Samba Gueladio Diegui era fiul lui Gueladio, rege în Fouta. Când Samba ajunse la adolescenţă, tatăl său muri. Fratele regelui răposat, Konkobo Musa, luă conducerea ţării. Konkobo avea opt băieţi. Când se făcură mari, el le făgădui să le împartă Fouta, aşa că fiecare îşi primi partea sa. Samba rămăsese cu mama lui, cu griotul1 său, numit Sevi Malalaya, şi cu un rob, pe care-l chema Dunguru.
Griotul Sevi veni la Samba. Plângea.
— De ce plângi? îl întrebă Samba.
— Iată de ce! răspunse griotul. Unchiul tău Konkobo a împărţit Fouta între băieţii lui şi, cum tatăl tău nu mai e aici, Konkobo nu ţi-a păstrat partea.
Samba se ridică numaidecât. Se duse la unchiul lui şi-i zise:
— Ei bine, tată, unde este partea mea?
— Îţi voi da şi ţie ceva, răspunse Konkobo. Primul cal, pe care îl vei întâlni în Fouta, ia-l! Să fie al tău!
Samba s-a întors, s-a dus la griot, şi i-a spus!
— Tatăl meu mi-a dat şi mie partea mea!
— Şi ce ţi-a dat?
— Mi-a dat îngăduinţa să iau primul cal bun pe care-l voi întâlni.
Şi griotul:
— Dar ceea ce ţi-a dat nu înseamnă nimic! Se poartă foarte urât cu tine!
Samba se întoarse din nou la unchiul său, Konkobo:
— Tată, îi spuse el, nu-mi trebuie darul tău. Nu de asta am eu nevoie. Dă-mi ceea ce mi se cuvine, nu-ţi cer altceva.
— Am văzut în Fouta, îi răspunse Konkobo, un taur minunat. Am văzut de asemenea şi o femeie nespus de frumoasă. Ia-ţi şi taurul şi femeia. Ţi le dăruiesc!
Samba se duse din nou la Sevi:
— Ei bine, îi spuse el, tata mi-a dăruit o femeie frumoasă şi un taur. Dacă vreau, amândouă pot fi ale mele!
— Asta nu înseamnă nimic! i-a răspuns griotul. E tot atât de puţin, cât ţi-a dat şi mai înainte. Dacă întâlneşti o femeie frumoasă care-ţi place, dar care este măritată, soţul ei te va omorî. Nu eşti decât un copil şi nu ştii încă nimic!
Samba se întoarse din nou la rege.
— Ei bine, tată, spuse el, n-am nevoie de ceea ce mi-ai dat. Eu vreau partea mea din Fouta.
— Dacă-ţi trebuie, răspunse Konkobo, fă în aşa fel şi ia-o; dacă nu poţi s-o iei, paguba ta!
Samba plecă. Îşi înşeuă iapa, Umulatoma, şi porni la drum cu griotul lui, Sevi Malalaya, cu robul Dunguru, cu mama lui şi cu robii destinaţi soţiei lui. Atunci nu era încă însurat.
— Plec din Fouta, zise el.
Merse până la un sat numit Tiabo, foarte aproape de Bakel. Îl chemă pe tunka (regele) acestui ţinut:
— Tunka, îi zise el, îţi încredinţez pe mama mea şi pe mama griotului meu. Va trebui să ai grijă atât de ele, cât şi de oamenii mei până ce mă voi întoarce. Dă-le de mâncare şi îmbrăcăminte. Găzduieşte-i bine, dă-le colibe bune. Dacă atunci când mă voi întoarce voi afla că le-a lipsit îmbrăcămintea sau hrana, îţi voi tăia capul!
După asta, Samba şi griotul trecură fără întârziere fluviul şi se îndreptară către ţara al cărei rege se numea Elel Bildikry, pentru a-i cere războinici ca să-l atace pe Konkobo Musa, unchiul său.
Au mers timp de patruzeci şi cinci de zile prin desişuri, până au ajuns în ţara Peuhl. Am uitat numele regelui acestui ţinut, care, cum îl văzu pe Samba, îşi zise: „Iată un băiat de treabă, care sigur că este fiu de rege“.
