Este o poveste de demult, demult, de pe cînd trăiau pe pămînt altfel de oameni, de pe vremea unui împărat vestit, dar cu nume uitat pe veci…

Şi avea împăratul acesta de toate: şi împărăţie bogată şi noroade alese şi oaste voinică şi multă.

Dar un lucru tot îi lipsea; şi-l ustura în suflet, şi pe el, şi pe împărăteasă, că nu aveau copii. Şi cît nu s-au trudit, cît n-au dat şi n-au împrăştiat pe leacuri, fel de fel şi pe descîntece. Începuseră să îmbătrînească de la o vreme, dar nădejdea din suflet tot n-o prăpădiseră de tot.

Şi se întîmplă astfel că tocmai spre bătrîneţe împărăteasa să nască o fetiţă frumoasă ca o floare, ca o picătură de rouă sau ca toate zorile dimineţii, ori mai bine spus ca un bob de piatră scumpă şi încă mai frumoasă.

Se minuna toată lumea de bucuria ce picase pe capu stăpînilor.

Şi aşa trecură anii, iar fetiţa împăratului deveni o fată mare şi mîndră, fără seamăn, prin ţinuturile nisipoase ale Dobrogei.

Iară părinţii începură a se gîndi să-i caute un bărbat pe potriva ei. Dar fecioara la una ca asta nu se gîndea. În lume nu ieşea, de vorbă cu nimeni nu sta şi întotdeauna o vedeau cu chipul întunecat de grijă.

— Ce ai, Domniţă? o întrebau toţi. Stai aṣa, ca o floare pălită de soare. La ce te tot gîndeşti?

— Ei, departe mă gîndesc.

— Cît de departe, fată dragă ?

Ea tăcea. Necaz mai mare ca acesta pe capul împăratului nu se putea afla în lumea asta. Murea şi se topea de mîhnire şi-şi frămînta cugetul ca să afle pricinile întunecării ei.

Într-o bună zi împăratul îi grăi fetei:

— Fata tatei cea dragă! Tu ai crescut mărişoară şi ne-am gîndit să-ţi aflăm soţior, după inima ta. Uite, zilele astea or să sosească peţitori şi la palatul nostru, tu uită-te numai la ei şi alege-l pe cel care-ţi va plăcea mai mult. O vorbă nu ţi-om spune împotrivă.

Fata a tăcut. Împăratul şi curtea aşteptau înfriguraţi.

Şi-au venit peţitorii cu mulţimea, însă fata cea frumoasă ca o zînă rămase tot cu inima pustie, iar împăratul din gura ei vorbă hotărîtoare nu află.

Mai apoi, văzînd că şaga se-ngroaşă şi socotind că poate fata lui de-asta nu-şi alege drag, a alergat cu ea şi pe la vrăjitoare, ca să-i facă „de ursită”. Şi-o sorociră babele cum s-au priceput ele mai bine, dar tot în van.

Într-o dimineaţă, cînd fata sta în cerdac şi privea cu tristeţe în zare, împăratul şi împărăteasa o întrebară din nou:

— Ce are fata noastră, la ce se gîndeşte?

— Mă gîndesc la nunta unei fete de-mpărat cu Soarele cerului, răspunse ea după destulă vreme.

— Şi crezi tu că-i cu putinţă una ca asta?

— De, ştiu eu? N-am auzit să se fi-ntîmplat vreodată, dar eu am să mă duc să văd.

— Cum să te duci?

— Am să mă duc cum oi putea.

Şi atît a fost: că ea porni către Soare să-l întrebe de vrea s-o ia de soţie, ori ba, că nu mai stă acasă nici în ruptul capului. S-au văitat rudele şi curtenii şi, mai mult decît toţi, cu rugămintea plină de lacrimi, împăratul şi împărăteasa au îndemnat-o să stea locului, dar toate au rămas de-a surda.

Atunci, nădăjduind că tot or mai vedea-o vreodată, i-au pus mîinile pe frunte, au blagoslovit-o şi i-au poftit cale uşoară către alesul Soare.

Şi fata s-a pornit către răsărit aşa, fără ajutorinţa nimănui. Şi-a mers, a mers cale lungă, fără capăt, ca şi nădejdea ei că, dacă nu azi, măcar poimîine, la anul, peste o sută de ani tot are să găsească Soarele lumii noastre spre a-l lua de bărbat.

Dar putea ea să ocolească de zece ori pămîntul, că tot degeaba-i era.

Într-un tîrziu, a ajuns în miezul unui codru întunecos ca noaptea. Şi era o tihnă într-însul, că s-auzea lătrînd căţelul pămîntului¹.

S-a oprit lîngă un copac şi privea în jur uluită, cînd auzi un ţipăt ce venea din vîrful copacului. Începu să se suie ca să afle ce se-ntîmplă şi băgă de seamă că în vîrful copacului era un cuib. Deodată se auzi un glas:

— Voinice, voinice, vino de mă apără, că mult bine ţi-om face!

Cînd ajunse sus, fata se uită în acel cuib şi, ce să vezi? un puişor golaş, gata să moară de frică.

— Da’ ce cauţi tu aicea singurel? îl întrebă fata.

— Eu sînt pui de balaur şi am mai mulţi fraţi, însă i-a furat împăratul vînturilor, iar pe mama a dus-o departe de aici. Stai colea şi mă păzeşte!

Fata nu mai zise nimic, stătu şi aşteptă.

Peste cîtăva vreme, iacă un şarpe grozav că se zvîrcoleşte în văzduh şi se lasă către cele două suflete.

