A fost odată — de mult, tare de mult, tocmai pe timpul zmeilor şi balaurilor — a fost o femeie văduvă şi săracă, vai, care, pe lîngă toată sărăcia, mai avea şi doisprezece copii, toţi băieţi, unul după altul; cel mai mare de 13 ani, cel mai mic, abia de un anişor. După moartea bărbatului, numai ea ştia cum făcuse şi cît muncise ca să hrănească atîta liotă de copii, mai cu seamă că toţi erau mici şi nu-i prea puteau aduce ceva ajutor.

Cu chiu, cu vai îi crescu pe toţi de se făcură mari şi buni de muncă. Dar alta acum! În acei ani nu prea aveau ce munci, căci dăduse o foamete peste locurile lor, de nici oile nu mai aveau ce paşte pe cîmp.

Văzînd că nu-i chip de trăit, feciorii cei mari se sfătuiră între ei să plece în alte ţinuturi ca să găsească de lucru şi să agonisească astfel hrana pentru ei şi pentru mama lor. Dar se feriseră să-i sufle vreo vorbă despre planul lor fratelui cel mai mic, Polidor, pe care voiau să-l lase cu bătrîna lor mamă, spre a-i fi acesteia de ajutor.

Astfel, într-o bună zi, îi împărtăşiră bătrînei hotărîrea lor:

— Dragă mamă, grăi cel mai mare dintre fraţi, după cum vezi, nu mai e chip de trăit p-aci cu sărăcia şi foametea care bîntuie ţinutul nostru. De aceea ne-am hotărît să ne căutăm de lucru în altă parte. Vrem, dacă nu te supărăm, să plecăm chiar mîine dimineaţă.

— Cum se poate să mă părăsiţi? întrebă femeia cu amărăciune. Ce mă fac eu singură, cu cine rămîn aci? Cui mă lăsaţi?

— Mamă, nu te amărî atît, că doar nu te lăsăm singură! Polidor o să rămîie cu tine acasă!

— Păi cum nu?! Parcă eu rămîn? răspunse acesta mînios. Merg şi eu cu voi, s-o ştiţi!

— Nu se poate. Tu trebuie să rămîi acasă, cu mama.

— Ba merg şi eu unde mergeţi voi!

— Ba ai să rămîi acasă!

— Ba nu!

— Ba da!

Şi ca să nu se ia după dînşii, îl duseră numaidecît de-l închiseră într-un coşar¹. După ce-şi luară merindele şi rămas bun de la mama lor, plecară însoţiţi de binecuvîntarea bătrînei văduve.

Merseră ei ce merseră şi dădură de o pădure, unde se aşezară să mănînce ceva. După masă le era sete şi fratele cel mare zise către ceilalţi:

— Unde-i acum Polidor, să-l punem să ne scoată apă, că tare sprinten şi vrednic mai era.

— Iată-mă-s şi eu aici, fraţilor, zise Polidor arătîndu-se de după copacul unde se ascunsese. M-am luat şi eu după voi!

— Bine c-ai venit! Scoate mai repede niţică apă din fîntînă de colo că tare ne e sete!

Polidor scoase numaidecît apă şi le dădu de băut; îi deteră şi lui să mănînce, apoi se gătiră din nou de plecare. Pe Polidor însă îl legară de furca puţului, să nu se mai ia după ei. Se gîndeau că va trece poate cineva, şi-l va dezlega, apoi el se va întoarce acasă.

Într-adevăr, după ce plecară ei, nu trecu mult şi un pădurar care trecea pe-acolo îl dezlegă. Dar el, în loc să se întoarcă acasă, la maică-sa, porni din nou după fraţii săi, luînd şi găleţile puţului, pline cu apă.

Spre seară, fraţii ajunseră la o altă pădure. Acolo se opriră să se odihnească şi se puseră din nou să mănînce.

După ce mîncară bine li se făcu iar sete, însă în acea pădure nu era nici o fîntînă.

— Tiii! Unde-i Polidor?! zise unul dintre fraţi. L-am trimite să ne caute apă pe undeva, prin marginea istei păduri.

— Iată-mă-s şi eu, fraţilor, strigă Polidor, care tocmai auzise şi se ascunsese după un copac. V-am adus şi apă să beţi.

