Ce era, ce nu era, era o babă şi un unchiaş, săraci, săraci leşinaţi (adică săraci lipiţi), fără fată, fără băiat, şi fără făină pentru o cină (adică n-aveau nici făină cu ce să facă turtă pentru o cină). Cum trăiau şi cum petreceau, Dumnezeu ştia. De marea sărăcie ce aveau, erau siliţi toată vara să ducă lemne la spinare ca să se-ncălzească iarna; cum am zice, trăiau cu mare greutate.

Într-o zi, ducându-se baba şi unchiaşu în pădure la lemne, şi trecând dincolo de o vale care le tăia drumu d-a curmezişu, ce să vadă? (liter. ce să afle?) Un copil înfăşeat în nişte iţe de lână veche, şi pus pe marginea văii.

Îndată, alergă baba, luă cоpilu, îl puse-n poală, şi desfăşându-l văzu că copilu era băiat.

Baba cu bucurie mare luă cоpilu ca să-l crească şi să-l ia de suflet (liter. să şi-l facă de fiu).

Unchiaşu, cu niciun preţ nu vrea ca să ia baba copilu, zicându-i:

— Noi n-avem făină pentru o cină, şi cum vrei să iei copil de o săptămână să-l creşti? Nu te gândeşti niţel?

Unchiaşu zise babii şi astea şi alte feluri de vorbe; dar baba uitându-se cu mare dor la copilu găsit, nu vrea să asculte nicio vorbă d-ale unchiaşului.

La urmă, baba zise:

— Auzi, unchiaşu-le, or n-auzi? Eu, or îl iau pe copilu ăsta, or două lucruri bune nu se fac (adică nu putem s-o mai ducem amândoi). Eu o să cer, şi o să mi-l hrănesc, şi copilu ăsta pe care mi-l scoase-n cale ursita, o să mi-l crescă.

Unchiaşu văzând că nu i se pune mâna şi nu i se suceşte capu babii (adică văzând că bătrâna nu se lasă să se puie mâna pe ea, nu se supune, şi nu vrea să-nţeleagă), îşi închise gura şi tăcu. Baba, luându-şi copilu-n braţe, se duse a casă cu bucurie mare.

Aflând vecinii şi vecinele că baba a găsit un copil la marginea văii din pădure, şi că cu toată sărăcia ei l-a luat să vadă de el şi să-l crească, din ziua aia, care mai de care veni să-i dea fel de fel de lucruri şi să-i facă fel de fel de daruri copilului.

După câteva zile, baba işi boteză copilu şi-i puse numele Perpiliţă.

Cu azi cu mâine, fiind bine-ngrijit de babă cu mare dor, Perpiliţă creştea într-o zi cât într-o lună.

Pe lângă Perpiliţă, baba şi unchiaşu petrecea bine; că toţi vecinii şi vecinele îi ajutau cu de toate d-ale bune pe fiecare zi.

Baba când se ducea pân vecini să stea de vorbă, o-ntrebau muierile cum şi ce fel fu de găsi copilu în pădure. Iar baba, fără drăcii le spunea că-l găsise pe marginea unei văi, copil înfăşeat în două iţe de lână vechi.

Zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, şi an după an, Perpiliţă crescu şi ajunse de se făcu tânăr de şaisprezece ani.

De mândreţea şi de frumuseţea lui, de puterea şi vârtutea ce avea el, toţi tovarăşii îl pismuiau; şi aflând el de la mume că Perpiliţă a fost găsit pe marginea unei văi, copil înfăşeat în nişte iţe de lână vechi, de pismă mare îl porecliră „Perpiliţă din iţă”.

Auzind el de multe ori porecla asta, lu Perpiliţă cam nu-i venea bine. Într-o zi, Perpiliţă întrebă pe unu din tovarăşi lui, că ce va să zică porecla asta ce-i scoaseră băieţii.

Tovarăşu ala îl zise:

— Fiindcă mă-ntrebaşi, o să-ţi spui ce am auzit, da să nu-ţi pară rău. După cum ne spun mumele noastre, tu nu eşti fiu adevărat al babii şi al unchiaşului. Ei te-au găsit pe marginea unei văi, copil înfăşeat în nişte iţe de lână vechi. D-aia toţi băieţii te-au poreclit „Perpiliţă din iţă”.

Bietu Perpiliţă auzind vorbele astea, se ruşină, şi plecându-şi ochii-n pământ închise gura şi tăcu. Se sculă necăjit foc din mijlocu tovarăşilor şi se duse a casă.

Baba, văzându-l atât de necăjit, îl întrebă zicându-i:

— Ce ai, fătu mieu, de eşti atât de necăjit?

Perpiliţă uitându-se la babă şi suspinându din băierile inimii (liter. din frunzele inimii), îi zise:

— Te jur pe pământ, pe cer şi pe soare, să-mi spui dreptu dacă tu eşti mama mea adevărată, or m-ai găsit înfăşeat în nişte iţe pe marginea unei văi, după cum îmi zic băieţii de pân vecini!

Biata babă, la întrebarea asta rămase mută. Nu ştia ce să-i zică. Să-i spuie dreptă, îi era frică să nu-i pară rău şi să se scoale să plece. Să nu-i spuie, nu putea de jurământu cе-l făcuse.

La urmă, vru nu vru, se puse de-i spuse toată istoria de când îl găsise şi până în minutu ăla.

Perpiliţă aflându-şi toată istoria, se-ntoarse către baba şi-i zise:

— Eu d-aci-nainte nu mai pos să stau în satu ăsta ca să râdă şi să-şi bată joc de mine toţi băieţii poreclindu-mă „Perpiliţă din iţă”. Dar plec şi mă duc până unde-mi o vedea ochii!

Baba, auzind vorbele lu Perpiliţă, nu-şi mai vrea viaţa (adică nu mai vrea să mai trăiască). Dete, făcu, vorbi, plânse, ţipă, ca să poată să-l facă să-şi ia gându de la plecare, dar toate-i fură da surda. Văzând că nu poate cu niciun mijloc să-i sucească mintea (adică să-l înduplece), închise gura şi tăcu.

A doua zi, Perpiliţă se sculă de dimineaţă, se spălă, se pieptănă îşi puse opincile, şi luând urările babii şi ale unchiaşului, îşi luă drumu şi plecă.

Umblă, umblă toată ziua până-nseră. A doua zi, aşea, şi a treia zi iar aşea. La urmă, se duse la o stână să ceară niţică pâine că mult îl apucase foamea.

Păstorii (ciobanii) de la stână, când îl văzură atât de arătos şi atât de frumos, li se păru că era vreun fecior de domn. Îl primiră. Îi vorbiră cu omenie şi-l ospătară cu de toate lucrurile ale bune ce se aflau la stână.

Perpiliţă şezu la stâna aia ca să se odinească câteva zile. Păstorii, dacă se mai apropiară de el (liter. luând curaj cu el), îl întrebară al cui fecior este şi unde se duce aşea singur.

Perpiliţă le zise că este un băiat sărac şi că părinţi n-are, şi că se duce să-şi caute de căpătâi (liter. să-şi caute norocu). Baciu auzind vorbele lu Perpiliţă îl întrebă dacă cumva vrea să rămâie la el să se facă păstor, or nu. Perpiliţă răspunse cu bucurie mare că vrea şi prea vrea.