Dădu poruncă să se taie nişte boi, gâtui câţiva miei şi-i dărui lui Samba, zicându-i:
— Totul este pentru tine.
Îşi chemă apoi fetele, şi le zise:
— Duceţi-vă să-l găsiţi pe Samba, care trebuie să plece mâine. Duceţi-vă să vorbiţi cu el şi distraţi-l!
Tinerele peuhle au stat cu Samba, s-au veselit cu el, pe urmă l-au părăsit:
— Este prea cald, spuseră ele. Mergem să ne scăldăm!
După ce-au plecat, Samba s-a întins pe pat să doarmă. Una dintre fete îşi scosese colanul de aur şi, la plecare, uitase să-l ia. În timp ce Samba dormea, o struţoaică intră în colibă şi înghiţi colanul de aur. Tinerele fete se întoarseră şi-l treziră pe Samba:
— Mi-am uitat adineauri aici colanul de aur, zise una dintre ele. Unde să fie?
L-au căutat, dar n-au găsit nimic.
— O, zise Samba, gândeşti cumva că ţi-am furat eu colanul?
— Nu, răspunse tânăra fată, dar eu am plecat ultima, aşa că în această colibă n-am fost decât noi doi!
— Bine! şopti Samba.
Tânăra fată se duse să-şi caute tatăl:
— Mi-am lăsat colanul de aur la acest om care a venit aici, îi zise ea, şi acum nu-i chip să-l mai capăt îndărăt.
— Crezi că ţi l-a luat el? întrebă regele.
— Nu ştiu nimic. Ştiu doar că în colibă nu eram decât noi doi!
Regele, fără să spună ce gândea despre asta; o pofti pe fiica sa să se întoarcă lângă Samba.
În acest timp Samba, cercetând cu atenţie pământul, zări urmele struţului. Se duse repede să-l găsească pe rege, lăsând-o pe tânăra fată în colibă:
— Îţi voi da o tigvă mare plină cu aur, îi spuse el regelui, dacă-mi vinzi struţul tău!
— Poţi să-l iei, răspunse regele. Ne-am înţeles!
Samba chemă numaidecât oamenii şi le dădu poruncă să omoare struţul.
— După ce-l veţi omorî, le spuse el, goliţi-l şi aduceţi-mi ceea ce veţi găsi în trupul lui! Oamenii ascultând, i-au adus lui Samba, de faţă fiind şi fiica regelui, stomacul pasării în care se afla colanul de aur.
— M-ai învinuit de furtul colanului, îi zise Samba tinerei fete. Drept pedeapsă te voi lega!
Regele îi îngădui să facă ce va crede de cuviinţă.
Dar Sevi, griotul, interveni:
— Greşeşti dacă faci aşa, Samba. Ne-am părăsit ţara ca să venim aici şi nu suntem decât cinci. Dacă vei face după capul tău, n-o s-o sfârşim bine! Las-o pe fiica regelui şi fereşte-te s-o legi!
Samba ascultă sfatul griotului său şi a doua zi o porniră iar la drum, către regatul lui Elel Bildikry.
Au mers cincisprezece zile prin hăţişuri şi apa începea să le lipsească.
— Samba, zise griotul, nu mai pot merge; voi muri!
Samba l-a dus pe Sevi la umbra unui copac şi le-a spus lui şi lui-Dunguru, robul:
— Aşteptaţi-mă aici! Şi-a plecat călare pe Umulatoma, iapa sa. După vreo două ceasuri a ajuns, în sfârşit, la o baltă, unde a văzut un guinaru (un fel de zmeu) foarte înalt, care se scălda.
Guinarul se întoarse către el şi din toate părţile trupului său îi ţâşniră flăcări. Samba nu se sperie, îl privi drept în faţă.
Atunci guinarul crescu, până ce atinse cerul cu capul.
— Ce faci acolo? îl întrebă liniştit Samba. Vrei să vezi dacă mi-e frică de tine?
Guinarul se făcu din nou mic:
— Niciodată, zise el, n-am văzut un om atât de curajos ca tine. Pentru asta îţi voi dărui ceva!
Şi îi întinse o puşcă.
— Samba, întrebă el, cunoşti numele acestei puşti?
— Nu, răspunse Samba, nu-l cunosc!