— Bravo! Dă-ne mai curînd să bem. Să trăieşti, Polidor!

Şi fraţii băură, îi mai deteră şi lui să mănînce, apoi se grăbiră să plece, ca să ajungă la vreun sat, unde să poată înopta. Începuse să se însereze şi nu voiau să-i prindă noaptea în pădure.

Pe Polidor, din nou îl luară şi-l legară de un pom, apoi fratele cel mare îi spuse:

— Mă, să ştii, cînd oi scăpa de-aici, să nu mai vii în urma noastră, să te întorci acasă, la mama, că de unde nu, să ştii că te arunc în vreo gîrlă şi scap de tine. M-ai înţeles?

Polidor nu răspunse iar apoi, după ce fraţii lui se depărtară, făcu ce făcu şi scăpă din nou din acea legătură. Şi-n loc să urmeze sfatul fratelui şi să se întoarcă acasă, se puse să ochească cel mai mare copac din pădure şi, nici una, nici alta, împingînd deodată cu putere, răsturnă goş-gogeamite namila de pom la pămînt.

Pasămite băiatul acesta avea o putere de uriaş, cît era el de tînăr şi de necopt.

După ce văzu copacul răsturnat, îl ridică cu o mînă, ca pe o pană, îl puse pe umăr şi porni la drum, urmându-i pe fraţii săi, aflaţi depărtişor.

Aceştia mergeau înainte; îi apucase noaptea pe drum şi priveau în jur cam cu teamă cînd, deodată, uitîndu-se spre pădure, îngheţară de spaimă, căci vedeau ceva înfricoşător, ca un fel de balaur, pe care întunericul îl făcea şi mai mare şi care părea că vine într-un picior. Şi unde prinseră a tremura flăcăii noştri!

— Ei, fraţilor, bine că v-am ajuns, le strigă de departe închipuitul balaur, care nu era altul decît Polidor şi care, venind cu pomul în spinare, părea o arătare de pe alte tărîmuri.

— Polidor! E Polidor! strigară fraţii prinzînd curaj.

— Da, eu sînt şi vă aduc lemne să faceţi focul, că e cam frig şi întuneric pe-aici.

Toţi se uitară la el cu mirare amestecată cu un fel de teamă şi nu ştiau ce să creadă: era fratele lor, sau cine ştie mai cine…

— Hei, ce staţi aşa acum? Ori nu vă e frig pesemne?!

— Ba cum nu? Dar cum putuşi să aduci copacul ăsta?

— Ei, asta-i treaba mea, nu vă priveşte pe voi. Ştiam că o să suferiţi de frig şi am venit după voi cu lemne de foc. Şi să ştiţi că, orice mi-aţi face, eu tot nu vă las şi mereu am să vă urmez, oricît aţi vrea să scăpaţi de mine. Ar fi mai bine să mă luaţi să merg cu voi, că poate o să vă fiu de folos. Poate o să mai aveţi trebuinţă de mine, după cum aţi avut şi pînă acum.

— Bine, zise fratele cel mare, fie după cum vrei tu de-acum.

Şi Polidor nu mai putea de bucurie văzînd că fraţii lui se îndurară să-l ia cu dînşii.

A doua zi, cînd se sculară, soarele era de trei suliţe pe cer. Se pregătiră repede şi porniră la drum lung.

Nu merseră mult şi dădură de un rîu mare şi lat. Şi ce să facă ei acum?

— Mai întîi, fraţilor, să ne scăldăm în apa acestui rîu, ca să ne mai dezmorţim, apoi s-o luăm pe malul rîului, că trebuie să dăm noi de vreun pod.

Aşa şi făcură: se puseră să se scalde, dar rîul acela era hotarul moşiei unui zmeu mare şi puternic, care făcea multe rele şi blestemăţii oamenilor. Moşia zmeului era mare şi frumoasă; de cealaltă parte se mărginea tot cu un rîu lat, ce-i servea de hotar, astfel că se afla cuprinsă şi adăpostită între două ape.