Aşea, din ziua aia, Perpiliţă se băgă la stăpân şi se făcu păstor. A doua zi îi deteră o teşilă, un ciomag, un fluier, patru câini şi o turmă de oi ca să le pască.

Perpiliţă luându-şi pâine-n teşilă, şi apă-n fedeleşi, mână oile (liter. îşi puse oile-nainte), şi se duse să le pască. Când oile păşteau Perpiliţă cânta cu fluieru; dar cântarea lui din fluier, nici că s-a mai cântat pe lumea asta, nici că o să se mai cânte. Cântarea plăcută ce se auzea şi dulceaţa ce ieşea din găurile fluierului, nu se spune cu gura.

Când el şedea sub vreun pom şi începea să cânte cu fluieru, toate păsările de pân pădure se adunau împrejuru lui ca să-l audă şi să-l asculte. Iar ramurile şi frunzele pomilor se plecau până la pământ. Parcă şi ele simţeau bucurie.

De multe ori oile rămâneau nepăscute ascultând (liter. uitându-se lung) la cântarea frumoasă a fluierului. Câteşi patru câini ce avea pentru paza oilor, nu se despărţeau de dânsu nici ziua nici noaptea, ci îl păzeau ca pâinea dulce.

Tovarăşii lu Perpiliţă de zi şi de noapte erau ăi patru câini. Ca să-i mai treacă necazurile şi să-şi verse focu, el avea fluieru (liter. confidentu şi vărsarea focului îi era fluieru). Prietini avea multe feluri de păsări din pădure, şi prietine îi era nenumăratele feluri de flori din poieni, din livezi, din crânguri şi din pădurile umbroase.

Aşea Perpiliţă ducea o viaţă fără nicio grije de lucrurile lumeşti. Într-o zi, se sculă de dimineaţă, lăsă oile să pască în voia lor într-o livede frumoasă, şi el cu câinii şezu în dreptu lor, lângă o fântână la umbra unu nuc. Îşi scoase fluieru de la brâu, şi-ncepu să cânte ca în toate zilele, şi se adunară o mulţime de păsări pe ramurile nucului, de nu mai avea loc unde să şeadă.

Atuncea să-ntâmplă să treacă p-acolo o nuntă de zâne. Zânele, văzând mulţimea de păsări, şi auzind dulcea cântare a fluierului, rămaseră înlemnite de mirare.

Cu cât se mirau de cântarea lui frumoasă din fluier, cu încă atâta mai mult se mirau de mândreţea şi de frumuseţea chipului lui. Ele se uitau la el şi se mirau, dar el nici că avea ştire că zânele se uitau la el.

La urmă, Perpiliţă rădică ochii ca să-şi vadă oile; când, ce să vadă dinaintea lui? Trei zâne tinere şi frumoase cum nu se spune cu vorba. Câteşi trele era îmbrăcate numai cu câte o singură cămaşe subţire de borangic. Câteşi trele juca pe degetele picioarelor, şi se mlădiau ca nişte panglicе.

Perpiliţă când le văzu, i se păru că visează, şi-ncepu să-şi frece ochii; dar când auzi că zânele îi vorbesc, atuncea cunoscu că nu e în vis, ci e adevărat.

Zânele îl ziseră:

— Cântă-ne flăcaiaş, să jucăm, şi-ţi om da ce ne oi cere.

Perpiliţă rămase uimit de frumuseţea lor, şi îi căzu fluieru din mâini. Zânele văzând că Perpiliţă se uită la ele cu dor mare, şi că îi căzu fluieru din mâini, îi ziseră:

— Tânăr şi frumos flăcăiaş, goneşte-ţi câinii de lângă tine, că vrem să-ţi vorbim de binele tău.

Perpiliţă, ca să nu le strice gustu, îndată se puse de-şi goni câteşi patru câini, şi rămase el singur în mijlocu ălor trei zâne. Atuncea
îi ziseră:

— Tânăr flăcăiaş, cum putuşi de-nvăţaşi să cânţi aşea de frumos cu fluieru? Noi suntem zâne, şi am alergat pân munţi, păduri, poieni, livezi, câmpuri, şi după toate, n-am lăsat loc neumblat, şi cu toate astea, până în ziua de astăzi, aşea frumoasă şi dulce cântare din fluier, n-am mai auzit, nici că o să auzim în altă parte. Ferice de mă-ta care te-a făcut, şi ferice de nevasta care te-o lua de bărbat.

După vorbele astea, Perpiliţă le zise:

— Ia nu vă bateţi joc de mine, ci lăsaţi-mă-n pace, mă rog dumneavastră!

— Nu ne batem joc, îi ziseră zânele, ci îţi spunem ce este. Auzi, flăcăule, or n-auzi? Tu cu fluieru tău ne făcuşi mare piedică, şi ne ai dat de mare ruşine.

— De ce? zise Perpiliţă.

— Pentru că noi eram nuntaşe la o nuntă, din partea unui zân flăcău care se însoară şi ia pe Frosa frumoasa pământului; şi trecând p-aici, auzirăm cântarea din fluier, şi asta parcă ne fermecă, şi neputând să ne despărţim de dulceaţa şi de frumuseţea ei (adică a cântării), ne despărţirăm de nuntă şi de toţi nuntaşii, şi rămaserăm să auzim fluieru tău. Spune-ne acum, cu ce obraz să ne ducem iar la nunta aia, dacă o dată ne abăturăm din cale?

Toate astea le zise zâna a mai mare; iar a mijlocie zise:

— Dacă ni s-au dădulcit urechile noastre cu cântarea fluierului, ce strică flăcăiaşu ăsta? (liter. ce greşeală ne are flăcău ăsta?)

— Şi eu zic tot ca tine (liter. şi eu cu mintea ta sunt), zise zâna a mai mică. E adevărat că flăcăiaşu ăsta nu strică nici cât e negru sub unghie (liter. cât un fulguleţ). Că el cânta din fluier pentru oile lui, şi nu pentru noi.

Şi aruncându-şi ochi pe Perpiliţă, îi zise cu glas dulce şi duios:

— Flăcăiaş tânăr şi frumos, ia-ţi fluieru din nou, şi cântă-ne, rogu-te, încă o dată, cum ştii tu, ca să jucăm; şi lăsaţi vorbele alelalte.

Perpiliţă auzind rugăciunea plăcută şi duioasă ce-i făcu zâna a mai mică, îşi luă fluieru, şi dacă-ncepu să cânte, pădurea răsuna, copacii se cutremura, oile se rădicară-n două picioare şi ascultau; păsările toate era cât p-aci să-şi despice (adică să-şi rupă) gâturile de multă ciripire şi fluierare; iar zânelor le ieşi sufletu de mult joc şi fărâmare.

O dată că se simţiră zânele că sunt ostenite şi că mult asudară de jocu ce făcură, bătură din palme, şi îndată ajunseră (adică veniră) trei dobitoace. Dobitoacele alea era de la cap pân-la buric, oameni cu capu gol, cu păru descurcat (adică pieptănat), cu barba creaţă, şi cu pieptu păros. Iar de la buric în jos, erau cai cu patru picioare, d-ăi de sorb norii (adică foarte sprinteni).

