Ce era, ce nu era, era un împărat tânăr, fiu de-mpărat, care avea mare dor să se ducă la vânătoare.

Într-o zi, se sculă de dimineaţă şi luă pe vizir şi pe alţi trei tovarăşi credincioşi d-al lui, şi se duseră la vânătoare.

Ajungând în pădure, se despărţiră, fiecare apucând în câte o parte. Împăratul luă drumul prin mijlocul pădurii, şi uitându-se de jur împrejur, văzu că-n dreptul lui era o ciută
frumoasă cât nu se poate spune cu vorba.

Ciuta aia avea de gât o salbă de mărgăritare mari ca oul de porumbiţă; la câteşi-patru picioarele mai sus de genunchi avea câte o brăţară de aur lucrată cu fir de aur.

Împăratul, văzând un dobitoc aşa de frumos, îi fu milă să tragă arcul în ciută ca s-o lovească, şi aşa vru să o prindă vie. Îşi puse toată puterea, alergă în sus, alergă călare în jos, dete pe ici, dete pe colo ca să o prindă vie, da toată stăruinţa îi fu în deşert.

Cu toate că nu era cu putinţă să o prindă vie, el tot alergă ne-ncetat după urma ei. Ciuta, văzând că-mpăratul aleargă mereu după dânsa, se dete devale, ieşi din pădure, şi luă drumul pe câmpie. Împăratul văzând asta, îşi chemă tovarăşii, şi plecară toţi împreună cu gândul să prindă ciuta de vie. Şi aşa, ciuta fiind în mijlocul câmpului, o înconjurară toţi de toate părţile. Ciuta, aflându-se la strâmtoare, se aruncă într-o baltă care era în mijlocul ălui câmp.

Împăratul şi tovarăşii lui se apropiară de baltă, şi uitându-se mereu, aşteptă cu răbdare să iasă ciuta din baltă; dar toată ziua aşteptară, nici ciuta nu se văzu, nici glasul el nu s-auzi.

Întunecă, murgi, şi împăratul nu-şi aduce a minte să plece. Vizirul, neputând să-şi ascundă frica şi spaima ce l-apucase că înnoptaseră într-un loc depărtat şi părăsit, începu să zică împăratului:

— Mărite împărate, cată să ne sculăm mai curând ca să plecăm de lângă balta asta şi din locul ăsta părăsit, că lucru ăsta mie nu-mi place! Mărite-mpărate, mintea mea îmi spune că ciuta ce văzurăm n-o să fie ciută adevărată, ci o fi vreo nălucă, care poate să ne facă vreo mare răutate. D-aia te rog, mărite-mpărate, hai să plecăm mai curând, că căinţa de apoi nu este de folos.

Împăratul, auzind vorbele vizirului, îi zise:

— Cui-i e frică de nălucă şi de fiare sălbatice, nu se duce la vânătoare. Era mai bine să nu fi văzut eu ciuta aia, dar acuma că o-ntâlnii şi că o văzui că se aruncă în baltă, nu pot să plec până să nu văz sfârşitul lucrului ăstuia.

Şi aşa, zicând împăratul vorbele astea, vizirul şi toţi ailalţi plecară capetele şi tăcură. Şi aşa, îşi puseră-n minte să şadă toată noaptea aia pe marginea bălţii ca să adaste ciuta.

Împăratul şi tovarăşii lui nu-şi mişcă ochii de la baltă, ca nu cumva să iasă ciuta şi să n-o vadă. Aşteptară pân la miezul nopţii, şi nu văzură nici ciută nici nimic. Fiind osteniţi de toată ziua, ii apucă somnul unu câte unu, şi adormiră.

Când se deşteptară după mai multă ori mai puţină vreme, ce să vadă? Un palat luminos care lucea ca soarele de dimineaţă. Împăratul când îl văzu, fu cât p-aci să-şi piardă minţile de mirarea ce-i venea.