Tocmai cînd flăcăii noştri ieşeau din apă şi se îmbrăcau, iată că din susul apei se zări o luntre mare venind la vale, iar în ea o arătare de bătrîn. Cum ajunse în dreptul flăcăilor, trase luntrea aproape de mal şi strigă la ei cu un glas puternic şi tunător.

— Cine sînteţi voi, de-aţi îndrăznit să vă scăldaţi în apa mea? Cu a cui voie aţi intrat în apă? Nu ştiaţi că aceste întinderi sînt ale mele, n-aţi auzit de zmeul Tună-Trăsnet? Staţi că vă învăţ eu minte!

La cuvintele zmeului, unii dintre cei doisprezece flăcăi prinseră a fugi, însă Polidor îi strigă îndărăt, după care se duse la ţărm şi grăi zmeului:

— Iartă-ne, zmeule mare, că noi nu sîntem de pe-aici!

— Dar cine sînteţi voi?

— Sîntem doisprezece fraţi şi am pornit să ne căutăm de lucru — în satul nostru nu mai avem ce mînca, de secetă mare!

— Care va să zică vă căutaţi stăpîn…

— Da, răspunseră fraţii într-o voce.

— Atunci alta e vorba. Uite ce, feţii mei: n-aţi vrea voi să veniţi la mine să-mi slujiţi ? Să ştiţi că la mine o să trăiţi bine şi, afară de asta, eu am douăsprezece fete, pentru care pornisem să le caut doisprezece flăcăi harnici şi muncitori, ca să le mărit. Dacă vă prindeţi să intraţi la mine să munciţi un an, la sfîrşitul anului eu vă dau la fiecare cîte o fată de nevastă şi vă mai dau şi cîte un butoi cu galbeni ca zestre. Ei, ce ziceţi? Primiţi?

— Primiţi, le şopti încet Polidor, fraţilor, dar pentru orice veţi face mă veţi întreba mai întîi pe mine.

— Primim, zmeule, zise, în sfîrşit, fratele cel mare.

— Atunci urcaţi aci în luntre, ca să vă duc la mine acasă. Casele mele sînt pe malul altui rîu, la alt hotar al moşiei şi pînă acolo vom merge cu carele.

Flăcăii veniră la luntre, iar zmeul vîsli pînă la locul unde-şi lăsase carul; de-acolo, urcîndu-se, porniră spre palatele zmeului Tună-Trăsnet.

Seara tîrziu ajunseră la locuinţa zmeului. Aici li se dădu să mănînce bine, apoi zmeul le arătă odăile în care aveau să locuiască.

În dimineaţa următoare ieşiră cu toţii în curte, unde veni şi zmeul şi începu să împartă fiecăruia treburile pe care urma să le îndeplinească; care la grădină, care la cai, care la pescuit. Cînd veni rîndul lui Polidor, acesta spuse:

— Mie nu-mi da nimic să lucrez; sînt ei vrednici să muncească şi pentru mine.

— Ce ziceţi, îi întrebă zmeul pe fraţii lui, voiţi să munciţi şi pentru el?

— Da, da, vrem, răspunseră cu toţii.

Şi mergeau bine lucrurile, căci fiecare îşi căuta de treaba lui, gîndind la drumul de-ntors acasă.

Cînd se împlini anul, zmeul îi adună pe toţi în jurul său şi le grăi:

— Feţii mei, anul vostru de slujbă s-a împlinit azi. V-aţi purtat cinstit şi-o să mă port şi eu la fel. Iată, luaţi fiecare cîte un butoi de galbeni.

După ce le dete banii, chemîndu-şi fetele, le luă de mînă una cîte una şi le dete fiecăruia dintre flăcăi, după vîrstă.

— Iată şi nevestele voastre cu care să trăiţi în pace, acum, haideţi la cununie!

Şi se făcu nunta celor doisprezece flăcăi cu cele douăsprezece fete ale zmeului Tună-Trăsnet.

Dar seara, înainte ca mirii să se ducă în iatacul mireselor, zmeul îi chemă şi le spuse că obiceiul locului cerea ca însurăţeii, în seara de după nuntă, trebuie să se culce îmbrăcaţi; prin urmare şi ei trebuiau să facă la fel.