— Numele ei este Busalarbi, reluă guinarul. E de-ajuns s-o scoţi din îmbrăcămintea ei, pentru ca duşmanul tău să pice mort!
Samba îşi luă burduful de ţap de pe umeri, intră în baltă pentru a lua apă şi când plosca fu plină o aşeză pe iapă.
— Bine, îşi zise el, am să văd îndată dacă ce mi-a spus guinarul este sau nu adevărat!
Scoase puşca din îmbrăcămintea ei şi guinarul căzu mort.
Samba se întoarse la locul unde-şi lăsase oamenii. Când ajunse, îl găsi pe omul său, griotul, cântând cântece de slavă lui Samba. Îi dădu să bea apă, şi lui şi sclavului. Griotul îl întrebă:
— Ei bine, Samba, cine a tras acel foc de puşcă pe care l-am auzit în depărtare?
— Eu l-am tras! răspunse Samba, şi îi povesti întâmplarea cu guinarul.
— Rău, spuse griotul, ai făcut cum nu se poate mai rău! Omul îţi face un asemenea dar şi tu să-l omori. Ai făcut o mare nedreptate!
— Am făcut bine, răspunse Samba. Cum am trecut eu pe aici, ar mai putea trece şi alţii. Nu numai eu sunt fiu de rege; Fouta numără mulţi fii de regi, şi printre ei sunt destui flăcăi, la fel de curajoşi ca şi mine. Aşa cum mi-a dăruit mie astăzi puşca, guinarul putea face mâine un dar asemănător altcuiva. Acum a isprăvit-o cu darurile… Nimeni n-o să mai aibă o puşcă aşa cum e asta a mea! Sunt singurul care am o astfel de comoară!
Hotărâră să meargă mai departe. După câteva zile ajunseră în capitala ţării lui Elel Bildikry. Era un oraş mai mare decât Saint-Louis. De mai bine de un an, în acest oraş nu se mai băuse apă proaspătă. Un caiman mare se vârâse în fluviu şi-i împiedica pe locuitori să ia apă. În fiecare an i se dădea drept bir câte o fată tânără, frumos îmbrăcată, cu cercei de aur în urechi, cu brăţări la mâini şi la picioare, într-un cuvânt, gătită ca o fiică de rege. Caimanul era foarte mofturos şi, dacă socotea că fata nu e destul de bine îmbrăcată, nu primea darul şi le interzicea oamenilor să-şi reîmprospăteze provizia de apă.
Samba sosi în acest oraş în ultima zi a anului, când locuitorii tocmai împodobeau o tânără fată ca s-o ducă plocon caimanului Niabardi Dalo. Samba se opri, către miezul nopţii, în faţa colibei robilor, care era mai departe de sat, şi chemând afară o roabă îi spuse:
— Dă-mi apă, căci mi-e sete!
Roaba se întoarse în casă. În doniţa ei mai avea doar atâta apă cât să umpli un pahar şi aceasta stătută. Ea i-o aduse totuşi lui Samba.
Călătorul luă apa şi, găsind că are miros urât, îi trase femeii o palmă de-o dădu grămadă la pământ.
— Cum, strigă el, îţi cer apă să-mi potolesc setea şi tu mi-aduci o asemenea murdărie?
— O, stăpâne! răspunse femeia, nu mai este apă în ţară. Ca să avem apă proaspătă trebuie s-o sacrificăm pe fiica regelui!
— Fă bine, porunci Samba, porneşte şi arată-mi drumul către fluviu. Merg să-mi adăp iapa!
Roaba se sperie:
— Mi-e frică să merg la fluviu, zise ea. Mâine regele ar vedea urma paşilor mei şi m-ar întreba: „De ce-ai fost la apă când am dat poruncă să nu meargă nimeni?“
Samba se supără:
— Dacă nu vrei să mă conduci, o ameninţă el, vei pieri de mâna mea! Ia căpăstrul, Dunguru, şi pune-l la gâtul lui Umulatoma. Şi tu, femeie, ia-o înaintea mea!
Robul mergea ducând iapa după el. Femeia le arătă:
— Iată, drumul ăsta duce drept la fluviu! Samba, căruia îi fu milă de femeie, îi mulţumi şi o lăsă să se întoarcă.