Vizirul văzând astfel de lucru, pe cât era de speriat mai întâi, atât mai mult se mai sperie şi se mai înfricoşă. Şi adevărat că era de speriat şi de infricoşat d-o astfel de vedere neaşteptată. Dar împăratului nici frica nu-i trecu prin minte, nici sperietură nu-i intră în inimă; se sculă cu mare bărbăţie şi plecă să se ducă să vadă ce palat este şi ce oameni şade-năuntru; şi apropiindu-se de palat, văzu că toate porţile era deschise. Intră-năuntru fără frică, se uită-n sus, se uită-n jos, văzu că nu era niciun om. Se sui în ailaltă sală şi văzu că era o odaie mare împodobită cu toate lucrurile bune şi cu lucruri ce nu se poate spune cu vorba.

Împăratul intră în odaia aia. Când se uită-năuntru, ce să vadă? Un scaun împărătesc; pe scaunul ăla şedea o fată ca de vreo şaisprezece ani; împrejurul ei şi scaunului ei, şedea vreo douăsprezece fete, toate în picioare, şi cu mâinile la piept.

Împăratul, de mirarea ce-i venea, rămase ca un mut; şi în loc să se-nfricoşeze şi să se sperie de o astfel de nălucă, el aruncă o ochire duioasă pe fata care şedea pe scaunul
ăla de care vorbirăm. Se uită la dânsa cu drag şi cu mare dor, aşa că se părea că din ochii lui, în loc de lacrămi, îi curgea sânge!

Fata care şedea pe scaun, văzând atâtea semne de iubire duioase pe împărat, îl zise:

— Voinicule tânăr! De ce te uiţi la mine aşa duios? Nu mă cunoşti? Eu sunt ciuta de ieri de mă vânaşi toată ziua, şi care mă aruncai mai apoi în lac, şi pierii dinaintea ochilor tăi. Numai ce n-ascunse Dumnezeu, nu trebuie s-ascundem noi. Іа аpropii-te de mine ca să-ţi spui vreo două vorbe. Văd că te uiţi la mine cu mare dor de iubire, da să ştii că cum căzuşi în cursa dorului tu pentru mine, aşa am căzut şi eu pentru tine! Acuma că te iubesc cum mă iubeşti, trebuie să-ţi spui cine sunt, şi ce sunt, şi cum de mă aflai aicea. Eu sunt zână împărăteasă a zânelor; sunt şase luni de când plecai din tara mea; alergai toată lumea, văzui multe feluri de flăcăi, tineri şi frumoşi, da de niciunul nu mi se-ncălzi inima. Trecând şi prin locurile astea, te-ntâlnii pe tine; şi dintr-o dată ce te văzui, mi se turbură minţile din cap, şi nu ştiam ce să fac de foc ce mi se aprinse în inima mea.Мă prefăcui în ciută ca să pot să te-nşel ca s-alergi după mine. Aşa, văzând că alergai cu mare dorinţă după mine, mă aruncai în baltă, şi ca să te fac să-ţi crească dorinţa, mă făcui nevăzută. Pricepând că ţi-ai pus în minte să aştepţi până-n zori pe marginea bălţii, până dormirăţi voi, eu cu roabele mele rădicai palatul ăsta ca să te fac să vii să-ţi spui vorbele astea.

Cât isprăvi zâna vorbele astea, uite că altă zână îi aduse o carte, şi făcând plecăciune-naintea ei, îi dete cartea. Împărăteasa zânelor citind cartea, începu să plângă cu lacrămile ca ploaia. Împăratul neştiind pricina plânsului, se miră.

La urmă, împărăteasa zânelor după ce-şi şterse lacrămile de pe ochi, zise împăratului:

— Voinicule tânăr, cartea asta îmi spune că-mi muri mama; şi aşa, mă cheamă toate zânele ca să mă sui pe scaunul împărătesc. Nu-mi pare rău atâta că-mi muri mama, cât îmi pare rău că o să mă desparţ de tine. Numai iubitul meu, trebuie să ştii că dacă te oi afla foarte credincios către mine, într-o zi o să te iau pe tine de bărbat.

Şi zicând împărăteasa vorbele astea, se făcu nevăzută. Împăratul cu toţi tovarăşii lui, de unde era în palat luminos, se aflară lângă baltă, într-o livadă mică întunecoasă, fără om, fără de pasăre.