Polidor, care era, după cum ştim, năzdrăvan, îi chemă deoparte pe fraţii săi şi le spuse cu grijă pentru sufletul lor:

— Băgaţi de seamă, astă-seară să vă rugaţi de nevestele voastre să-şi schimbe hainele cu ale voastre. Şi mai ales aveţi grijă să nu adormiţi în astă-seară.

— Da’ de ce? întrebară fraţii curioşi foc.

— Faceţi cum vă spun, că e spre binele vostru. N-avem timp de vorbă prea multă acum.

Pasămite Polidor simţise planul zmeului, de a-i mînca pe flăcăi după ce vor adormi; şi ca să-i recunoască mai uşor, le ceruse să se culce îmbrăcaţi. Flăcăii făcură însă întocmai cum îi învăţase Polidor: se îmbrăcaseră cu hainele nevestelor, iar acestea luaseră hainele bărbaţilor, neştiind de planul grozavului lor tată.

Pe la miezul nopţii zmeul intră binişor în odaia în care dormea cel mai mare dintre fraţi cu nevasta lui. Bîjbîind în întuneric, ajunse la pat, pipăi şi cînd simţi căciula bărbătească, haţ! şi-l înghiţi, aşa, pe nemestecate. Apoi se duse la al doilea şi făcu la fel. Şi tot aşa la al treilea, la al patrulea… pînă la cel din urmă pat. Apoi se retrase, încredinţat că şi-a mîncat toţi ginerii.

Polidor nu-şi pierdu cumpătul. Cum văzu că ticălosul de zmeu s-a dus la culcare, ieşi din casă, îi adună pe fraţii săi şi, tiptil, tiptil, o luară la sănătoasa către rîul cel mai apropiat. Ştiau că zmeul nu avea nici o putere dincolo de rîurile care-i mărgineau moşia.

Cînd se trezi, zmeul se duse să-şi vadă fetele, dar mare-i fu groaza trecînd prin toate odăile: nu găsi nici urmă de fetele sale mîndre.

„Poate c-or fi ieşit să se plimbe“, îşi spuse el şi porni de-a dreptul spre rîu.

Dar acolo rămase ca trăsnit văzîndu-i pe malul celălalt, pe flăcăii îmbrăcaţi cu straiele femeieşti, pregătiţi de plecare.

— Ah, Polidor! strigă el. Ce mai pui de lele mi-ai fost! Cum îmi mîncaşi tu cele douăsprezece fete ale mele!

— Ba fetele ţi le-ai mîncat singur, ca un căpcăun, iar eu nu sînt pui de lele, ci pui de voinic!

— Ei, poate-i mai veni tu pe-aici!

— Dacă oi avea treabă, oi veni, dacă nu, pace mie, pace şi ţie!

Şi flăcăii plecară rîzînd şi chiuind de bucurie că scăpaseră de o moarte atît de crîncenă.

Tot mergînd ei, ajunseră într-un oraş mare, în care scaunul împărăţiei îl ţinea Verde-Împărat. Acolo lumea se minuna văzîndu-i îmbrăcaţi femeieşte. Pînă la urmă au fost duşi în faţa împăratului, căruia au trebuit să-i povestească păţania lor.

Împăratul, uimit de curajul şi deşteptăciunea lui Polidor, grăi către ei:

— Eu vă iau pe toţi doisprezece în serviciul meu. Numai să vă purtaţi cinstit, că bună răsplată vă voi da!

I se spuse fiecăruia ce slujbă avea de îndeplinit dar, şi de astă dată, cînd veni rîndul lui Polidor, răspunse că el nu vrea să primească nici o slujbă, că fraţii lui sînt mai vîrtoşi şi pot munci şi pentru el.

Şi iarăşi lucrurile mergeau bine, dar un fapt tulbură liniştea în împărăţie, dînd mare bătaie de cap împăratului şi sfetnicilor săi. Zmeul, care se învecina cu împăratul Verde, trimitea în fiecare noapte doisprezece zmei — noii săi argaţi — care făceau o mulţime de blestemăţii, aducînd mari pagube ţinutului.

Într-o noapte Polidor stătu la pîndă lîngă zidul pe unde urmau să sară zmeii şi, pe măsură ce aceştia săreau, le şi reteza capul cu paloşul. Astfel au fost omorîţi toţi cei doisprezece răufăcători. Polidor le tăie limbile, le puse într-o basma şi se duse mulţumit să se culce.