Pe dobitoacele alea le chemau satiri.

Fiecare zână încălicând pe câte un satir, se făcură nevăzute dinaintea lu Perpiliţă.

Bietu Perpiliţă, aflându-se fără ele, nu-l mai încăpea pielea de rău mare ce-i venea. D-atuncea îl apucă un oftat şi nişte suspinuri adânci, aşea că nu putea să-şi mai găsească loc nici ziua nici noaptea.

Or unde dormea, or unde şedea şi or unde alerga, parcă zânele nu lipseau dinaintea ochilor lui. Apoi, bietu Perpiliţă şase luni de zile trase nenumărate oftări şi suspinuri, fără să mai vadă zânele încă o dată.

De focu ce avea la inimă (liter. ce-i avea inima) pentru dânsele, nu lăsă loc necăutat şi nealergat, umblând (liter. căutând) după ele. Numai un loc îl rămăsese necăutat.

Într-o zi, luă doi câini cu el, şi se duse să caute şi în locu ăla, lăsându-şi ăilalţi doi câini cu oile. Ajunse şi în locu ala, şi căută pân toate părţile; da nu găsi decât păduri pustii.

Aşa, se-ntoarse cu mare-ntristare şi suspin nemărginit, fără să ştie unde se duce. Umblând ca un eratec (liter. ca pierdut din lumea asta), dete de o pădure deasă (liter. grea) în care nu se vedea altu decât ceru.

Fiind ostenit şi moleşit d-atâta umblet de toată ziua, se rezemă de un copaci şi adormi; iar ăi doi câini îl păzeau unu d-o parte, ălaltu d-altă parte.

Acolo unde dormea dus, visă că veni o babă şi-i zise:

— Perpiliţă, flăcău frumos, acum şase luni, erai vesel ziua şi noaptea, şi cântând cu fluieru (liter. cu baterea fluierului ce făceai), imi înveseleai toate păsările, toţi copacii, toţi stejarii, toţi fagii, toate frunzele şi toate ierburile; şi de când văzuşi pe blestematele de zâne, ţi s-a turburat mintea din cap, de nu-ţi mai găseşti liniştea nici şezând jos, nici în picioare, nici ziua, nici noaptea! Te lăsaşi şi de fluier şi de toate darurile ce aveai mai-nainte, şi te posomorâşi. Astăzi, văzându-te jelit şi mai întristat decât în toate zilele, venii să-ţi spui unde poţi să găseşti zânele. Zânele poţi să le găseşti la Muntele de Marmură, în pădurea de dafini. În pădurea aia, câte lucruri bune şi frumuseţi sunt pe lume, acolo-năuntru se află. Acolo se află de toate poamele, de toate dulceţile şi de toate miroasele. Tot acolo se află şi pelinu ăl mai amar. În mijlocu pădurii ălia este o livede lată înconjurată de trandafiri, de dafini, de iasomie, de măslini, şi cum am zice, de toate felurile de pomi şi de copaci mirositori. Livedea aia are în mijlocu ei un lac cu o apă limpede, limpede ca fierea. Apa aia curge (liter. se varsă, este vărsată) de sub Muntele de Marmură. În apa aia, cine vrea să se scalde şi să se spele, i se învârtoşează pielea aşea de mult că nu poate să o mai pătrundă nici săgeata, nici cuţitu, nici dintele fiarei ălei mai înfricoşate. De-aia zânele, în fiecare sâmbătă vin de se scaldă în apa lacului ăluia. Sâmbăta ce vine, au să vie alea trei zâne, prietenile tale, la pădurea de dafini, dimpreună cu Frosa frumoasa pământului, ca să se scalde. Foarte bine cunoscu că de mult foc ce ai la inimă (liter. ce-ţi are inima) pentru ele, cum te ei deştepta din somnu ce dormi, o să-ţi iei câinii şi o să te duci tocmai pân-acolo. Dar dacă m-ai asculta pe mine, îţi zic să te lepezi de ele (liter. să tragi mână) şi să nu te duci, că ai să paţi şi să tragi multe rele.

Atuncea Perpiliţă o-ntrebă zicându-i:

— Rogu-te, babo, cine eşti dumneata care-mi spuseşi atâtea lucruri ascunse, mie săracu şi nefericitu?

— Eu sunt muma pădurilor şi ursitoarea oamenilor, zise baba; şi pentru că multu-mi este milă de tine, venii de m-arătai ţie în vis şi-ţi spusei toate câte le auzişi. Mai am încă multe să-ţi spui; dar nu pos să ţi le spui acuma, din două pricini: una că nu e acuma vremea, şi a doua că nu-mi am soţiile cu mine. Numai atâta pos să-ţi zic: d-o fi să-ţi calce picioru în pădurea de dafini, nimic alta să nu faci decât, mai-nainte de toate, să te scalzi în lacu din mijlocu livezii ălei frumoase, şi apoi fă ce vrei.

După asta, baba se făcu nevăzută, iar Perpiliţă, deşteptându-se, se frecă la ochi, şi nu putea să se desmeticească (liter. se-şi cază pe minte). Dacă-şi veni-n fire, sta de se mira de visu ce avu (liter. ce văzu). Cu cât trecea, din minut în minut oftările şi suspinurile i se adăogau.

A doa zi se sculă; îşi luă cu dânsu teşila, fluieru, ciomagu şi doi câini; şi predând oile lu stăpânu-so, plecă din munte-n munte şi din pădure-n pădure, întrebând pe orice păstor (cioban) întâlnea, unde se află Muntele de Marmură şi pădurea de dafini.

După multe zile de umblet, şi după multă osteneală şi alergătură, dete peste Muntele de Marmură şi găsi (liter. căzu pe) pădurea de dafini. Când intră în pădurea de dafini, ce să vadă? Lucruri ce nici gura nu poate să le spuie, nici condeiu nu poate să le scrie.

În minutu ăla Perpiliţă-şi aduse a minte de vorba babii din vis, care-i zisese că cum i-o călca picioru în pădurea de dafini, nimic altu să nu facă decât mai-nainte de toate să se scalde în lacu ăla din livede.

Aşea, Perpiliţă alergă-n sus, alergă-n jos, abia dete peste zisa livede. Când se apropie de ea şi intră-năuntru, ce să vadă? O livede
aşezată la un loc cu soare.

Livedea aia era înconjurată de trandafiri, de dafini înalţi, de iasomii subţiri, de paltini tufoşi, şi de tot felu de pomi. În partea din-năuntru a livezii erau nişte flori, nişte pараroane, nişte garoafe, nişte tâţa-oii şi nişte fragi roşii, care cu mirosu lor adormea omu.

Lacu care se afla în mijlocu livezii avea de jur împrejur nişte sălcii şi nişte copaci cu ramuri multe şi stufoşi, de ţineau o umbră deasă, unde străbătea un vântuleţ plăcut care parcă lungea zilele (liter. i
se adăugau anii) omului.

Din toate coastele (liter. râpele) muntelui şi din toate părţile pădurii, se strecura nişte râuleţe în lac, cu o apă rece, curată şi limpede, de parcă erau şire de mărgăritar.

Şi aşea, frumuseţea liveii ăleia nu poate să se afle în altă parte decât în rai.