Făcându-se ziuă bine, împăratul cu toţi tovarăşii lui văzură că nu mai era nici palat, nici semn de palat. Aşa, de mirarea ce le venea, li se părea că visa, şi că nu sunt aievea. Se sculară d-acilea şi se duseră acasă.

Împăratul, d-atuncea, îl apucă o dorinţă şi nişte gânduri astfel că de nimic alta nu-i era dor pe lumea asta. Zi şi noapte, mintea lui de la împărăteasa zânelor nu-i mai fugea.

Şi aşa, toate lucrurile lumii era dinaintea ochilor lui deşarte. Îşi trase mâna şi de la-mpărăţie şi de la toate, adică, nu vru să mai ştie de nimic de-ale împărăţiei. Nimic alta nu-l mulţumea decât ducerea la vânat.

Trecură trei ani, şi împăratul nu fu cu putinţă să-şi schimbe gândurile alea de pe altă lume. Cu toate că oamenii lui îi zicea şi-l povăţuia să-şi tragă mâna de la visurile alea, el n-asculta pe nimeni, ci ce-i zicea mintea lui, aia făcea.

După ăi trei ani, într-o zi, împăratul pieri din mijlocul palatului, fără să ştie nimeni ce se făcu şi-ncotro se duse. Pe când oamenii împărăteşti căuta pe-mpăratul pretutindenea, el se afla lângă genunchii împărătesei zânelor.

Împărăteasa zânelor, uitându-se la-mpărat cu mare dor, îi zicea:

— Iubitul meu şi frumosul meu, eu nu credeam ca să se afle iubire atât de tare şi atât de vârtoasă la fii lui Adam către muierile lor. Iubitul meu, văzui şi prea bine cunoscui că trei ani de zile nu mă uitaşi nici ziua nici noaptea; trei ani de zile fuşi întristat, jelit şi gălbejit ca pomul care i se-ngălbeneşte frunza chiar de la-nceputul verii; de câte ori te vedeam cu faţa gălbejită şi dogorită de flacăra dorului, crede-mă că ficaţii mi se dumica; da şi alminterea nu puteam să fac, pentru că datinile noastre aşa sunt. Acuma a venit vremea să ne facem pereche, da trebuie să-mi dai vorba de omenie că orice ei vedea cu ochii tăi, ori bun, ori rău, să n-ai dreptul să-ntrebi ce e, ce nu e; nici să ai dreptul să judeci lucrurile ce ei vedea cu ochii tăi, bune ori rele; ci totdeauna să te prefaci că n-auzişi şi nu văzuşi, dacă vrei să trăim tot împreună. Că dacă nu ei face cum îţi zisei, atuncea trebuie să trăim despărţiţi şi nevăzuţi unu de altu. Numai trebuie să ştii că zânele niciodată nu fac lucru urât.

Împăratul, toate cererile şi toate vorbele ce-i zise împărăteasa zânelor le primi cu bucurie mare, şi dete vorba lui de omenie că orice o vedea, fie bune, fie rele, să nu judece nici să-ntrebe vreodată.

Şi aşa, se puseră să facă nunta. O săptămână-ntreagă ţinură petrecerile nunţii. Împăratul trăia o viaţă frumoasă cu nevastă-sa, cum nu se poate spune cu gura.

După un an, zâna nevastă rămase grea, şi făcu un fecior, — pe care doi ochi răi să nu-l vadă! — frumos şi procopsit nevoie mare. Şi aşa, după ce îngrijiră de copil, îl deteră lui tat-so. Tat-so îl luă, îl mângâie, îl pupă cu dor mare, şi apoi îl dete mă-sii. Nevasta zână luând copilu-n poală, bătu-n palme cât putu; la sunetul palmelor, îndată veni o zgripţuroaică mare şi-nfricoşată, şi uitându-se tot la zâna nevastă, aşteptă cu gura căscată gata să hrăpească copilu-n gură şi să fugă.