— Cine-i acesta? întrebă fata pe puiul de balaur.

— E împăratul vînturilor!

— Împăratul vînturilor? Da’ cum se face că seamănă cu neamul vostru?

— Păi să-ţi spun: şi neamul lui, şi neamul nostru stăpînesc văzduhurile.

— Dar tu din ce soi de lighioană te tragi?

— Mama mea-i stăpîna ceţurilor şi-a negurilor; ea-i mai mare peste nori!

— Am înţeles bine, puiule, de multă vreme vă duşmăniţi cu vîntul!

— De cînd lumea şi pămîntul…

— Toate bune pîn-aici, spuse fata de-mpărat, dar nu ştiu la ce-aş putea folosi eu între paloşele voastre.

— Ai să vezi, frumoaso! Vîntu-i tare ştrengar! Cînd află o fată frumoasă, se duce mort după dînsa şi nu conteneşte din mers pînă n-o găseşte. Dacă o prinde, o apucă-n braţe, o sărută ş-apoi se-ntoarce de unde porneşte.

— Ei, dacă-i aşa, las’ pe mine!

Iaca şi vîntul că vine aproape de fată. Şi cum o vede se sfîrşeşte de dragul ei, amuţeşte.

„Taci, că-i bună şi asta!“ îşi zise fata şi stătu aşa, fără o vorbă, pînă ce vîntul mai prinse grai.

— Dă-te, soro, la o parte, să-l mănînc pe puiul ceţii şi-apoi să mergem amîndoi în pustiuri, că tare eşti frumoasă!

— Ba, vîntule, îi răspunse fata, nu l-ăi mînca tu, că-s şi eu aici!

Mînia vîntului se potoli şi plecă cu făgăduiala că, de va veni altădată, fata să-i dea poate la ospăţ, pe puiul ceţii.

Iacă, după o vreme, că soseşte şi împărăteasa norilor şi-a ceţii ca să-şi vadă cuibul. Cînd află ce ajutor le dăduse fata, grăi:

— Nici o faptă fără plată. Cu ce-ai vrea să te mulţumesc, fată bună?

— Cu nimic alta decît să mă duci pe tărîmul Soarelui, răspunse domniţa.

— Eh, aş vrea să-ţi îndeplinesc voia, da’ nu-mi stă-n putinţă. Şi-i explică apoi că împărăţia ei ţine numai deasupra vîntului bun; mai jos nu poate veni, dar nici mai sus, din pricina vîntului cel rău, care-i neam cu împăratul vîntului şi o duşmăneşte ca şi acesta.

— Dacă-i aşa, am să mai aştept, hotări fata.

— Să vii, rogu-te, peste un an!

— Am să vin, răspunse fiica împăratului, apoi plecă din nou.

La jumătate de an, iaca vîntul că vine iar s-o îndemne la mers. Însă fata-i răspunse:

— Măi vîntule, cum să merg eu după tine cînd nici nu te ştiu, nici nu mă ştii? Eu îţi spun că sînt fată de-mpărat. Mă crezi tu oare?

— Te cred, răspunse şturluitaticul² de vînt.

— Bine, poate să crezi, da’ eu nu te-oi crede pe tine. Adă-ţi toate neamurile, să le văd, şi pe urmă ţi-oi da răspuns.

— Păi n-am alt neam pe lume decît puterea vîntului cel rău. Vrei să-l vezi?

— Vreau.

Şi l-a chemat. Atunci fata îl rugă s-o lase pe împărăteasa negurilor s-o plimbe pînă la Soare. Atît.

— O las, îi răspunse vîntul cel rău, fiindcă-i căzuse şi lui dragă fata.

Fata s-a simţit deodată luată pe sus de-un nor şi dusă către împărăţia de lumină a Soarelui.

Îi trebuia o zi de drum pînă la palatul de cleştar, în care trăia alesul ei, Soarele.

Însă vînturile, văzîndu-se înşelate, trimiseră îndată veste mamei Soarelui că picior de pămînteancă se află pe cuprinsul ei. Cum află, aceasta dădu zvon în împărăţie că cineva voia să fure inima băiatului ei, mereu umblător pe, boltă.

Au căutat, au răscolit, au umblat, iar în urmă fata de-mpărat s-a văzut prinsă, legată şi dusă la scaunul de judecată al înălţimilor.

Nici una, nici două, mama Soarelui o prefăcu într-un bob de sămînţă şi-o azvîrli-n văzduh, iar vîntul cel năbădăios o lăsă să lunece în voie pe pămînt, să crească şi să-nflorească, mai ales în ţinutul încins de Soare, al Dobrogei.

Floarea ei se-aseamănă la chip cu Soarele şi, din răsăritul pe zare al mîndrului fecior şi pînă-n asfinţit, ea a fost menită să-l urmărească fără curmare, să-i plîngă de dor, dar de atins să nu-l atingă niciodată.

Aşa nu se putu ca fata împăratului să-şi vadă soţul aproape, pe mîndrul Soare.

---

1. cățelu-pământului — orbeț; nume generic dat mai multor familii de animale din ordinul rozătoarelor, care trăiesc sub pămînt; animal mărunt (mai mic de 25 cm.), din ordinul rozătoarelor, vioiu și sprinten, din a cărui blană se fac căptușeli (Spermophilus citilus) ↩︎
2. sturlubatic — lipsit de judecată; neastâmpărat, nebunatic, zvăpăiat. ↩︎