Un pescar sărman a plecat la pescuit cu fiul său, în vârstă de doisprezece ani. Era foarte sărac, şi în ziua aceea era mai trist şi mai îngrijorat ca niciodată, pentru că femeia lui adusese pe lume o fată pe care cu greu ar fi putut s-o crească.

Când aruncă prima oară plasa, aduse la suprafaţă stârvul umflat, rău mirositor şi pe jumătate putrezit al unui măgar. Blestemându-şi ghinionul, aruncă din nou plasa, dar nu fu mai norocos nici de data asta, pentru că nu scoase decât o piatră foarte grea, care-i pricinui multă oboseală şi care era să-i rupă mai multe ochiuri: o piatră mare şi nici urmă de peşte!

— Nu există milă şi îndurare decât la Alah cel atotputernic! gemu el, aruncându-şi plasa pentru a treia oară. Alah cel atotputernic, prevăzătorul, generosul, fie preamărit, n-a făcut să se nască astăzi acest copil pentru a-l lăsa să moară de foame.

Plasa se făcu din nou foarte grea numai că de astă dată se prinsese sigur în ea o fiinţă vie, fiindcă se simţeau dese şi puternice scuturături. În adevăr, un peşte uriaş se zbătea înăuntru.

După ce-l scoase pe mal, pescarul, spunându-i fiului său să-l aştepte, plecă să caute un topor să despice peştele. De-abia plecă pescarul că peştele începu să plângă privindu-l pe băiat rugător; lacrimi mari curgeau din ochii lui monstruoşi.

Plin de milă, tânărul luă peştele în braţe şi-l aruncă înapoi în apă. Pe urmă se gândi ce făcuse şi cât de înfuriat va fi tatăl său când se va întoarce şi nu va mai găsi prada pe a cărui carne se bizuia să-şi hrănească familia. Cuprins de frică şi neştiind ce să facă, o luă la fugă la întâmplare.

Seara se apropia repede. După câteva minute de goană în lungul malului, văzu ieşind de după o stâncă şi îndreptându-se către el un bărbat frumos şi tânăr.

— Pacea să fie cu tine, spuse acesta. De ce eşti supărat? Eu mi-am pierdut părinţii şi par mai puţin trist decât tine. Vrei să vii cu mine? Vom locui împreună.

— Din toată inima, spuse celălalt, şi dacă vrea Alah.

Au continuat deci să meargă amândoi, pân-au ajuns într-un oraş prin care au început să se plimbe, străbătând piaţa şi admirând prăvăliile şi mărfurile de tot felul.

Trecură astfel pe strada negustorilor de mătăsuri, minunându-se de frumuseţea culorilor cu care măiestria lucrătorilor împodobiseră stofele lucitoare şi moi.

— O, ce prăvălie frumoasă! Priveşte, fratele meu, ce prăvălie frumoasă! strigă fiul pescarului, care nu mai văzuse niciodată un oraş mare, adresându-se tovarăşului său. De ce nu-i scris în soarta mea să am una asemănătoare?

— Această dorinţă e uşor de împlinit, frate, zise celălalt.

Şi a doua zi închirie pentru prietenul său o prăvălie şi mai mare, pe care o umplu cu stofele cele mai frumoase şi mai rare. Toţi trecătorii zăboveau vreme lungă, cu gura căscată, în faţa acestor lucruri minunate, oferite de cei doi negustori la fel de frumoşi ca şi stofele lor.

Cele mai minunate mătăsuri din toate ţările Orientului şi Occidentului erau adunate în prăvălia lor. Se găseau acolo brocarturi şi catifele, pânze pictate şi broderii vechi şi noi, stofe venite din Indii şi mătăsuri chinezeşti atât de fine, încât o rochie de femeie putea să treacă printr-un inel. Se mai găseau de asemenea cordoane de diferite culori, centuri de piele împodobite cu migală, mătănii din chihlimbar roşcat, coliere din grăunţe de dum (palmier) şi lanţuri din pietre preţioase.

Prăvălia lor deveni în curând atât de cunoscută, încât aproape că erau stânjeniţi de numărul clienţilor. Atâţia admiratori zăboveau în faţa ei din simplă curiozitate, că se oprea până şi circulaţia în strada aceea. Aşa că paşa nu mai dădu voie nimănui care nu venea pentru afaceri să se apropie de prăvălie şi să se oprească la intrarea ei.

