Un fama (rege) ceru unui alt fama să-i dea pe fiica sa, Dede, în căsătorie şi acesta consimţi.
În momentul plecării logodnicei, care se ducea la casa soţului ei, tatăl acesteia îi dădu o griotă (supusă) ca tovarăşă de călătorie. Cele două femei plecară la drum.
Fiind în plină secetă, căldura devenise înăbuşitoare. Cum satele erau din ce în ce mai rare, în cea din urmă zi a călătoriei ele avură de străbătut o distanţă foarte lungă, într-un ţinut cu totul pustiu. În ziua aceea se terminase provizia de apă. Doar griota mai păstrase puţină într-un burduf pe care-l purta cu ea.
Dede, căreia îi era foarte sete, îi ceru un pic de apă tovarăşei de drum.
— Dacă nu-mi dai jumătate din bijuteriile tale, îi răspunse aceasta, nu-ţi voi da din apa mea!
Prinţesa îi dădu griotei un rând de bijuterii pentru braţe şi altul pentru picioare, în schimbul cărora aceasta îi turnă puţină apă într-o scoică de stridie, pentru a-şi mai potoli setea.
Mergând mai departe, Dede simţi din nou nevoia nestăvilită să bea. Griota îi ceru şi restul bijuteriilor cu care era împodobită şi îi umplu din nou cu apă o scoică de stridie.
Nu erau prea departe de satul logodnicului, când prinţesa, cuprinsă de o sete arzătoare, o rugă pe griotă să-i mai dea un pic de apă.
— Dă-mi veşmintele tale şi toate podoabele care dovedesc neamul tău regesc să mă împodobesc cu ele în aşa fel, încât să se creadă că eu sunt adevărata logodnică a lui fama.
Dede, învinsă de sete, primi schimbul. Griota îi scoase atunci pagnesul (un fel de şorţ) şi bubuul (veşmânt de pânză albă) şi-i dete în schimb îmbrăcămintea roşie a castei sale cu care se îmbrăcă prinţesa.
În felul acesta se înfăţişară înaintea lui fama.
Acesta, văzând-o pe griotă în veşmintele prinţesei, o luă drept logodnica sa şi o pofti în colibă.
Dede rămase pe lângă ea ca servitoare. Nu destăinui nimic din ceea ce se petrecuse, pentru că îi era ruşine să-şi mărturisească slăbiciunea de care dăduse dovadă pe drum.
Anul următor, griota îi dărui lui fama un copil, şi micuţul fu încredinţat lui Dede pentru a-l îngriji. În fiecare dimineaţă ea îl lua în spinare şi mergea să gonească păsările şi papagalii care veneau să mănânce recolta. Dede se aşeza pe o movilă mare de termite şi săltându-l în braţe pe băieţel pentru a-i ostoi ţipetele, îi cânta:
„Taci copil de griotă, taci… În ziua când tatăl meu m-a dat unui masa (rege) M-a dat ca să-i fiu soţie. În ziua în care mama m-a dat unui masa M-a dat ca să-i fiu soţie. Taci copil de griotă, taci!”
În fiecare zi ea repeta acelaşi cântec.
Se întâmplă că o dată o bătrână, care căuta ciuperci pe marginea luganului (ogorului), s-o audă pe Dede cântând. Se duse la rege şi îi spuse:
— Mare masa, dacă mă saturi cu carne fără oase1, îţi voi da o veste însemnată!
Regele o ospătă cu ouă fierte tari atâtea câte dori ea. Atunci bătrâna îi spuse:
— Femeia care stă la tine ca nevasta ta nu este fiică de rege. Este numai o griotă. Dacă ţii să ştii adevărul, cheamă-le aici pe toate fetele din sat şi porunceşte-le să repete cântecul pe care-l cântă dimineaţa când sperie păsările prădătoare din lugan.
Masa adună toate fetele din sat, fiecare purtând în spate copilul de care trebuia să aibă grijă. Le pofti să repete cântecul pe care-l cântau dimineaţa; şi ele ascultară. Când veni rândul lui Dede, care era cea din urmă, aceasta cântă cu totul alt cântec decât acela pe care-l auzise bătrâna. Atunci femeia care era lângă ea zise:
— Nu este acesta cântecul pe care l-am auzit!
Masa îşi scoase sabia din teacă şi o ameninţă pe falsa griotă că o omoară pe loc dacă nu-i cântă adevăratul cântec.
Îngrozită, Dede aşeză pe pământ copilul şi pe urmă, săltându-l în braţe îi cântă:
„Taci, copil de griotă, taci…”
Când termină cântecul, masa înţelese că fusese înşelat.
O chemă pe adevărata griotă şi îi tăie capul.
Dede îşi spălă mâinile în sângele cutezătoarei2 şi îşi luă locul la care avea dreptul.