În dimineaţa următoare un arap, trecînd pe-acolo şi văzînd zmeii morţi, îi ciopîrţi, se umplu de sînge şi se duse astfel la împărat.

— Am omorît azi-noapte pe zmeii care vă făceau atîtea stricăciuni spuse cu mîndrie.

— Ce spui, măi?

— Poftim, de vrei să-i vezi, în fundul grădinii!

— Bine, hai să mergem!

La locul faptei se adunaseră toţi slujbaşii, printre care şi Polidor cu fraţii săi. Cînd văzu trupurile ciopîrţite ale zmeilor, împăratul se minună de curajul slujitorului său.

— Aşa faptă, spuse el, nu trebuie să rămînă nerăsplătită. De-acum înainte vei fi boier.

L-au dus atunci de l-au îmbrăcat în haine boiereşti.

Dar la scurtă vreme, arapul a început să se poarte urît cu slugile şi cel mai mult îl batjocorea pe Polidor.

Supărat, acesta le spuse într-o seară fraţilor săi tot adevărul despre uciderea zmeilor ajunşi pe moşia împăratului Ior. Atunci fraţii s-au dus la împărat să-i dezvăluie cum s-au petrecut în fapt lucrurile, rugîndu-l să-i facă dreptate lui Polidor.

Înşelătorul care se afla alături de împărat, le strigă mînios:

— Minţiţi, ticăloşilor, eu i-am omorît pe zmei!

— Măria-ta, zise, în sfîrşit, Polidor, care tăcuse pînă atunci, pentru că dumnealui ne batjocoreşte în faţa măriei-tale, n-am mai putut răbda. Trebuie să vă spun că eu i-am omorît pe cei doisprezece zmei. Am voit să tac, să-l las să trăiască boiereşte, dar văd că nu mai e chip de înţelegere cu el, s-a boierit rău.

— Să dovedească, strigă arapul.

— Da, tinere, zise şi împăratul, dovedeşte!

— Am să dovedesc, spuse Polidor. Să se caute capetele zmeilor ucişi să se vadă dacă au sau nu limbi în gură.

— Păi cum aşa ? Se poate să nu aibă?

— Da, măria-ta! Eu, după ce i-am omorît pe zmei, le-am tăiat limbile şi le-am păstrat. Iată-le! şi Polidor scoase basmaua în care păstrase limbile zmeilor şi începu a le număra împăratului, uimit de adevărul rostit de Polidor.

Văzînd una ca asta, slujitorul cel mincinos s-a speriat aşa tare, că a leşinat.

— Bine, boierule, cum ai îndrăznit să mă înşeli astfel? se ridică supărat împăratul. Curînd să-l legaţi de coada calului şi să-l tîrîţi pînă-şi va găsi moartea, porunci mînios împăratul.

— Iartă-l, măria-ta! se rugă Polidor. El nu ştia cine i-a omorît şi a crezut că n-o să se afle.

— De ce te rogi pentru el cînd ştii cît rău ţi-a făcut? Lasă-l să meargă la moarte, să-şi ia pedeapsa pentru minciună!

Şi mincinosul slujbaş fu numaidecît scos de la curtea împăratului, viu, datorită vorbelor iertătoare ale lui Polidor.

Iar Polidor a fost înălţat la rangul ce i cuvenea şi, pe lîngă dînsul şi cei unsprezece fraţi ai săi au avut unde munci.

Cu timpul, împăratul îl iubea tot mai mult pe Polidor.

Într-o zi, pe cînd erau cu toţii la masă, sfetnicii începură să laude caii împăratului ca fiind cei mai buni şi mai frumoşi. Atunci Polidor spuse:

— Măria-ta, eu ştiu un cal care face cît toţii caii împăratului la un loc.

— Cum se poate una ca asta? se miră împăratul.

— Da, măria-ta. Cît am fost în slujba zmeului, ştiţi bine că nu am primit să fac nici o slujbă. Am căutat însă să aflu cît mai multe despre secretele zmeului. Şi astfel am aflat atunci că zmeul are un cal care zboară prin văzduh, vorbeşte ca omul şi are şaua acoperită cu aur. Calul acesta stă închis într-un grajd de fier şi nimeni nu poate intra la el, în afară de zmeu.