Această faimă îi făcu poftă sultanului să-l vadă pe tânărul negustor, pe care-l pofti la el la masă. Cum îl văzu pe fiul pescarului în toată frumuseţea lui (fruntea îi era albă ca ziua şi părul negru ca noaptea, obrajii îi erau ca doi trandafiri, iar pe unul avea o aluniţă ca o picătură de chihlimbar negru) sultanul îl şi îndrăgi. Îi ceru să vină mai des, şi în curând nu se mai putu lipsi de el. Îi dete învoirea să intre în apartamentele sale oricând ar fi vrut, chiar fără să mai aştepte ca femeile să se ascundă. Îi dădea voie chiar să bea ceaiul cu propria lui fiică. Nu se mai sătura privindu-i frumuseţea feţei şi graţia mersului. Îi făcea de asemenea plăcere să-l asculte recitând emoţionantele versuri ale poeţilor.

Într-o zi, fiul pescarului se întoarse acasă trist şi îngrijorat.

— Ce ai fratele meu? îl întrebă prietenul lui.

Fiul pescarului sfârşi prin a-i mărturisi că era îndrăgostit de fiica sultanului.

— O poţi lua de nevastă, spuse prietenul.

— E cu neputinţă, ştiu prea bine, şi tu însuţi o ştii, reluă el descurajat. Eu nu sunt decât fiul unui biet pescar!

— Dimpotrivă, e foarte uşor. N-ai decât să-i ceri mâna şi vei vedea că tatăl ei ţi-o va da fără întârziere.

Întărit de aceste vorbe şi căpătând siguranţa, datorită felului în care fuseseră rostite, tânărul bărbat se duse îndată la palatul sultanului şi i-o ceru pe fiica sa în căsătorie.

Sultanul, când auzi, aplecă capul şi stătu o oră să se gândească în linişte. Pe urmă spuse:

— Mâine îţi voi da răspunsul!

Şi-i ceru Sfatul nevestei sale.

— Doamne, stăpânul meu, spuse aceasta care nu vroia să-şi dea fiica unui necunoscut, iată o perlă luată din bijuteriile mele. Arată-i-o tânărului bărbat şi cere-i să aducă una asemănătoare. Cum, în mod sigur nu va găsi una la fel, vei avea un motiv cinstit să-i refuzi amabil mâna fiicei noastre. Dacă, dimpotrivă, ceea ce pare cu neputinţă, ţinând seama de mărimea uriaşă a acestei perle, va aduce una la fel, înseamnă că acest necunoscut nu este un om de nimic, ci fără îndoială vreun fiu de rege!

Sultanul îi arătă deci a doua zi perla fiului de pescar, şi-i spuse:

— Ţi-o voi da pe fiica mea, dacă vrea Alah, cu condiţia ca tu să-mi aduci o perlă în totul asemănătoare cu aceasta!

Tânărul bărbat luă bijuteria şi se întoarse acasă.

— Sultanul nu mi-a refuzat mâna fiicei sale; îi spuse el prietenului său, dar pune o condiţie de neîmplinit!

— Numai atât? zise prietenul lui. Cum ţi-am spus, sultanul te primeşte deci, de ginere. Cât priveşte această condiţie, ne va fi uşor s-o îndeplinim. Iată o batistă plină cu perle. Uită-te tu însuţi dacă nu sunt tot aşa de mari ca şi aceea a regelui.

Cu încântare, tânărul bărbat constată că toate aceste perle îndeplineau cu prisosinţă condiţiile cerute. Şi în loc de una singură se duse să-i dăruiască o grămadă de pietre preţioase sultanului, care nu mai putu acum să-i refuze mâna prinţesei.

Două săptămâni mai târziu, se desfăşurară sărbătorile căsătoriei, care ţinură o săptămână întreagă.

Tânărul tovarăş îi spusese fiului de pescar să se întoarcă să-l vadă după două săptămâni. Dar acesta, plin de fericirea lui, nemaigândindu-se decât la scumpa lui soţie şi la onorurile regale, noi pentru el, cu care era copleşit, lăsă să treacă această dată, uitându-şi de binefăcătorul său prieten.