Zâna nevastă luă copilul cu amândouă mâinile, şi fără să-i fie milă, îl aruncă în gura zgripţuroaicei şi-i zise:

— Ia căţelul ăsta d-acilea că nu-mi pot ochii să-l vadă!

Împăratul când văzu că copilul fu dat în gura zgripţuroaicei, cu mâinile mă-sii, era cât p-aci să i se turbure minţile din cap. Se gândea, se mira ce să facă şi ce să dreagă, şi nu ştia.

De multe ori vru să-şi deschidă gura ca să zică muieri-sii lucruri încă nezise; numai îşi aducea a minte de vorbele de omenie şi de legătura ce făcuse cu dânsa când era încă necununaţi; şi mai mult nu putea să-şi calce vorba de omenie ce dedese, cum ziserăm mai-nainte, primind cu bucurie mare.

Aşa împăratul, vru, nu vru, se făcu că n-auzi şi că nu văzu nimic; nu-i zise muieri-sii nici alb nici negru. Cu astăzi cu mâine, trecu încă un an, şi aşa muiere-sa rămase grea d-a doua.

Împlinindu-se nouă luni, făcu o fată, dar o fată! Parcă era luna plină şi stelele din cer, când cerul e senin. Împăratul, când o văzu, se bucură mult zicând în mintea lui:

— În locul băietului pe care mă-sa a ne-miloasă îl dete zgripţuroaicei să-l mânânce, Dumnezeu, ca să-mi îndulcească inima, îmi dete fata asta atât de frumoasă.

După ce se născu fata şi mai trecură vreo zece or cinsprezece zile, într-o zi, zâna nevastă îşi luă fata-n braţe şi ieşi-n bătătură să se plimbe. Atuncea barbatu-so şedea la fereastră în dreptul ei, şi uitându-se şi la nevastă-sa şi la fetică, îl venea bucurie mare. Numai bucuria a mare a împăratului nu ţinu mult, pentru că zâna nevastă, văzând că bărbatu-so are mare bucurie, ce făcu? Chemă zece roabe d-ale ei şi le zise să aprindă un foc mare, şi după ce se aprinse bine focul, zâna nevastă аruncă copila în mijlocul perii focului, fără jale şi fără milă.

Împăratul, văzând că pe copila aia frumoasa o arse mă-sa, de rău mult ce-i venea, viaţa nu-şi o mai vrea. Se sculă cu inimă rea şi cu ochi plini de lacrămi, şi se duse de se-nchise într-o odaie singur, de plânse, de plânse până i se făcură ochii ca pastrama.

Cu toate că-i venea mare rău pentru băiatul cel mâncase zgripţuroaica, şi de fetica ce-i arse focul, el sărmanu, ca să nu-şi calce vorba de omenie ce dedese-nainte de-nsurătoare, nu deschise gura ca să-i zică două vorbe urâte nevesti-sii.

Aşa, zi cu zi, împăratul, din suspinuri de dorul fetii şi al băiatului, a venit d-a slăbit şi de s-a topit încât a rămas numai oasele şi pielea pe trupul lui. Într-o zi, zâna nevastă zise lui bărbatu-so:

— Bărbate, aflai că vecinii tăi s-a sculat asupra împărăţiei tale, şi vor să se bată cu oastea ta, şi d-o putea, o să-ţi ia şi-mpărăţia. Şi aşa, vizirul tău cu oamenii ăi mai aleşi împărăţiei tale stă pe gânduri şi are mari grijuri. A mai mare grije a lor le este că n-au împărat; şi aşa nu ştie ce să facă şi ce să dreagă. Fiindcă sta lucrurile aşa cum îţi spusei, trebuie să te scoli să te duci în împărăţia ta ca să-ţi pui toate lucrurile la cale. De duşmanii care vor să te bată şi să-ţi ia împărăţia, să nu te sperii; că eu cu toată oastea mea de zâne o să viu să-ţi ajut, şi să te scap de toate răutăţile duşmăneşti.

Zicând vorbele astea, zâna nevastă lui bărbatu-so, bătu din palme şi îndată veniră două zâne tinere. Împărăteasa le zise:

— Luaţi pe bărbatu-mio, şi-ntr-o clipă să-l duceţi în palatul împărăţiei lui, după cum îl luarăţi d-acolo de-l aduserăţi aici acum doi ani.