— Păcat, zise împăratul. Aşa cal mai zic şi eu; dar ce folos, dacă-l are zmeul?

— Eu aş putea să-l fur şi să-l aduc aici, promise Polidor.

— Poţi face tu asta ? întrebă împăratul.

— Da, măria-ta. Chiar mîine dimineaţă voi fi cu el aici.

— Dacă reuşeşti, te înalţ în rang, iar pe fraţii tăi îi fac boieri.

— O să reuşesc, măria-ta; c-aş vrea să-l mai văd o dată pe zmeu turbînd.

Şi Polidor îşi luă rămas bun mai întîi de la împărat, apoi de la fraţii săi, care-l rugau să nu se ducă — unde ştiau ce soartă îl aşteaptă. Dar el nu-i ascultă şi plecă voios.

Cînd ajunse la malul rîului de graniţă, se dădu de trei ori peste cap şi se înălţă în chip de muscă. Apoi trecu pe moşia zmeului, intrînd drept în grajdul cu pricina.

Cînd se întunecase de-a binelea şi zmeul se culcase, Polidor ieşi din ascunzătoare, se dădu de trei ori peste cap, redeveni pămîntean şi încălecă pe calul năzdrăvan.

Cum îl văzu, calul începu să strige:

— Săi, stăpîne, că mă fură Polidor!

Şi cît ai clipi năzdrăvanul se făcu iar muscă şi se ascunse în fîn.

Zmeul, cum îşi auzi calul strigînd că-l fură Polidor, sări din pat şi veni repede în grajd. Dar, nevăzînd pe nimeni, mormăi:

— Bre, bre, şi calul îl visează pe Polidor. Şi el s-a speriat de cîte mi-a făcut blestematul ăla.

Şi se duse să se culce din nou.

Polidor îl lăsă pe zmeu să adoarmă şi iar se făcu om. Calul, văzîndu-l, începu iar să strige:

— Săi, stăpîne, că mă fură Polidor!

Şi zmeul, cum auzi strigătul, veni iar în grajd. Rămase însă mirat să-l vadă iar aşa cum îl lăsase. Îşi spuse cu ciudă: „Am să-l prind eu odată şi-odată pe acest tâlhar, de care şi calul meu e speriat.“

În sfîrşit, spre ziuă, Polidor îşi încercă norocul din nou. Dar de data aceasta la strigătul calului, zmeul nu se mai mişcă din pat ci, din contră, îi strigă mînios:

— Poate să te fure şi dracul, cal afurisit, că eu nu mai vin la tine a treia oară!

— Dacă-i aşa, zise atunci calul, numai tu eşti tu de mine, Polidoare! Haide, să fugim pînă nu se face ziuă!

Cînd se deşteptă, zmeul se duse în grajd. Calul, însă, nicăieri.

— Ah, Polidor, pui de lele ce eşti! Nu ţi-a fost de-ajuns că mi-ai mîncat cele douăsprezece fete, acum şi calul mi l-ai furat!

Dar Polidor era departe, pe malul celălalt al rîului. Cînd îl văzu împăratul îl îmbrăţişă şi-l sărută cu bucurie. Apoi puse să-l îmbrace în haine scumpe, iar pe fraţii săi îi numi sfetnici. Şi era mare veselie la curte, şi toţi erau fericiţi.

Trecuse cam o lună de la răpirea calului cînd, într-o zi, Polidor îşi aduse aminte că în curînd avea să fie ziua de naştere a fetei împăratului.

— Măria-ta, i se adresă el împăratului, te rog ca de ziua Domniţei să-mi îngădui să-i fac şi eu un dar.

— Şi ce dar ai vrea să-i faci? întrebă împăratul.

— Cît am stat la zmeu am aflat că are o trăsură de aur, toată înconjurată cu clopoţei de argint. Vreau să i-o aduc, dar pentru aceasta îmi trebuie trei butoaie cu şoareci şi o căruţă cu cîlţi.