Perpiliţă, fără să mai piardă vremea, intră-năuntru, şi se scăldă după cum îi zisese baba în vis. Ieşind din lac, se duse de se-ntinse sub un copaci stufos, şi fiind sâmbătă, adăsta cu nerăbdare când şi când să vie zânele să le vadă.

Zânele veniră, şi despuindu-se, ele intrară în lac. Locu unde şedea Perpiliţă fiind cam la o parte, el nu putu să le ia seama (liter. nu putu să le priceapă). Şi aşea, urându-i-se cu aşteptarea, se sculă să se ducă spre lac.

Apropiindu-se de lac, stătu după un copaci, şi uitându-se pe apă, ce să vadă? Trei zâne goale despuiate unde se scăldau ca gâştele în mijlocu lacului.

Perpiliţă, de după copaci, se uita la ele duios şi nu li se arăta. Acolo unde se uita la ele, vedea ceva luminos, şi de mult ce lucea, el nu putea nici să se uite la lucru ala, nici să cunoască (liter. să aleagă) că ce lucru era (liter. este).

Perpiliţă, uitându-se mereu la zâne şi la lucru ala luminos, vedea că cu cât se depărta (liter. se ducea), i se micşora lucirea. La urmă, vede că lucru ala luminos era o fată de zece ori mai frumoasă decât zânele.

Atuncea-şi aduse a minte şi îşi zise:

— Pesemne, asta o să fie frumoasa pământului Frosa, de care-mi vorbiră şi zânele şi baba din vis.

Perpiliţă se mai apropie de ele ca să se uite bine la dânsele, dar uitătura lui a mai multă şi mirarea lui a mai mare îi era pentru Frosa, frumoasa pământului, care era aşea de frumoasă (liter. de multă frumuseţe ce avea), că bietu Perpiliţă era cât p-aci (liter. apropie) să-şi piardă mintea din caр.

Acolo unde să uita cu gura căscată, şi sta pe gânduri ca un zăpăcit, Frosa frumoasa pământului îl văzu şi-i făcu semn, pe ascuns de ale trei zâne, rugându-se de el, dacă ar putea, să o scape din mâinile zânelor şi să o ia cu dânsu.

Făcând Frosa semne lu Perpiliţă, zânele luară seama (liter. o-nţeleseră), şi uitându-se de jur împrejur, văzură unde şedea Perpiliţă ascuns după frunzele dese ale copacilor stufoşi.

Ruşinându-se de el, că era despuiate, cum ziserăm, se apropiară una de alta, şi umblau (liter. băteau) se se ascundă una dindărătu alteia, de vederea lu Perpiliţă, aşteptând doar d-o fugi (liter. când de când să fugă) Perpiliţă, fără se ştie că el este.

Dar cunoscând apoi că este Perpiliţă, şi vezând că nu-i e a minte se se tragă şi să se mute d-acolo unde era, ruşine ne-ruşine, nu luară seama; ci ieşiră goale despuiate din apă şi se duseră să-şi iea cămeşile de unde şi le lăsaseră. Iar Frosa rămase singură în mijlocu lacului, lucindu-i frumuseţea ca luna în mijlocu cerului.

Perpiliţă, văzând că zânele fugiră şi că Frosa rămase singură, se apropie de lac şi îi zise:

— О! lună plină care luceşti în mijlocu laculul! O! luceafăr al dimineţii! O! frumoasa pământului, Froso! Spune-mi ce fel şi cum de te afli aici? Cum căzuşi în mâinile blestematelor ăstora de zâne?

Iar Frosa, tremurând şi lăcrimând, îi zise:

— Ah! privighetoarea pădurilor şi frumosu frumoşilor! De unde-mi ştii numele? Cine eşti tu, şi cum de te aflaşi aici?

— Eu sunt Perpiliţă păstoru care cântă cu fluieru (liter. bat cu fluieru) şi adun toate păsările pe lângă mine, zise Perpiliţă. Eu sunt ăla care cântai cu fluieru şi întorsei zânele de la nunta ta; şi tot eu sunt ăla care auzind numai o dată de numele tău, îmi băgai foc nestins în inimă, şi mă sculai de alergai din munte-n munte şi din pădure-n pădure până să ajungă să-ţi văz nemărginita frumuseţe! Acuma că-ţi văzui faţa a strălucită, mărturisesc şi eu că cu tot dreptu te-a numit frumoasa pământului Frosa!

Auzind Frosa vorbele lu Perpiliţă, strigă cât putu şi-i zise:

— Fugi, sărmane tinere, că suntem pierduţi amândoi!…

N-apucă Frosa să zică bine vorbele astea că (liter. încă neisprăvită bine Frosa de vorbire) ajunseră câteşi trele zânele călare pe satirii de care am vorbit. Perpiliţă, văzându-i că vine drept spre el, îşi luă amândoi câinii pe lângă dânsu, şi stătu îndreptu Frosi.

Zânele cu satiri apropiindu-se de Perpiliţă, satirii traseră cu arcurile în pieptu lu Perpiliţă, dar săgeţile căzură jos fără să poată să-i pătrundă pieptu. Traseră a doua oară, şi parcă deteră-n piatră. Şi a treia oară tot aşea.

Atuncea zâna a mai mare zise:

— Ah! fecior de lele, cum văd, te-ai scăldat în lac mai-naintea noastră (adică mai-nainte de noi); d-aia nu te pătrund săgeţile!

După vorbele astea, dăscălicară de pe satiri, intrară în lac de-mbrăcară pe Frosa, şi ieşind din lac, se aşezară sub copaci pe verdeaţă. Iar satirii le păzeau de toate părţile.

Sărmanu de Perpiliţă de câte ori se uita la Frosa, i se topea sănătatea. Zânele se prefăcură că glumesc cu Perpiliţă şi că n-au de gând (liter. nu-şi au în minte) să-i facă vreo răutate. Şi de altă parte, se ruga de el zicându-i:

— Flăcău tânăr şi frumos, ia lasă-ţi câinii mai la o parte, şi vino lângă noi de ne cântă (liter. bate) niţel cu fluieru, ca să te audă şi frumoasa pământului Frosa.

Când zânele vorbeau aşea lu Perpiliţă, Frosa sta cu ochii-n pământ, şi necăjită foc (liter. şi-nveninată).

Bietu Perpiliţă neştiind drăciile zânelor, îşi goni (adică depărtă) căinii, şi se duse la dânsele. Vezi că până era cu câinii lângă el, zânele nu aveau voie să puie mâna pe dânsu; d-aia se ruga de el să-şi gonească câinii.

La urmă, cum se apropie de dânsele, îi aruncară o pulbere în ochi, şi de unde era om, îi crescură coarne de cerb; după coarne i se făcu şi capu de cerb. Perpiliţă, simţind că nu-i e bine, strigă (liter. băgă glas) şi chemă câinii. Până să ajungă câinii, sărmanu de Perpiliţă, niţel câte niţel, se făcu cerb de tot.

Iar zânele luând pe frumoasa pământului Frosa, încălicară pe satiri, şi se făcură nevăzute (liter. scăpătară).

Câinii, o dată că intrară (liter. o intrare) în livede, văzură cerbu. Îndată se răpeziră după dânsu, acі să-l prindă, acolo să-l prindă (adică: umblau să-l prindă). Îl vânară (adică îi deteră goană) şapte păduri. Bietulul cerb îi ieşi sufletu de alergătură.

