Proasta cu un ochi în frunte îi deschise, dar nu-l recunoscu nici de data asta. Stătu puţin până să-l tragă înăuntru, fiindcă se temea să nu dea de cine ştie ce bucluc. Faţa lui Jack arăta atîta nevinovăţie că nimeni nu-i putea rezista. Şi-aşa băiatul ajunse din nou în castel şi apoi în dulap.

Mai târziu veni şi uriaşul de la drum. De cum trecu pragul, mugi:

— Ti, ha, ti, ha, hi,
Simt miros de om pe-aci!
De-o fi mort sau de-o fi viu,
Vreau pe tava mea să-l ştiu!

— Măi, nătărău ce eşti, îi spuse nevastă-sa. Ţi-am făcut o oaie la frigare şi-asta miroase-aşa.

Dihania se aşeză la masă şi zmeoaica îi aduse o oaie întreagă.

— Nevastă, zise el după ce termină de-nfulecat, adu-mi harpa să-mi cânte puţin până te plimbi tu.

Ea se supuse şi-i aduse o harpă minunată. Rama strălucitoare era bătută în diamante şi rubine, iar corzile erau cu totul şi cu totul de aur.

— Asta-i una din minunăţiile pe care le-am luat de la cavaler, spuse zmeul. Sunt nebun după muzică şi harpa e-un slujitor credincios.

— Cântă! spuse el harpei trăgând-o mai aproape.

Şi harpa cântă o melodie foarte dulce şi tot pe-atât de tristă.

— Cântă-mi ceva mai vesel!

Şi harpa cântă un cântecel vesel.

— Acuma cântă-mi s-adorm! mugi zmeul.

Şi harpa începu un cântec suav de leagăn la ale cărui sunete stăpânul adormi ca un copil.

Atunci Jack ieşi încet din dulap şi se duse în bucătăria cea mare să vadă dacă dihania de zmeoaică plecase. Nici urmă de zmeoaică pe-acolo. Jack merse spre uşă şi-o deschise uşurel, căci se gândea că n-o s-o poată deschide cu harpa în mână. Apoi se întoarse în camera uriaşului, luă harpa şi fugi cu ea. Dar nici n-apucă bine să treacă pragul că harpa şi începu să strige:

— Stăpâne! Stăpâne!

Uriaşul se trezi. Cu un urlet înfricoşător sări din jilţ şi din doi paşi ajunse la uşă.

Jack însă era sprinten, nevoie mare. Fugea cu harpa de-i sfârâiau călcâiele şi, ştiind-o fermecată, ii şoptea că el e feciorul vechiului ei stăpân, cavalerul.

Totuşi zmeul veni atât de repede pe urmele lui Jack că fu lângă el cât ai bate din palme. Întinsese laba lui mare să-l prindă, dar, din fericire, chiar atunci călcă pe-o piatră colţuroasă şi se poticni. Căzu la pământ şi se-ntinse acolo cât era de lung.

Întâmplarea asta îi dădu lui Jack răgaz să încalece vrejul şi s-o pornească în jos. Cînd ajunse în grădina maică-sii, văzu că zmeul cobora după el.

— Mamă! Mamă! strigă Jack. Dă-mi repede-o toporişcă!

Maică-sa alergă spre el cu securea-n mână, iar Jack lovi cu sete şi tărie toate vrejurile în afară de unul singur.

— Acuma, mamă, fugi de-aici, spuse el.

Mama lui Jack se dădu înapoi şi bine făcu, căci, chiar atunci, zmeul se prinse de ce mai rămăsese din vrej. Jack tăie vrejul de tot şi-o luă la sănătoasa.

Zmeul căzu în cap cu o bufnitură puternică şi-şi frânse gâtul. Căzu lat la picioarele femeii pe care o nedreptăţise atâta amar de vreme.

Nici n-apucară Jack şi maică-sa să se dumirească bine după toată povestea cu uriaşul, că le şi apăru în faţă o femeie frumoasă.

— Jack, spuse ea, te-ai purtat ca fiul unui adevărat viteaz şi meriţi să iei înapoi tot ce-a fost cândva al tatălui tău. Du-te la castel şi fă cum crezi tu că e mai bine.

Jack o rugă pe zână să-i arate drumul spre castel, căci vrejul de fasole era acuma la pământ. Ea-i spuse că o să-l ducă acolo cu caleaşca ei trasă de doi păuni. Băiatul îi mulţumi şi se aşeză lângă ea în caleaşcă.

Zâna îl duse o bucată bună de drum până cînd ajunseră într-un sat de la poalele unui deal. Acolo văzură adunaţi o mulţime de oameni ca vai de ei. Zâna opri caleaşca şi le spuse:

— Prieteni! Zmeul cel rău, care v-a chinuit şi v-a mâncat toate turmele şi cirezile, s-a dus pe lumea cealaltă. Flăcăul ăsta de lângă mine v-a salvat. E băiatul stăpânului vostru, cavalerul.

Oamenii începură să chiuie de bucurie. Zâna îi chemă s-o urmeze la castel şi plecară cu toţii într-acolo. Jack suflă în corn şi ceru să intre.

Bătrâna stătea-n turnul castelului. Era tare speriată. Ghicise că bărbatu-său păţise ceva. O porni pe scări în mare grabă. Dar rochia i se agăţă într-un cui şi hârca se duse de-a rostogolul până jos, rupându-şi gâtul.

Când văzură că nimeni nu le deschide, cei de-afară luară nişte drugi şi dădură poarta în lături. Da’ nu găsiră pe nimeni pe-acolo. Doar hârca zăcea lată în sala cea mare, lângă scări.

Astfel Jack ajunse din nou stăpânul castelului. Zâna o aduse pe mama băiatului, cu găina şi harpa. Jack făcu tot ce putu ca nedreptăţiţii să-şi ia înapoi ce le furase zmeul.

Înainte de-a pleca în împărăţia visului, zâna îi mărturisi lui Jack că ea îl trimisese pe măcelar să-i iasă înainte cu boabele de fasole, şi să-l farmece în aşa chip, să-şi piardă capul. Vrusese să vadă însă dacă era băiat deştept şi curajos.

— Dacă te-ai fi uitat la vrejul uriaş de fasole şi doar te-ai fi minunat prosteşte, spuse ea, te-aş fi lăsat aşa cum te-a bătut soarta ta nenorocită. M-aş fi îndurat numai de maică-ta şi i-aş fi dat vaca înapoi. Dar mi-ai arătat că ai minte ageră şi mult curaj. Când te-ai căţărat pe vrejul de fasole, ai urcat de-a dreptul spre norocul tău.

Apoi zâna îşi luă rămas-bun de la Jack şi de la maică-sa şi dispăru în zare.

repovestită de Carmen Paţac

---

1. hermină — animal carnivor asemănător cu nevăstuica, având blana cafenie vara, albă, fină și lucioasă iarna (Mustela erminea). ↩︎