S-a întâmplat de mult, de mult, în selva1 Paraguayului. Căzuse o ploaie foarte puternică. Cupele arborilor străluceau proaspăt spălate, iar printre ierburi susurau pârîiaşe vesele. Furnicile selvei, care sînt nişte furnici foarte mari, cărau cu spor provizii de apă şi de hrană. Arañitas, păianjenii, priveau liniştiţi firele argintii pe care le ţesuseră în timpul nopţii între ramurile înflorite ale unui santal2, pe care ploaia îl acoperise de tremurătoare bobiţe strălucitoare.
Şi se spune că micuţa Arañita3, frumoasă, cu chipul de culoarea scorţişoarei şi cu picioruşe fine de catifea era pe cît de drăgălaşă, pe atît de neastîmpărată. Şi pe cînd se zbînţuia pe crengile santalului, între minusculele floricele albe ale acestuia, alunecă şi căzu, căzu fără să se mai poată agăţa de nimic.
Cînd se dezmetici se trezi într-o mlaştină urîtă, neagră şi adîncă, pe care Arañita şi-o închipui cît un ocean. Nu se mai vedeau nici cerul, nici arborii, iar vîntul sufla fără încetare, mişcînd-o de colo-colo, fără să poată ajunge să se prindă de ceva.
Biata Arañita plîngea cu lacrimi amare, lacrimi ce curgeau în apa urîtă a mlaştinii. Cînd îşi pierduse orice speranţă, simţi cum cineva o ridică uşor din apele tulburi ale smîrcului şi o aşează între floricelele albe ale santalului.
— Îţi mulţumesc, Guazú, se auzi vocea suavă a Arañitei.
— Guazú… Guazú… Cine mă strigă pe nume? întrebă curios tînărul indian care o salvase.
— Sînt eu, Arañita.
— Dar de cînd păianjenii grăiesc?
— Toate vietăţile pămîntului grăiesc, numai că voi, oamenii, nu vă străduiţi să le înţelegeţi. Eu îţi datorez viaţa, Guazú. Spune-mi cu ce-ţi pot fi de folos?
— Nu ai cu ce! Nu ai cu ce! răspunse surîzînd indianul, care nu putea crede că există vreo legătură între el, un tînăr puternic şi mîndru, şi un biet păianjen salvat de la înec.
Dar timpul trecea şi tînărul Guazú se făcuse un flăcău chipeş. Multe fete ar fi vrut să-l aibă de bărbat, dar el o iubea doar pe frumoasa Picazú.
Aceasta era fiica unei vestite căpetenii de trib; tatăl fetei era viteaz şi crud; de el se temeau chiar şi fiarele selvei. Căpetenia indiană dorea pentru fiica sa un soţ care să-i aducă în dar un lucru atît de deosebit, încît el să nu-l fi văzut niciodată.
Bietul Guazú se gîndea, se gîndea mereu ce i-ar putea dărui fetei. Şi cum era atît de preocupat şi de trist se rezemă, într-una din zile, de trunchiul unui santal înflorit. Deodată se auzi strigat de o voce care venea de undeva dintre ramurile santalului.
— Hola, Guazú!
— Cine mă strigă?
— Sînt eu, Arañita.
— Unde eşti? Nu te văd nicăieri.
— Sînt aici între florile albe de santal. Te-am văzut împovărat de griji. Cum pot să te ajut, Guazú? Vreau să te răsplătesc pentru că mi-ai salvat cîndva viaţa.
— Nimeni nu mă poate ajuta. O iubesc pe frumoasa Picazú şi tatăl ei nu vrea s-o dea de soţie decît celui care-i va aduce în dar un lucru cu totul deosebit, pe care el să nu-l fi văzut niciodată. Vezi, deci, Arañita, că nu-mi poţi fi de folos cu nimic.
— Oferă-i un colier de aur.
— Ştie el bine cum arată aurul.
— Atunci unul din colţi de puma!
— A vînat de multe ori acest animal.
— Atunci lasă-mă să mă gîndesc. Şi Arañita se ascunse printre florile santalului.
A doua zi, cînd Guazú se plimba prin hăţişurile selvei privind gînditor zborul fluturilor şi ascultînd cîntecul păsărelelor, îl îmboldi curiozitatea şi se duse la arborele cunoscut.
Acolo, printre crengile santalului, ţesută parcă din raze de soare, de argint şi de aur strălucea cea mai minunată dantelă pe care o minte omenească şi-ar fi putut-o imagina.
— Iată, Guazú, ce am ţesut pentru tine, zise Arañita. Du-te şi du-i-o tinerei Picazú. Tatăl ei nu a văzut nicăieri aşa ceva.
Guazú mulţumi cum se cuvine harnicei Arañita şi cu mîinile tremurînde luă minunata dantelă şi plecă să i-o arate temutei căpetenii de trib.
Acesta, uluit de frumuseţea şi fineţea ţesăturii, consimţi, în sfîrşit, la căsătoria tinerilor.
Legenda spune că de atunci Picazú a învăţat de la Arañita meşteşugul lucrării dantelei, meşteşug pe care la rîndul ei l-a transmis fiilor şi nepoţilor ei, încît minunata artă să dureze de-a lungul generaţiilor.
- selvă — pădure ecuatorială (virgină) veșnic verde, care acoperă bazinul Amazonului. ↩︎
- santal — nume dat mai multor specii de arbori tropicali, având, după varietăți, lemnul alb, dens și mirositor sau brun-roșiatic și fără miros, cu frunze mari și cu flori grupate în ciorchini (Santalum); arbore aparținând uneia dintre aceste specii. ↩︎
- arañita — păianjen la diminutiv în limba spaniolă. ↩︎