După trei luni îşi aminti totuşi de el şi zise:

— Mă duc să-l văd. Fără îndoială că mă mai aşteaptă.

Dar lăsă pe a doua zi îndeplinirea acestui plan, nu se mai gândi din nou timp de trei luni şi, anotimp după anotimp, trecu un an întreg în plăceri fără să-şi ţină făgăduiala.

Într-o zi se hotărî, în sfârşit, şi plecă la întâlnire.

Prietenul îl mai aştepta încă. Nemulţumirea lui fu mare. Dar mai mare încă fu plăcerea pe care o simţi revăzându-l pe nerecunoscător.

— Nu m-ai uitat de tot? spuse el. Cum ai putut sta un an întreg fără să te gândeşti de loc la mine, care n-am încetat o clipă să mă gândesc la tine şi care ţi-am pândit fără încetare venirea? Tresăream la speranţa mereu neîmplinită de fiecare dată când cineva bătea la uşă, şi nici o zi nu se scurgea fără să mă rog lui Dumnezeu cu cele mai fierbinţi rugăciuni să fim din nou împreună! Ai putut trăi atât de mult timp fără să-ţi aduci aminte de scumpa noastră prietenie şi de zilele în care am stat împreună, fără să te gândeşti să-mi faci cinstea prezenţei tale, fără să suferi tu însuţi de despărţirea noastră? Dar acum eşti aici. Înseamnă că încă mă mai iubeşti. Să nu mai vorbim despre trecut şi să ne veselim de clipele pe care Dumnezeu ni le dăruieşte…

Ginerele sultanului, mişcat de aceste blânde dojeni, începu să plângă şi-l sărută cu duioşie pe prietenul lui, care îl iertă cu bunăvoinţă şi îl acoperi de mângâieri.

Curând după asta, ginerele sultanului hotărî să meargă să-şi caute tatăl. Făcu pregătiri de călătorie şi se duse cu un alai numeros în satul părintesc.

Djinul¹ sosise înaintea lui şi pregătise mai multe case bine rânduite, pentru timpul cât va sta acolo el şi servitorii săi.

— În adevăr, spuse tânărul bărbat, este o fericire să ai un asemenea prieten; este un lucru negrăit de dulce să ştii că există o fiinţă mereu gata să te iubească, să te ajute şi să te mângâie.

Şi el recită aceste versuri:

„Dacă unul dintre compatrioţii tăi are inima curată ca tine,
Leagă-te de el şi vieţuieşte alături de acest şi pentru acest Unul unic!”

Djinul se făcu atunci recunoscut.

— Nu sunt, îi spuse el fiului de pescar, cel pe care-l crezi, ci un djin al apelor. Mi-ai dăruit într-o zi viaţa. Sunt peştele pe care tatăl tău îl pescuise şi pe care tu l-ai aruncat din milă înapoi, în mare. Am vrut să te răsplătesc pentru fapta ta bună şi de aceea am luat această înfăţişare, te-am îndrumat în viaţă şi am făcut să-ţi izbutească toate treburile. Dar nu te crede obligatul meu. Sunt destul de răsplătit pentru binefacerile mele, trăind fericit lângă tine. Îmi ajunge că te-am făcut fericit… Şi acum, fratele meu, trebuie să ne spunem adio. Eu trebuie să plec. Dar mai vreau, când se va ivi prilejul, să-ţi pot veni în ajutor. Iată un praf. Ia-l, şi dacă într-o zi ai să ai nevoie de mine, aruncă puţin din el chiar în locul unde mi-ai dăruit altădată viaţa; voi veni de îndată, cu voia lui Dumnezeu, în ajutorul tău!

Cu aceste vorbe, djinul îşi părăsi prietenul.

Acesta îşi regăsi tatăl, pescarul, zdrobit de vârstă şi de muncă. I se făcu cunoscut, îl luă în capitala sultanului, socrul său, şi-i dărui haine demne de un fiu de rege. La fel făcu cu mama şi cu sora sa.

---

1. djin / djinn = spirit binefăcător sau răufăcător în miturile religiei musulmane. ↩︎