La urmă, cerbu acolo unde alerga luat la goană de câini, ajunse la un şanţ mare, şi de nu sărea dincolo de şanţ, era să-l prindă câinii să-l facă bucăţi bucăţi.

Acolo le fu despărţirea lor. Cerbu apucă pân pădure, şi câinii apucară drumu în altă parte.

Sărmanu de Perpiliţă cu toate că se prefăcu în cerb, îşi avea toate simţirile omeneşti, da nu ştia ce să facă. Aşea, alergă din pădure-n pădure, din munte-n munte, cu mare frică şi cu mare sperietură, şi se păzea ziua şi noaptea cu mare-ngrijire să nu-l mănânce vreo fiară sălbatecă or să-l omoare cineva.

Pîn pădurile unde alerga, şi pân stejarii pe sub care (liter. unde) s-ascundea, când zbura vreo pasăre, or se mişca vreo frunză de suflarea vântului, pe sărmanu cerb patrudeci de friguri îl apuca. Nici ziua nici noaptea nu putea să se sature de somn, de frica şi de săritura de inimă ce avea.

Astfel de viaţă duse trei ani de zile bietu cerbu, tot cu sângele-ngheţat. Alergând pân multe locuri şi pân multe strâmtori, într-o zi ajunse la nişte stânci de care te lua frica să te uiţi la ele. În strâmtoarea stâncilor ălora, era o potecă care abia îl încăpea să treacă.

Luând el pe poteca aia, umblă, umblă până ajunse într-o peşteră părăsită, mare şi-ntunecoasă, că se părea că este iad. Cerbu, având simţirile omeneşti, cum ziserăm, intră în peşteră, şi uitându-se în toate părţile, îşi zise:

— Ah! сe păcat mare că n-am ştiut de mai-nainte să viu în peştera asta, încai să m-o fi săturat de somn, că aicea ştiu că nici dracu nu vine să mă găsească.

Vorbele astea şi altele multe zicându-şi, şi ostenit cum era de nesomn şi de umblet, se culcă şi dormi ca dus de pe lume (liter. ca pierdut din lumea d-aici).

Pe la miezu nopţii deşteptându-se, aude glas muieresc. Lui i se păru că sunt zânele, şi speriindu-se, îşi zise:

— Aoleu! Săracu-mi de mine! Blestematele de zâne, până şi aici veniră de mă găsiră. Pân-acuma eram cerb cum se cade (liter. bine eram cerb); dar acuma cine ştie ce o să-mi facă!

Şi de frică se lungi (liter. se-ntinse) prefăcându-se că era mort (liter. prefăcut ca mortu).

Vezi că alea nu erau zâne, cum i se păru cerbului; că erau alea trei ursitori. Una din ele trei era baba care i se arătase-n vis (liter. care i se-nvisase) şi-i spusese unde poate să găsească zânele, şi câte alea toate (liter. şi toate câte alelalte).

Peştera aia vezi că era locuinţa ursitorilor. Ursitorile alergau unde alergau, şi după miezu nopţii se adunau în peştera aia. Ursitorile, intrând în peşteră ca totdeauna, le mirosi a răsuflare de străin (liter. răsuflare străină); şi uitându-se pân toate părţile, găsiră pe bietu cerb întins (adică lungit) şi prefăcut ca mort. Atuncea ursitoarea a mai bătrână zise ălorlalte două:

— Vedeţi pe sărmanu cerbu ăsta? este nenorocitu (liter. corbu) de Perpiliţă păstoru.

Iar ursitoarea a mijlocie zise:

— Oare cine era muma (liter. mă-sa) lu Perpiliţă ăsta? Că-mi ieşi din minte (adică că am uitat).

La-ntrebarea ursitorii a mijlocie, răspunse a mică:

— Tu i-ai scris în partea lui că o (adică tu ai scris că o să-i fie ursita) să ia de nevastă pe Frosa frumoasa pământului, şi nu ştii cine era mă-sa?

— Poate că o fi aşea cum zici, adăugă a mijlocie; dar eu în minutu ăsta nu-mi aduc a minte. Spune tu, rogu-te.

Atuncea începu ursitoarea a mai mică să spuie aşea:

— Muma lu Perpiliţă era fată de-mpărat, şi avea un ţiitor care o-nşelă şi-i strică fetia. Şi cum se simţi muma lu Perpiliţă că e-nsărcinată, nu-i mai râse gura de ruşine ce-i era. În ziua când i-a venit să facă (liter, când vrea să-nfeşe), са să n-o dovedească (liter. priceapă) părinţii, fugi pe furiş (liter. se fură) d-a casă, şi se duse tocma la marginea oraşului, într-o casă la o babă săracă, săracă care n-avea nimic, nimic (liter. n-avea din una niciuna). Fata de-mpărat născu сopilu ăla nenorocit, şi neavând în ce să-l înfeşe, săraca babă căută pân toată casa să găsească vreo cârpă, da nu găsi decât nişte iţe de lână vechi, în care-l înfăşară; şi luându-l baba la subţioară, după cum îi poruncise fata de-mpărat, se duse şi-l lăsă lângă o pădure pe marginea unei văi.

— Bine zici, soro mai mică. Acuma-mi adusei a minte de mă-sa; dar nu-mi aduc a minte cum de se făcu cerb.

Atuncea zise ursitoarea a mai bătrână:

— Nu pos să-nţeleg, soro mijlocie, ce să fie prefăcătoria asta a ta că nu-ţi aduci a minte cum de se făcu cerb. Nu eşti tu care mă trimeseşi să mă arăt lui în vis (liter. să-i mă visez) când dormea-n pădure? Nu eşti tu care-mi poruncişi să-i spui unde poate să găsească zânele? Nu eşti tu care-mi ziseşi să-i spui că o să vie zânele dimpreună cu Frosa frumoasa pământului, sâmbătă să se scalde? Şi acuma, cum de zici că nu ştii cum se făcu cerb? Ia, îi spusei atuncea toate câte-mi poruncişi să-i zic. Si se duse, sărmanu, pân acolo, şi pentru o dată or de două ori că se uită la Frosa (liter. şi pentru una ori două ori privire ce făcu pe Frosa), pe care ai scris-o în partea lui (adică pe care ai ursit-o să fie a lui), trase ce n-a mai tras (liter. trase netrasele), trei ani de zile, prefăcut în cerb, şi Dumnezeu ştie ce are să mai tragă încă.

Iar mijlocia le zise:

— Auzi, soro mai mare, şi tu, soro mai mică? Cu mare uşurinţă Perpiliţă poate să se facă om; şi cu mare uşurinţă poate să se ducă să ia de nevastă pe Frosa frumoasa pământului, pe care-i am scris-o eu în partea lui (adică pe care am ursit-o eu să fie a lui), şi care, de când îl văzu când ea se scălda cu zânele în lac, mintea de la el nu-i mai fuge. Da trebuie să ştie nenorocitu de Perpiliţă ce fel şi cum să facă.

— Сă ce porunceşti să facă? Întrebă ursitoarea a mai mică.