Împăratul, tare mirat, dădu ordine şi îndată i se aduseră toate cele cerute. Apoi Polidor îşi luă rămas bun de la împărat şi de la fraţii săi, care erau iar trişti, crezînd că se duce la moarte sigură. Pasămite nici ei nu ştiau ce-i poate osul şi cît e de năzdrăvan.

Ajungînd pe înnoptate la moşia zmeului, Polidor dete jos din căruţă butoaiele, din care ieşiră puzderie de şoareci, umplînd pămîntul. Şi — minune — unul dintre şoareci grăi către Polidor:

— Ce porunceşti, stăpîne?

— Vă poruncesc să vă duceţi numaidecît la casa zmeului, să găuriţi pămîntul din jurul magaziei unde este ascunsă trăsura de aur cu clopoţei de argint şi să-i faceţi loc, s-o pot scoate afară. Şi toate astea pînă la miezul nopţii.

Într-o clipă toţi şoarecii fură la casa zmeului şi se puseră pe treabă.

Cînd scoaseră trăsura, Polidor înveli clopoţeii cu cîlţii pe care-i adusese, ca să nu facă nici cel mai mic zgomot, apoi o împinse pînă la pod, pe care-l trecu cu repeziciune, şi abia cînd se găsi pe pămîntul împăratului răsuflă adînc, uşurat de-a binelea.

Cînd se sculă, zmeul se sperie de ceea ce văzu în curte. Crezu mai întîi că o furtună i-a răscolit curtea dar, cînd observă că-i lipsea trăsura, alergă la pod şi numai ce-şi recunoscu pe malul celălalt frumoasa trăsură de aur, în care mai avu vreme să-l vadă şi pe Polidor şezînd. Şi începu zmeul a plînge şi-a se bate cu pumnii în cap blestemîndu-l şi ţipînd. Dar Polidor se îndrepta vesel spre curţile împărăteşti care-l aşteptau.

Iar împăratul şi fiica sa îi ieşiră înainte cale de un ceas şi împreună cu o mulţime de oameni se minunau de frumuseţea trăsurii şi de clopoţeii de argint, care răsunau atât de tare, anunţîndu-l de la mare distanţă.

Împăratul îl îmbrăţişă şi apoi urcară toţi trei în trăsură. În drum spre palat, împăratul i se adresă deodată:

— Am văzut de mult că dumneata şi fiica mea vă cam uitaţi galeş unul la altul. Dacă-i aşa, mă bucur că fata mea a făcut o alegere bună; şi eu mă gîndisem să te fac ginere şi moştenitor al meu.

Şi, într-adevăr, la scurt timp după aceea, Polidor s-a căsătorit cu Domniţa, iar petrecerea de nuntă a ţinut trei săptămîni încheiate…

Toate mergeau bine, dar împăratul băgase de seamă că Polidor era cam trist.

— Ce necaz îţi apasă sufletul de la o vreme, fiule ? îl întrebă el într-o zi.

— Ce să am, tată? Mă gîndesc cu durere la mama noastră, pe care am lăsat-o singură colo, în satul nostru îndepărtat.

— De ce n-o aduci aici?

— Aş aduce-o eu, cum nu, dar ca să ajung în sat, trebuie negreşit să trec iar pe pămîntul zmeului spurcat.

— Ai dreptate, nu există altă cale. Şi-atunci ce-i de făcut?

— Eu m-am tot gîndit şi ştiu ce am de făcut, dar mai întîi trebuie să am învoirea măriei-tale şi a iubitei mele soţii.

— Învoirea noastră o ai. Ce-ai de gînd să faci, plecînd?

— Vreau să-l fur şi pe zmeu, de data asta.

— Să-l furi pe zmeu? strigă împăratul uluit. Cum poţi să faci una ca asta?

— Încă nu ştiu cum, dar vreau să-l aduc viu. Şi apoi, dacă scăpăm de el, vom uni moşiile lui cu ale noastre şi atunci o voi putea aduce şi pe mama încoace, spre binele tuturor.

— Bine, copilul meu. Sper să reuşeşti.

— îţi mulţumesc, măria-ta.

Îşi luă rămas bun de la soţie, de la împărat şi de la fraţii săi şi plecă, luînd cu el doar o bardă şi nişte funii de tei.