Zânele alea tinerele făcură după cum le porunci împărăteasa lor; luară pe-mpărat de umeri, şi până să se frece omu la ochi, împăratul se află în mijlocul palatului. Vizirul cu ăi doisprezece fruntaşi ai sfatului împărătesc, când îşi văzură-mpăratul, mare le fu mirarea. Şi aşa, după ce-l întrebară unde fusese atâta amar de vreme, împăratul ăl tânăr, afară de ce păţise băiatul şi fata ce avusese el cu zâna, toate alelalte le spuse lor; numai fie-te се vorbă ce-i ieşea din gură parcă era frământată cu zeamă de pelin.

În ziua aia, auzind oamenii toţi că-mpăratul care se pierduse de doi ani de zile a venit sănătos în scaunul împărăţiei lui, care mai de care din prietenii lui s-au dus să-i ureze bun venit.

A doua zi, s-adună sfatul împărătesc să vorbească d-ale bătăliei; şi aşa deteră şi îşi spuseră unii altora multe feluri de vorbe până la murgitul serii. A treia zi, ajunse ştirea că vrăjmaşul trecu hotarele cu oaste multă şi nenumărată. Împăratul, auzind asta, îşi băgă minţile-n cap, şi a patra zi îşi adună câtă oaste avea şi plecă la bătălie.

Oastea trecu-nainte, merindele de mâncare şi de bere venea după oaste. Oamenii care ducea merindele alea, fură doborâţi de oastea zânelor, şi zânele alea le luară toată mâncarea şi toată băutura, şi aruncându-le jos, le călcară cu picioarele şi le stricară astfel că rămăşiţele nu putea să le mănânce nici câinii nici porcii.

Oamenii care ducea merindele după oaste, păţind câte spuserăm, se-ntoarseră-napoi cu jele mare. Acolo unde umbla întristaţi şi jeliţi ca de mare rău ce păţiră, împărăteasa zânelor le ieşi-n cale şi le zise:

— Cale bună vă urez, flăcăi credincioşi ai împăratului!

— De noroc să ai parte, tânără doamnă!

— О să vă-ntreb, feciori al împăratului, de ce sunteţi aşa-ntristaţi? Nu cumva de merindele ce vă aruncară şi vă stricară zânele sunteţi aşa jeliţi?

Ei, auzind vorbele astea, se uitară unul la altu-n ochi, şi rămaseră tăcuţi. Împărăteasa zânelor le mai zise:

— Feciori credincioşi al împăratului, nu vă jeliţi şi nu vă-ntristaţi de nimic. Duceţi multă plecăciune măritului împărat al vostru din partea mea, şi să-i spuneţi vorbele astea: „zâna nevastă-ta porunci zânelor să arunce toate merindele oastei”.

Împărăteasa zânelor luă drumu şi plecă, iar oamenii se duseră la-mpărat, şi cu mare jale îi spuseră toate câte păţiră şi ce le zise împărăteasa zânelor, şi că oastea rămase fără merinde şi flămândă. Când împăratul auzi ştirile astea otrăvitoare, parcă fulgerul căzu de-l lovi. Se sculă cu suspin mare şi-ncălecă calul, şi se-ntoarse la palat.

Intrând în sala palatului, vede că pe scaunul împărătesc şedea nevastă-sa, care cum văzu pe bărbatu-so, începu să leşine de râs. Împăratul nu putu să mai rabde; îşi uită şi de vorba de omenie şi de legătura ce făcuse la-nsurătoare. Şi aşa deschise gura şi-ncepu:

— Fă! De la Dumnezeu să-ţi afli răsplata! Ce sunt răutăţile astea de nesuferit ce-mi făcuşi şi-mi faci tu mie de când te luai şi până astăzi? Fă! cerul să te judece de inima nemiloasă ce ai avut pe lumea asta! Fă! deschide-s-ar pământu ca să te-nghiţă! Cum nu-ţi fu milă, acu doi ani, de băietu ce ne dedese Dumnezeu, — care era ca un înger din cer, — de l-ai dat cu mâinile tale-n gura zgripţuroaicei dinaintea mea? Fă! n-ai fi mai apucat să fii mumă! De ce fuşi fără dor de copii tăi pe lumea asta? Cum nu-ţi fu milă, acu un an, de fetica aia, — care parcă o făcuse Dumnezeu icoana frumuseţii, — să o arunci tu în mijlocul perii focului, ca să o arzi, să o faci scrum? Nu te săturaşi de aste două răutăţi се făcuşi dinaintea ochilor mei; ba te sculaşi de venişi până aici, cu vorba ca să mă ajuţi, cum îmi ziseseşi; şi în loc de ajutor, puseşi zânele tale să surpe şi să verse şi să strice toate merindele cu care era să se hrănească oastea. Spune-mi, acuma, ţi s-a-mplinit gustu că-mi lăsaşi oastea răspândită prin dealuri şi prin poieni flămândă? Oh, Doamne şi Dumnezeule mare! Cum auzi şi rabzi, cum vezi şi primeşti, cum suferi atâtea nedrepte răutăţi ce făcu muierea asta cu mine, de când o luai şi până acum! Tu, Doamne, judecă cum e drept! Tu, Dumnezeule, să-mparţi fiecăruia după cum face!

Zâna nevastă, auzind vorbele astea, i se puse un nod in gât şi-ncepu să plângă cu lacrămile ca ploaia. Şi aşa, după ce-i trecu nodul de plâns, se-ntoarse şi zise lui bărbatu-so:

— Bărbate dorit şi iubit! Bine era s-o fi răbdat şi d-astă dată; da fiindcă pierduşi răbdarea şi-ţi călcaşi vorba de omenie ce ţi-ai dat când ne luarăm amândoi, după datinile ce avem noi zânele, de astăzi încolo nici tu n-o să poţi să mă mai vezi pe mine, nici eu n-o să mai pot să te văd pe tine! Şi aşa, ca să-ţi dau să cunoşti bine vorba ce ţi-am zis când te luai, că zânele niciodată nu fac lucru urât, acum a venit vremea ca să vezi cu ochii tăi. Şi văzând, ştiu că de nerăbdarea-ţi şi de judecarea-ţi o să te căieşti mult; numai toate căinţele după faptă sunt fără de folos!

Aşa, zâna nevastă iar mai vorbi şi zise împăratului:

— Bărbate, tu, după mintea ta judecaşi cum îţi veni din gură, şi ziseşi că dedei băiatu-n gura zgripţuroaicei de-l mâncă, şi că aruncai fetica în mijlocul focului de arse, şi că pusei zânele să arunce şi să strice merindele oastei, şi altele atâtea. Nu te-ntreb, ştii tu ce este zgripţuroaica aia căreia i-am dat eu băiatul să-l mănânce? Ştii dumneata, para aia de foc în care arunca-i fetica să ardă, că ce lucru era? Ah, bărbate, nu făcuşi bine de-ţi pierduşi răbdarea! Zgripţuroaica aia care o văzuşi este sor-mea a mai mare, care cu dor mare luă băiatul să-l crească. Para de foc ce văzuşi este sor-mea a mijlocie, care şi ea, biata fată, cu bucurie mare luă copila să o crească. Eu foarte bine cunosc că lucrurile astea ce-ţi spui nu le crezi, da când ţi-oi aduce băiatul cu fetica dimpreună ca să-i vezi cu ochii tăi, atuncea n-o să mai ai ce să zici.

Şi aşa zicând, bătu-n palme cât putu, şi-n dată veniră două zâne; şi-nchinându-se-naintea împărătesii lor, o-ntrebară:

— Ce porunceşti, Doamnă?

Împărăteasa zânelor le zise:

— Acu într-o clipă să vă duceţi să-mi aduceţi băiatul şi fata.

Alea două zâne, închinându-se de a doua oară-naintea împărătesii lor, cu glas umilit îi ziseră:

— Facă-se după porunca ta, mărita noastră-mpărăteasă!