Ajungând la fluviu, îi porunci robului său să se dezbrace şi să intre în apă cu iapa s-o scalde. Robul îşi scoase îmbrăcămintea şi intră în apă. Îndată, din mijlocul fluviului se ivi Niabardi Dalo, caimanul, care întrebă:
— Cine e acolo?
— Eu sunt, un nou venit! i-a răspuns Samba.
— Ei bine, noule venit, ce faci aici?
— Am venit să beau apă!
— Dacă vrei să bei, bea singur, nu-ţi adăpa şi iapa!
— Ba am să-mi adăp şi iapa! răspunse Samba. Şi nu numai iapa, ci şi robul. Intră în apă, Dunguru!
Robul se supuse. Dar când iapa atinse apa cu piciorul, caimanul zise:
— Să ştii, noule venit, că mă superi!
Niabardi se aşeză în mijlocul fluviului şi apa scânteie ca focul.
— Dacă ţi-e frică de ceea ce vezi, îi strigă Samba lui Dunguru, şi dacă-mi scapi iapa, te omor o dată cu caimanul!
Robul ţinu zdravăn iapa. Caimanul se năpusti cu fălcile larg deschise vărsând foc pe gură. Dar când fu la doi paşi de Dunguru, Samba trase, caimanul căzu mort şi fluviul căpătă culoarea sângelui. Acum, că fusese omorât caimanul, Samba luă apă în plosca din piele de ţap, puse plosca pe spinarea calului şi se întoarse la colibă să se culce; i-a dat apă şi roabei la care se oprise.
— Cum de-ai putut face rost de atâta apă? se miră roaba.
— Ai limba cam lungă, îi răspunse Samba. Dacă ţi-am dat apă, bea-o şi nu mai întreba de unde vine!
După ce-l omorâse pe caiman, Samba tăiase o bucată din el şi-o luase cu sine. Îşi lăsase, de asemenea, la locul luptei brăţările şi o sanda, pentru că ştia sigur că nimeni nu era în stare nici să-i încalţe sandaua, nici să-şi împodobească gleznele şi mâinile cu brăţările sale, căci avea mâini şi picioare foarte mici.
A doua zi, regele Elel Bildikry şi-a adunat toţi grioţii, ca s-o scoată pe fată din sat şi s-o ducă jertfă caimanului, pentru ca supuşii săi să se poată aproviziona cu apă. Urcară fecioara pe un cal. Grioţii o urmară cântând:
— Ah, tânără fată, ziceau ei, eşti plină de curaj. Caimanul a mâncat-o pe sora ta mai mare. A mâncat-o şi pe cealaltă soră a ta, dar ţie nu ţi-e frică de el. Vom avea apă!
Grioţii cântau. Le pomeneau în cântecele lor pe cele o sută de fete pe care le sfâşiase caimanul. Ajunseră aproape de fluviu; o puseră pe fecioară jos, pe mal. Altă dată, fata nici n-apuca să intre bine în apă, şi caimanul şi venea s-o înghită. Acum însă, fata intră în fluviu până când apa îi ajunse la piept, se urcă apoi pe capul caimanului mort şi se ridică în picioare:
— Caimanul e aici, zise ea, şi eu m-am urcat pe capul lui.
Atunci oamenii au zis:
— Caimanul este supărat. Nu mai eşti fecioară! Ai avut legături cu un bărbat. O! Ce nenorocire! Ziua de azi e o zi blestemată pentru noi! Eşti o fată nedemnă!
Şi îndată s-au şi dus să caute o altă fată. Dar prima fată se apăra zicând:
— Nu este adevărat… De când m-am născut, nici un bărbat nu m-a atins! Niciodată n-am împărţit patul cu vreun bărbat!
Venind cealaltă tânără, care primise să fie sacrificată caimanului, se urcă şi ea alături de prima pe capul monstrului. Atunci tatăl acesteia strigă:
— Caimanul este mort!
— Toată lumea să intre în fluviu! îngădui regele. Vom vedea dacă e adevărat sau nu! Toată lumea a intrat în apă şi toţi şi-au dat seama că animalul era într-adevăr mort.