Ajuns pe moşia zmeului, se dădu de trei ori peste cap şi luă înfăţişarea unui om tare bătrîn. Alese apoi un copac şi începu să lovească cu barda în el, cu gînd să-l taie.

Atunci zmeul, auzind zgomot, se duse grăbit să vadă despre ce-i vorba.

— Da’ ce faci acolo, unchiaşule? întrebă el cînd ajunse la locul cu pricina.

— Ce să fac! Iacă, mă căznesc să tai cîţiva copaci.

— Şi ce vrei să faci cu ei?

— Ia, un butoi, ca să prind un afurisit de hoţ care ne face numai necazuri.

— Da’ cine-i ăla ?

— Păi un ticălos, căruia-i zice Polidor.

— Polidor? răcni zmeul. Poţi să-l prinzi?

— Da, cu ajutorul unui butoi ţapăn şi mare. Da’ de ce întrebi? Îl cunoşti cumva?

— Cum să nu-l cunosc? Mi-a făcut şi mie o groază de necazuri. Şi ce-ai de gînd să faci cu el după ce l-om prinde? Ştii ce, să nu-l dai la gîrlă, să mi-l aduci mie, că te-oi răsplăti bine.

— Dacă zici aşa, am să ţi-l aduc, jupîne!

— Şi pentru că eşti bătrîn, lasă-mă să fac eu butoiul. Mata odihneşte-te, îl îndemna zmeul, înviorîndu-se.

— Numai să-l faci ţapăn, adăugă moşul.

Cînd butoiul fu gata, moşul voi să se vîre în el, să vadă cît e de tare, dar zmeul se oferi:

— Ce să intri mata? Lasă că-l încerc eu, că sînt ceva mai tînăr, să-l văd cît ţine la rostogoliş.

Cînd zmeul fu înăuntru, Polidor puse repede capacul, bătu cercurile şi apoi întrebă:

— Ia încearcă, vezi e bun?

— E bun, cum să nu, de vreme ce nici eu nu pot ieşi.

— Sigur?

— Sigur! Da’ nu-mi deschizi acuma?

— Ce să-ţi mai deschid? Lasă, stai acolo, că-i destul de bine. N-ai înţeles că-s chiar Polidor?

— Polidor, blestematule!… strigă zmeul îngrozit.

— Stai liniştit, zmeule, că n-ai ce face. Am să te duc la împărat, la vecinul căruia i-ai făcut atîta rău.

— Ah, hoţomanule, m-ai mîncat fript se căină zmeul.

Dar Polidor, care luase iar chipul lui obişnuit, nu-l mai asculta. Pornise, dînd butoiul de-a rostogolul şi aşa ajunse la împărat şi la ai săi.

Împăratul, ca toţi ceilalţi, se minună şi se bucură că scăpase, în sfîrşit, de afurisitul de zmeu, care-i necăjea de ani de zile.

— Ia să-l văd şi eu prin vrană²!

— Nu, măria-ta, că te soarbe căpcăunul!

— Cum să mă soarbă? Ce, o să-ncap eu pe vrana ăstui nimic de butoi?

Dar, pînă să-l oprească Polidor, zmeul îl şi sorbi înăuntru şi cum îl sorbi, muriră amîndoi, iar butoiul plesni şi se făcu ţăndări.

Nu mai era nimic de făcut pentru împărat. Cu durerea în suflet îl îngropară, cu toată cinstea cuvenită unui împărat.

La scurt timp după aceea, Polidor fu ales împărat, în locul socrului său, iar mama sa, pe care o adusese între timp, nu-şi credea ochilor, văzînd atîta fericire.

Cu timpul, Polidor a avut o mulţime de copii, printre care şi un băiat la fel de năzdrăvan ca şi el.

Unul după altul, fraţii săi s-au însurat cu alte fete de împărat de prin împrejurimi.

Şi astfel au trăit fericiţi cu toţii, datorită fratelui lor mai mic, datorită isteţimii şi curajului lui de năzdrăvan.

---

1. coșar — construcție din împletitură de nuiele pentru păstrarea porumbului și a altor produse agricole. ↩︎
2. vrană — orificiu făcut într-un butoi pentru umplerea și golirea acestuia. ↩︎