Zicând aşa, plecară, şi după puţin se-ntoarseră, una cu băiatul şi alta cu fata-n braţe, şi închinându-se după cum le era datina de totdeauna, puseră copii lângă muma lor împărăteasa. Împărăteasa îi luă-n braţe, îi mângâie, îi pupă şi apoi îi dete în poală lui bărbatu-so, şi îi zise:

— Vezi, acu, bărbate, cu ochii tăi, şi crede vorba ce ţi-am zis, că zânele niciodată lucru urât nu fac! Vezi, acu, băiatul ce-ţi zicea mintea că l-a mâncat zgripţuroaica, că este ca un miel sugar de primăvară. Vezi, acu, bărbate, fetica ce-ţi zicea gândul că o arse focu, că este ca un grunz de zahăr, şi ca un miez de nucă. Crezi acu că zânele urât lucru nu fac niciodată? Iacă că te scosei din dorul băiatului şi al fetii, la care ziua şi noaptea te gândeai. Acum, încă un lucru ascuns îmi rămâne nespus. Voi să zic că pricina aruncării şi stricării merindelor este asta care o să-ţi o spui d-acilea-nainte. Căpitanul ăl mai mare peste oaste se vorbise cu vrăjmaşii tăi, ăia care vor să-ţi ia împărăţia. Şi aşa, vrăjmaşii îi făgăduiră multă avere ca să facă ce le venea lor mai bine la mână. Căpitanul ăl mai mare peste oaste ca nesăţios de avere ce era, ce făcu? Amestecă toată mâncarea şi toată băutura cu otravă. Şi aşa, oastea neştiind asta, dintr-o singură mâncare din merindele alea, era să se otrăvească toţi pân la unu. Aşa eu, ştiind toate răutăţile ce avea să se facă, venii în ajutorul tău cu toată oastea mea de zâne; şi poruncii zânelor mai întâi să arunce şi să strice toate merindele de mâncare şi de bere, şi apoi să se repezească asupra oastei vrăjmaşilor ca să-i vâneze şi să-i gonească până-n ţara lor. Zânele făcură cum le poruncii, şi să ştii că acuma nici miros de vrăjmaşi nu se află în toată-mpărăţia ta. De toate astea care ţi le spusei, ce zici, iubitul meu?

Împăratul văzând băiatul şi fetica, şi auzind câte-i spuse nevastă-sa, se miră şi mult se căi că-şi călcă zisa vorbă de omenie. Numai căirea de apoi nu este de folos. Zâna nevastă se sculă-n picioare, îşi luă copii de mână, şi cu mare suspinare şi lăcrămare, zise împăratului:

— Ah, iubitul meu şi doritul meu, sunt silită, cu voie fără voie, să mă desparţ de tine şi de tinereţea ta! Şi nu cred să pot să te mai văz vreodată pe lumea asta! Aşa, iubitule, să ştii că nici tu n-o să poţi să ne mai vezi vreodată, nici pe mine, nici pe copii noştri. Rămâi sănătos, şi Dumnezeu să ne dea răbdare!

Aşa fu, şi după ce se luară de mână, zâna nevastă se făcu nevăzută dinnaintea împăratului.

Bietu-mpărat, aflându-se despărţit şi singur, fără nevastă şi fără copii, de jale şi de rău ce-i venea, ţi se părea că mâncase otravă. D-atuncea, ziuă albă şi veselă nu mai
văzu. Se făcea ziuă, înnopta, ochii lui de lacrămi nu se usca. La fi-te-ce ceas şi la fi-te-ce minut, gura lui de oftare şi de suspinare nu-nceta.

Aşa, din zi în zi, cu plâns, cu oftarea şi cu suspinarea, ajunse să zică toţi oamenii, cu mare, cu mic, că-mpăratul căzu-n prostie şi că l-a dat la pohondrie pentru un gând de nălucă. Împăratul, cu toate că auzea cu urechile lui cum îşi râdea de el şi-şi bătea joc toţi oamenii din palatul lui, el nici nu lua aminte la vorbele unuia şi altuia; ci zi şi noapte îşi plângea starea în care era. Şi aşa, de mult ce-i era dor de nevastă şi de copii, lăsă la o parte lucrurile lumeşti, şi nu mai îi era dor de nimic altu.

