Trei zile după naşterea lui, micul Diandia îi spuse tatălui său, Tangari:

— Dă-mi un arc cu coarda foarte rezistentă!

Tatăl lui îi dădu unul a cărui coardă era împletită din piele de căprioară. Copilul îl încercă. Îl întinse şi coarda se rupse pe loc. Tatăl lui îi aduse pe rând un arc cu coarda din piele de koba (antilopă), pe urmă altul cu coarda din piele de bou sălbatic şi, în sfârşit, unul cu coardă din piele de elefant. Şi acesta se rupse ca şi cele dinainte.

Diandia îi spuse atunci tatălui său:

— Trebuie să-ţi smulgi o vână de la picior şi să-mi faci o coardă pentru arc; nici o altă coardă nu va fi destul de rezistentă.

Tangari îi împlini dorinţa fiului său.

Când arcul fu gătit cu coarda cerută, Diandia plecă să vâneze. Când să plece, tatăl îi zise:

— Când vei vrea să mă cinsteşti cu coada unui animal omorât de tine, nu-mi da alta decât una de ybumbuni.

Ybumbuni este un animal mai frumos decât oricare altul şi foarte înalt. Este destul de puternic pentru a duce o sută de elefanţi. Coada lui este lungă şi stufoasă, ca aceea de cal, împodobită de cauris (scoici) foarte albe şi cu perle de aur. Se slujeşte de această coadă pentru a paraliza mişcările animalelor pe care le vânează. Când urmăreşte şi este aproape să ajungă un animal, se întoarce deodată şi perii cozii sale se încolăcesc în jurul picioarelor prăzii, pe care o imobilizează.

Micul Diandia merse 700 de ani spre Levant, căci din această parte vin lucrurile extraordinare şi, prin urmare, într-acolo ar fi putut întâlni un ybumbuni. Ajunse în sfârşit în pădurea unde locuiau aceştia.

Găsind-o singură pe mama ybumbunilor îi spuse ce doreşte. Tinerii erau plecaţi la vânătoare.

— Vei avea ce doreşti! îi făgădui bătrâna. Te voi ascunde în vasul în care ţin carnea uscată. Să nu faci nici cel mai mic zgomot, de nu, micuţii mei te vor descoperi şi te vor mânca repede.

La miezul nopţii, când toţi ybumbunii dormeau, mama lor se duse să taie coada celui mai tânăr şi veni să i-o dea lui Diandia. Micuţul ieşi din vas şi mama ybumbuniior îl îndreptă pe drumul cel bun.

În toate dimineţile, tinerii ybumbuni, trezindu-se, îşi cântau pe rând cântecul. La deşteptare, cel mai mare începu să cânte:

„Să mă uit să văd dacă coada mea cea ucigătoare de boi se află tot acolo.
Dacă coada mea ucigătoare de elefanţi e acolo, întreagă.
Flip! Flop! A mea este!”

Fiecare repeta acest cântec, până la cel din urmă care, negăsindu-şi coada, termină astfel:

„Flip! Flop! A mea nu este!”

Atunci, cu toţii o porniră pe urmele lui Diandia, mirosind pământul. Când să-l ajungă pe copil, acesta se întoarse şi-i văzu. Începu să cânte:

„O tată! O tată! Ybumbunii mă vor mânca!
Pentru că tu nu mi-ai cerut
O coadă de bou sălbatic, nu! nu! nu!
Nici pe aceea a lui koba, nu! nu! nu!
Sau pe cea a elefantului, nu! nu! nu!”

Acest cântec le plăcu foarte mult ybumbunilor.

— O vom chema pe mama noastră, spuseră ei, ca să asculte şi ea cântecul unei fiinţe omeneşti.

În timp ce se întorceau pe acelaşi drum, Diandia alergă cu toată iuţeala picioarelor lui.

Ajunşi la mama lor, ybumbunii îi povestiră ce-au auzit:

— Duceţi-vă şi căutaţi această făptură, le spuse mama lor, şi aduceţi-o aici.

Ybumbunii reîncepură urmărirea. Erau aproape de Diandia, care ajunsese în preajma satului lui. Când acesta îi văzu venind, îşi reîncepu cântecul:

„O tată! O tată! ybumbunii mă vor mânca!”

Ybumbunii s-au întors încă o dată înapoi să povestească mamei lor ce auziseră, dar când ea îi trimise iarăşi în urmărirea lui Diandia, micuţul se afla în siguranţă în casa tatălui său, căruia îi dărui în semn de cinste coada de ybumbuni.

Tangari îşi atinse atunci cu ea rana de la picior, pe care timpul nu i-o cicatrizase încă, şi se vindecă pe loc. Coada o păstră apoi ca pe un talisman preţios.

De atunci, bătrânii au luat obiceiul să păstreze cozile animalelor vânate şi se slujesc de ele ca apărătoare de muşte.