— Uite ce: să se scoale şi să se ducă la Muntele de Marmură. Acolo este o peşteră mare ca bunioară asta. Să se ascundă-năuntru şi să nu cârşnească deloc. Să aştepte până o veni zânele. Ele, de câte ori se duc să se scalde, îşi lasă cămăşile în peştera aia, şi se duc goale de se scaldă. Atuncea el să ia cămăşile şi să treacă pântr-însele de câte trei ori, şi îndată se face om după cum era. Şi aşea d-acilea-n colo trebuie să-şi puie pe el ale trei cămăşi ale zânelor, şi să nu le scoaţă până când o muri.

— Asta bine o spuseşi, şi aşea este, zise ursitoarea a mai bătrână; da cu ce uşurinţă (adică înlesnire) o să poată să ia de nevastă pe Frosa, pe care a depărtat-o ăl zân şi ale zâne tocma până la muntele cu apă vie şi apă mortă?

— Luarea Frosei este mai uşoară (adică mai lesne) decât luarea cămăşilor, zise a mijlocie.

— De ce? Întrebă a mai mică.

— Pentru că dacă o fi să simţă zânele că a intrat în peşteră, îl lovesc şi-l lasă mort în locu ăla. Dar dacă le-o lua cămăşile, atuncea zânele n-au putere să-i facă nimic; decât, cu voie, fără voie, o să-i stea cu mâinile dinainte, şi-nchinându-i-se or să-i zică: „ce porunceşti, doamne?” El, având ale trei cămăşi puse pe trupu lui, să le zică: „duceţi-vă să-mi aduceţi calu breaz cu aripi. Ele, de voie, de nevoie, o să se ducă şi o să i-l aducă. O dată luat (liter. fiind luat) calu breaz cu aripi, el o să-nveţe pe Perpiliţă cum şi ce fel să facă la toate nevoile. Zânele o să-i facă multă rugăminte şi multe linguşiri ca să-l înşele să le dea cămăşile, da să nu se-nşele să li le dea, că îndată moare.

Atuncea, ursitoarea a mai mică zise:

— Foarte bine le spuseşi toate; dar de unde să ştie lucrurile astea ascunsele, sărmanu de Perpiliţă?

Iar ursitoarea a mai bătrână zise:

— Dumnezeu să-i fie de ajutor sărmanului tânăr Perpiliţă! Dar vai de el că se află în aşea stare.

Cerbu (Perpiliţă), câte vorbe vorbiră ursitorile, pe toate le ascultă şi le băgă în cap (liter. în minte).

Făcându-se ziuă (liter. deschizând Dumnezeu dimineaţa), cerbu ieşi din a peşteră întunecoasă şi apucă pân poieni şi pân păduri, alergând zi şi noapte din munte-n munte până ajunse la Muntele de Marmură. Ajungând acolo, căută-n sus, căută-n jos; d-abia dete de peştera de marmură. Intrând înăuntru, se vârî (liter. se-nfipse) într-un colţ ghemuindu-se (liter. adunându-se ca ghiem).

Şi aşea, după ce le aşteptă mult, (liter. după multă aşteptare ce le făcu) iacă că veniră şi zânele. Cum intrară (liter. o intrare) în peşteră, zâna a mai mare zise:

— Nu ştiu a ce miroase. Răsuflare ca de fiară? Ca de om?

Iar cerbului (lu Perpiliţă) i se făcu frică nevoie mare (liter. i se ducea câte şapte) când auzi vorbele astea.

Alelalte zâne ziseră:

— Ce om nenorocit, ce pasăre nenorocită o să poată să vie pân-aici?

— Nu ştiu: dar astfel de miros îmi vine, adăugă tot zâna a mai mare.

Iar a mai mică le zise:

— De, soro! Că nu e nimic. Ci hai să ne despuiem, că trece vremea.

Şi după vorba ălei mai mici se despuiară câteşi trele, şi se duseră să se scalde unde se duceau totdeauna.

Perpiliţă, fără să piardă nici un minut, după plecarea lor, îşi (liter. se smulse) din colţu unde era vârât, şi îndată luă cămăşile cu gura, şi trecând de câte trei ori pântr-însele, cum zisese ursitoarea a mijlocie, se făcu om mai frumos decât fusese (liter. decât era).

Văzându-se om, se bucură mult; şi toate relele câte trăsese în ăi trei ani cât fusese (liter. cât era) cerb, în minutu ăla le uită. Luă ale trei cămăşi şi le puse pe dânsu (liter. şi îşi le-mbrăcă) una peste alta, cum zisese ursitoarea; şi plecă bucuros să se ducă la lacu din livede ca să vadă zânele şi să le facă să crape de necaz.

Ajungând acolo, şezu sub un pom de lângă lac, şi se uită la zâne. Când îl văzură ele, se-nrăutăţiră ca şerpii, şi ieşind din lac, îndată alergară la peştera de marmură ca să-şi puie cămăşile (liter. ca să-şi îmbrace cămăşile); da negăsind nimic, zâna a mare zise:

— Nu vă zisei eu că mirosea a răsuflare de fiară or de om? Ce să ne facem acuma cu răutatea ce păţirăm? Ah, soro mai mică, ce făcuşi! Cum ne luarăm noi după vorba ta, şi nu căutarăm pân toate părţile peşterii? Că blestematu de Perpiliţă era-năuntru. Spune-ne ce să facem şi ce să dregem.

— Ce să vă spui şi ce să nu vă spui? Cum făcurăm, aşea găsirăm zise zâna a mai mică. Се rău ne făcu nouă Perpiliţă, de-l făcurăm să alerge trei ani de zile cerb pân munţi? Acuma, orice om zice e da surda (liter. câte să zicem, le-am pierdut toate). Dacă cu binele şi cu rugăminte am putea să-l înşelăm să ne dea cămăşile, ce bine ar fi! (liter. bine cu bine); iar de nu, o să tragem şi noi, ce n-am mai tras (liter. netrasele), după cum trase şi el fără s-o fi făcut vreun rău (liter. de pe bună inimă).

Se sculară supărate foc (liter. otrăvite) şi-ntristate, şi veniră-naintea lu Perpiliţă. Închinându-se câteşi trele cu mâinile la piept, îl ziseră:

— Ce porunceşti, doamne?

Iar Perpiliţă le zise:

— Duceţi-vă să-mi aduceţi calu breaz cu aripi.

Zânele, ca să poată să-l înşele, îi ziseră:

— Bine, doamne; da nu vezi că suntem goale? Cum să ne ducem (liter. cum să mergem) să-ţi aducem calu breaz cu aripi, pentru care trebuie să trecem pân şapte-mpărăţii?

— Nu ştiu eu cum o să mergeţi, nici cum o să faceţi. Calu breaz cu aripi voi să mi-l aduceţi îndată; că de unde nu, dracu vă ia!…

Zânele văzând că Perpiliţă se necăji pe ele, îşi plecară capu (liter. plecară capetele) şi se duseră să-i aducă calu cerut.