Se-nchise într-o odaie a palatului, şi nici ziua, nici noaptea nu ieşea d-acolo. Dacă oamenii lui vrea să-i aducă vreo bucăţică de pâine, mânca; de unde nu, el, sărmanul, de uimit ce era de dorul nevestei şi al coрііlor, nu-şi aducea aminte nici de mâncare nici de bere.

Împăratul duse o viaţă ca asta doisprezece ani intregi. După o astfel de viaţă lungă şi ruginită ce trăi împăratul, la urma urmelor iacă ce păţi. Într-o zi, unde şedea acolo în odaia lui, uimit pe gânduri, pe oftări şi pe suspinări, aude un glas de „bună dimineaţa, iubitul meu de doisprezece ani nevăzut!”

Auzind împăratul vorbele astea, rădică ochii ca să se uite. Când văzu, ce să vadă? Nevastă-sa cu băiatul şi cu fata şi cu alte douăsprezece zâne roabe. Împărăteasa zânelor, la vederea lui bărbatu-so, strălucea ca luna plină la miezu-nopţii; iar băiatul şi fata străluceau ca luceafărul de dimineaţă.

Împăratul nu se-ncrezu în vederea asta; i se părea că visează şi că nu era aievea. Aşa, de mirarea şi de bucuria ce-i venea, nu putea să-şi vie-n simţiri. La urmă, îşi veni-n fire bine, şi-şi veni-n minţi. Şi atuncea pricepu că nu era vis ci că era aievea. Se sculă cu bucurie şi cu dor mare de luă băiatul şi fata de gât, îi sărută şi îi mângâie cu iubire şi cu suspinuri. După ce-şi mângâie copii mai mult decât era de lipsă, se-ntoarse către nevastă-sa şi-i zise:

— Iubita mea după care am suspinat atâta, cum te lăsă inima să mă laşi fără nicio nădejde doisprezece ani? Dacă, iubita mea, era cu putinţă să ne mai vedem, măcar şi după doisprezece ani, măcar şi după mai mulţi ani, cum răbdaşi de nu-mi spuseşi că era să ne vedem iară, ca să nu-mi pierd nădejdea atât de mult şi să trag câte am tras? Ba-mi ziseşi că nici eu n-o să pot să te mai văz pe tine încă o dată, nici tu n-o să poţi să mă mai vezi pe mine. Şi după ce-mi ziseşi vorba asta, pierişi dinaintea ochilor mei cu copii dimpreună; şi pe mine mă lăsaşi viu şi întristat, ori mort ne-ngropat.

După ce isprăvi de vorbă împăratul, zâna nevastă îi zise:

— Iubitul meu şi doritul meu bărbat, eu, pentru că niciodată nu credeam să ai tu atâta lungă răbdare, d-aia îţi zisei că nici n-o să mă mai vezi, nici n-o să te mai văz pe lumea asta. Şi ştiind că greşeala ce făcuşi, după datinile zânelor, avea pedeapsă să fim doisprezece ani despărţiţi şi nevăzuţi unul cu altul, d-aia îţi zisei că nu o să ne mai
vedem pe lumea asta încă o dată. Şi de rău mare ce-mi venea că era să ne despărţim unu de altul, mi se opri răsuflarea şi nu putui să-ţi mai vorbesc, ci fugii şi mă făcui
nevăzută dinaintea ta. Acuma, iubitul meu, toate lucrurile trecute să le lăsăm la o parte, şi trebuie să ne bucurăm că vruse Dumnezeu de ne văzurăm iar pe lumea asta.

Şi aşa, se sculară şi-şi luară băiatul şi fata de mână, şi se duseră de intrară în odaia unde era scaunul împărătesc.

Din ziua aia, împăratul, suindu-se pe scaunul împărătesc, domni, şi poate că încă domneşte, dimpreună cu zâna nevastă-sa.

Aşa, basm ştiam, basm vă spusei; nu ştiu cum făcui, da nu vă-nşelai.