După ce mai trecu câtva (liter. după multă or puţină vreme), iacă-le că se-ntoarseră (liter. ajunseră) cu cal cu tot. Dându-i calu, căzură-n genuchi şi se rugară de el cu lăcrămi să le dea cămăşile. Cu tot plânsu şi rugăminţile ce-i făcură, Perpiliţă nu se-nşelă să le dea cămăşile; numai le zise:

— Voi m-aţi făcut cerb, de trăsei ce nu mai trăsesem (liter. de trăsei netrasele) trei ani; şi voi, de ieri o zi, şi cu azi două zile, vreţi să vă dau cămăşile? Aia nu se face; şi să vă iasă din minte (liter. şi scoateţi-vă din minte).

Auzind zânele vorbele astea, îşi închiseră gura. Iar Perpiliţă încălicând pe cal, până să te freci la ochi (liter, să-ţi freci ochiu), ajunse (liter. se află) în curtea babii care-l crescuse.

Văzându-l, sărmana babă să răpezi şi-l luă de gat, îl sărută, îl întrebă unde era, unde alerga, şi câte alea toate. Perpiliţă, vorbindu-l cu omenie (liter. făcându-i omenie) ca la o mumă, îi spuse toate câte păţise (liter. toate câte îi trecuse peste cap).

După ce mai trecură vreo două zile, calu zice lu Perpiliţă:

— Doamne, mare bunătate-mi făcuşi de mă scăpaşi din mâinile blestematelor ălora de zâne; dar te rog să-mi mai faci o bunătate, şi apoi ţ-oi face şi eu ce oi putea.

— Сă ce bunătate vrei să-ţi fac? Întrebă Perpiliţă.

— Voi să mă scalz în lacu din livedea pădurii de dafini.

— Foarte bine, zise Perpiliţă. Fii gata, că mâine mergem acolo negreşit (liter. fără altă vorbă).

A doa zi, se sculară de dimineaţă, şi plecară (liter. se duseră). Ajungând acolo, se scăldară, se spălară, se limpeziră, şi ieşind din apă, şezură pă iarbă (liter. în ierburi) la umbră. Atuncea Perpiliţă zise calului:

— Ascultă-mă, breazu mieu. În lacu ăsta scăldându-se Frosa frumoasa pământului, o văzui; şi d-atuncea până în minutu ăsta, mintea nu mai îmi fuge de la dânsa. Spune-mi, te rog, cum să facem să mergem până la dânsa, şi unde se află ea?

Iar calu îi răspunse:

— Ah, domnu mieu! De dânsa era să-ţi vorbesc şi eu, ca să mergem să o scăpăm din mâna blestematului ăluia de zân, care a răpit-o din mijlocu curţii, cu păru despletit, de unde se la la cap. Iar de când află că o văzuşi tu în lac despuiată, şi că vorbişi cu dânsa, zi şi noapte o pune la (liter. îi dă) fel de fel de pedepse.

— Spune-mi, te rog, calu mieu, astăzi unde se afla dânsa?

— Dânsa se află în mijlocu muntelui cu apă vie şi apă moartă. Sub muntele ăla este o livede cu nişte copaci mari de sute şi mii de ani (liter. de veacu veacului). În dreptu copacilor, este o peşteră mare în care şeade o zgripţuroaică cu şapte capete. Zgripţuroaica aia este surata blestematului de zân. El, ştiind că este scris că Frosa o să fie a ta (liter. că Frosa este scrisă în partea ta), o luă şi o legă de copacii ăia; şi porunci surate-sii să o păzească când el nu e acolo. Şi aşea, blestemata de zgripţuroaică, zi şi noapte nu se mişcă (liter. nu se mută) d-acolo.

— Dacă e aşea, breazu mieu, cum putem să o luăm?

— De luat, o să o luăm; da trebuie s-asculţi ce o să-ţi spui eu. Sunt vătămat şi foarte ostenit de goana (liter. de vânătoarea) fără milă ce-mi deteră (liter. ce-mi au făcut) zânele. Şi aşea, trebuie să mă odinesc patruzeci de zile. Şi ca să putem să mergem să luăm pe Frosa, şi să scăpăm vii şi sănătoşi, trebuie să mă adapi în ale patruzeci de zile cu lapte de ciută, şi să mă ţesali de două ori pe zi până să-mi cadă tot păru ăsta fermecat de zâne şi de zâni. Atuncea o să-ţi zic: „Încalică-mă acuma, şi să nu-ţi fie grije de nimic!”

— Bine, iubitu mieu breaz; dar unde să găsesc eu laptele de ciută ca să te adap patruzeci de zile?

— De asta te-ngrijeşti şi ţi se pare greu? Porunceşte ălor trei zâne, şi ele, de sub pământ, de sub piatră (adică: din pământ, din iarbă verde), vor nu vor, o să-ţi aducă.

— Bine; da zânele, unde pos să le găsesc acuma?

— Cămăşile nu le ai cu tine? Înţeapă-le la o margine cu un vârf de cuţit (liter. custură), şi-n orice minut le ăi căuta, le găseşti lângă tine.

Perpiliţă făcu cum îl învăţă breazu; şi-n dată zânele se aflară dinaintea lui. Văzându-le, Perpiliţă le zise:

— De astăzi până la patrudeci de zile, să-mi aduceţi câte o găleată de lapte de ciută, în fiecare dimineaţă; că de unde nu, vă leg cosiţele de coada breazului, şi vă târăsc (liter. vă trag târâşi) ca pe nişte căţele.

Zânele i se-nchinară şi-i ziseră:

— O să facem, doamne, cum ne ai poruncit (liter. să ţi se audă porunca, doamne)!

Şi aşea, din ziua aia, începu Perpiliţă să-şi ţesale calu de două ori pe zi. Iar zânele, pe fiecare zi aduceau laptele.

Împlinindu-se ale patruzeci de zile, calu lepădă păru ăl vechi, şi scoase un păr nou (adică: îi căzu păru ăl vechi, şi-i crescu altu nou) care lucea de parcă-ţi da-n ochi. Calu breaz cu aripi, văzându-se după cum vrea, zise lu domnu-so:

— Bunule doamne al mieu, mă ascultaşi de ce-ţi zisei; acuma încă un lucru am să-ţi zic să faci pentru binele tău şi al mieu. Cheamă zânele, şi rupe-le câte trei peri de la fiecare, şi pune-l d-o parte (liter. ascunde-l), câte trei peri la un loc; că mult bine o să ne prindă (liter. că mult o să ne trebuiască). După asta, fii gata să plecăm, şi, cu ajutoru (liter. cu numele) lu Dumnezeu, peste douăzeci de zile, suntem aici cu Frosa cu tot (liter. cu toată Frosa).

Perpiliţă se găti de drum, îşi luă cu dânsu ce-i trebuia, şi-ncălecându-şi breazu, plecă. Umblară, alergară; trecură munţi, păduri, poieni, câmpii, livezi, văi, râuleţe, râuri, dealuri, gropi şi câte alea toate (liter. şi câte alte nu). D-acilea, ajunseră la un loc care, până unde vedeau ochii (liter. ochiu), era plin de şerpi şi de năpârci. Cum ajunseră acolo, calu zise lu Perpiliţă:

— Câmpia asta nu se trece pe jos. Eu o să zbor, dar să iei seama (liter. să ai în minte) să te ţii bine de coama mea, să nu te dea jos (liter. să nu te surpe) de pe cal vânturile turbate. Şi când ăi vedea că s-apropie să ne dăm jos pe pământ, să scoţi trei peri d-ai zânelor şi să-i arunci jos; şi de orice ăi vedea, să nu te sperii, că eu sunt cu tine.

Toate vorbele calului Perpiliţă-şi le băgă bine-n minte. Breazu puindu-şi toată puterea, zbură cu domnu-so cu tot şi se făcu nevăzut pân nori. Când se apropie să se dea jos, Perpiliţă scoase trei peri, şi-i aruncă jos. Cum aruncă perii (liter. o aruncare perii), ce să vadă? Toţi şerpii şi toate năpârcile se adunară şi se-mpletiră unu cu altu de se făcu un gard nestrăbătut dinaintea lor. Perpiliţă când văzu aşea nu mai putu de frică (liter. şi le pierdu de frică); iar breazu îi zise:

— Scoate alţi trei peri de-i aruncă jos, şi nu te speria.

Perpiliţă făcu cum îi zise calu, şi îndată veniră (liter. ajunseră) trei stoluri de vulturi nemâncaţi d-o săptămână; şi dacă se repeziră asupra şerpilor şi asupra năpârcilor, nu lăsară nici măcar una de probă (liter. pentru semn).

Şi aşea, li se deschise drumu de toate părţile; iar vulturii se duseră-ndărăt, acolo de unde veniseră.

Umblând pe drum, calu zise lu Perpiliţă:

— Domnu mieu, bucură-te, că ne apropiem de muntele cu apă vie şi apă moartă. În pădurea unde o să intrăm acuma, pe drum o să găsim multe fete şi nepoate d-ale zgripţuroaicei. Ele o să te-ntrebe de unde vii şi unde te duci. Tu să le zici: „viu din lumea ailaltă să iau apă vie şi apă moartă. Ele auzind vorba asta, o să se adune toate pân la una, şi o să se ducă la zgripţuroaica a bătrână să-i spuie. Zgripţuroaica a bătrână fiind păzitoarea apei vii şi a apei moarte, o să-şi ia fetele şi nepoatele, şi o să se ducă să păzească apele; iar noi, iute iute (liter. cu mare iuţeală), o să ne ducem lângă Frosa, şi îndată să descalici, să o deslegi de unde e legată de copaci. Şi să nu vorbeşti cu dânsa nicio vorbă, ci degrab să o pui călare, şi să-ncalici şi tu. Atuncea eu o să zbor, ca să scăpăm de gura zgripţuroaicei; şi când ăi vedea că zgripţuroaica aleargă cu toate fetele şi nepoatele ei după noi, tu îndată să arunci şi ăilalţi trei peri, şi-ndărăt să nu te uiţi, nici tu nici Frosa, că are să se facă din ăi trei peri, un râu turburat, o pădure de spini şi un şanţ de foc cu para vânătă. Când om trece dincolo de câmpia cu şerpi, atuncea o să ne odihnim toţi, şi atuncea o să vorbeşti cu Frosa.

Perpiliţă băgă-n cap (liter. îşi băgă-n minte) toate câte îi zise calu. Ajungând în locurile unde se aflau fetele şi nepoatele zgripţuroaicei, ele cum îl văzură, îl ziseră:

— Cale bună (liter. calea urez), flăcău tânăr şi frumos! De unde ne vii, şi unde te duci?

— Noroc să aveţi! De pe lumea ailaltă; şi mă duc să iau apă vie şi apă moartă.

— Întoarce-te, flăcăiaş, înapoi, că o să-ţi pierzi capu!

— Or eu, or voi!

Cum auziră vorbele astea, o luară la fugă (liter. îşi o deteră cu de alergare), şi ajungând la zgripţuroaica a bătrână, îi spuseră toate câte vorbiseră cu Perpiliţă. Zgripţuroaica a bătrână, auzind astea, îşi luă toată ceata (liter. curtea), şi se duse să păzească apele.

Când zgripţuroaica ajunse la zisele ape, Perpiliţă cu breazu ajunseră la copaci unde era legată biata Frosa. Perpiliţă, fără să piardă vreme, dăscălică şi se duse la Frosa, şi deslegând-o, o luă (liter. o răpi)-n braţe şi o sui (liter. aruncă) pe cal; şi-ncălicându şi el, îi zise calului:

— Aide, breazule; acum să te văd!

Acolo unde zbura breazu cu Perpiliţă şi cu Frosa pe el, aude un tunet înfricoşat, ca când cade fulgeru. Perpiliţă întrebă pe cal că ce să fie. Iar calu îi zise:

— Este zgripţuroaica a bătrână cu fetele şi cu nepoatele ei. Dar fă ce ţi-am zis, şi nu vă speriaţi!

Atuncea Perpiliţă aruncă şi ailalţi trei peri, şi îndată se făcu un râu turburat, o pădure cu spini, şi un şanţ larg de foc cu para vânătă. Zgripţuroaica a bătrână aşteptând mult la apa vie şi apa moartă, să vie flăcău de care-i vorbiră fetele şi nepoatele, şi văzând că nu e nici flăcău nici nimic, se duse la locu unde era legată Frosa, da negăsind nici pe Frosa nici pe nimeni, se necăji mult pe fetele şi pe nepoatele ei. Aşea, le puse să meargă-nainte, şi o luară la fugă (liter. şi-şi o deteră cu de alergare) să ajungă pe breazu cu Perpiliţă şi cu Frosa.

Alergând astfel (liter. cu alergarea ce făcură), ajunseră la râu ăl turburat, şi intrând toate-n râu ca să treacă dincolo, nepoatele zgripţuroaicei se-necară până la una. Ieşind zgripţuroaica numai cu fetele (liter. cu fii-le goale) dincolo de râu, deteră de pădurea cu spini. D-acolo nu putu să iasă (liter. să străbată) decât zgripţuroaica a bătrână. Încă nu ieşi bine din spini, dete de şanţu de foc cu para vânătă; şi intrând acolo, nu mai ieşi deloc (liter. nu mai ieşi încă o dată).

Iar breazu vorbitor şi zburător, trecu câmpia cu şerpi, şi ducându-se pe iarbă verde (liter. în nişte ierburi verzi), la o umbră deasă, zise lu domnu-so:

— Descalică acuma, domnu mieu, ca să răsuflu şi să răsuflaţi. Şi pune-ţi căciula la o parte (liter. pe un ochi), că scăparăm bine şi sănătoşi.

Atuncea Perpiliţă descălică cu Frosa cu tot, şi aşezându-se la umbră, îşi spuseră unu altuia toate câte păţiseră (liter. câte le trecuseră peste cap), de când se născuseră şi până-n minutu ala.

După ce se odiniră bine frumos, şi el şi breazu zburător, încălicară iar amândoi pe el, şi se duseră la baba care crescuse (liter. crescătoarea, în loc de mumă) pe Perpiliţă.

Şi aşea, Perpiliţă se cunună cu Frosa frumoasa pământului, cu dor nespus şi nemărginit din amândouă părţile. Şi trăiră şi petrecură; şi dacă n-or fi murit, poate că încă trăiesc.

Iar zânele şi zânii crăpară şi crapă de necaz, ca corbii şi ca coarbele (adică ca nişte nenorociţi şi nişte nenorocite).

Basm ştiam, şi basm vă spusei; nu ştiu cum făcui, da nu vă-nşelai.