— Ei bine, zise regele, cel care va dovedi că a omorât caimanul va avea de la mine tot ce-mi va cere! De faţă se aflau o grămadă de mincinoşi care începură să strige:
— Eu l-am omorât!
— Eu am venit ieri seară aici!
— Caimanul a vrut să mă mănânce, dar eu l-am ucis!
Fiecare se străduia să-l convingă pe rege că el este învingătorul caimanului, şi să câştige răsplata.
Un rob, care era acolo, ridică brăţările şi sandaua lui Samba.
— Iată — spuse el — brăţările şi sandaua învingătorului.
— Bine, hotărî regele, cel căruia îi vor veni bine aceste brăţări şi va putea încălţa această sanda, a omorât caimanul şi acela va primi răsplata!
Mulţi încercară brăţările şi sandaua lui Samba, dar ele nu veniră nimănui. Atunci, ieşi la iveală roaba şi spuse:
— La coliba mea s-a oprit ieri seară un străin. Lă sosire, mi-a cerut apă. l-am dat apă stătută, singura pe care o aveam, dar el m-a lovit. După aceea a plecat; a întârziat vreo trei ceasuri, iar când s-a întors mi-a dat să beau apă proaspătă. Nu aveţi decât să-l chemaţi şi să-l cercetaţi. În ce mă priveşte, sunt sigură că el l-a omorât pe caiman!
Atunci regele a trimis oameni să-l caute pe noul venit:
— Să mi se aducă acest străin, zise el. Îl veţi încunoştinţa că-l cheamă regele!
Trimişii alamyului (căpetenia) se duseră la coliba roabei, unde-l găsiră pe Samba dormind. Îi dădură o palmă, pentru a-l trezi. Furios că fusese tulburat din somn, Samba le trase câte un picior.
Atunci regele trimise un alt om pentru a încerca să-l trezească:
— Lasă-mă să dorm până ce termin, îi strigă Samba. Dacă mai vine careva să mă trezească, îl omor!
Au aşteptat timp de două ore. În sfârşit, Samba se trezi. Veni la fluviu.
Îl salută pe rege şi regele îi răspunse la salut. Pe urmă, îi făcu loc lângă el şi îl pofti să se aşeze. Luând brăţările şi sandaua i le arătă:
— Sunt ale tale? îl întrebă el.
Samba scoase atunci din buzunar cealaltă sanda şi se încălţă cu amândouă.
— Ei bine, zise regele, de acum încolo ai să locuieşti la mine.
Şi îi dărui o colibă mare şi foarte înaltă, un adevărat palat.
Regele trimise oameni să caute bagajele lui Samba, să-i aducă robii şi iapa. Toţi s-au aşezat în ograda regelui. S-au tăiat o mulţime de miei, Samba a stat două luni pe lângă Elel Bildikry, şi în tot acest timp petrecea mereu cu fete tinere. La sfâşitul acestui timp, regele îşi chemă oaspetele:
— În ce scop ai venit în această ţară? Ce nevoi te-au adus aici?
Şi Samba a răspuns:
— Nu am nevoie decât de războinici!
Elel Bildikry şi-a chemat sfetnicii şi le-a spus:
— Învingătorul caimanului ne cere să-i dăm oşti!
— Să meargă la Fouta!? au protestat sfetnicii. Cum o să meargă oştile noastre până acolo?
— Dar acest om, a reluat regele, cum a putut veni de la Fouta până aici? Nu uitaţi că timp de un an de zile n-am putut lua nici un strop de apă din fluviu şi că el l-a omorât pe acela care ne împiedica să ne potolim setea; drept răsplată, nu ne cere decât nişte războinici, aşa că nu-i chip să-l refuzăm!
— Ei bine! au spus sfetnicii, iată ce vom face. Există un rege pe care-l cheamă Birama Ngurori. Să-l trimitem la el pe Samba să-i fure turmele şi să ni le dăruiască nouă. În schimbul acestor turme, noi îi vom încredinţa oastea şi vom merge cu el în ţara lui să ne războim!
Sfetnicii nu urmăreau altceva decât să scape de Samba printr-o simplă făgăduială. Erau siguri că-şi va pierde viaţa în lupta împotriva lui Birama Ngurori, pentru că acest rege, ştii, era foarte puternic.
Pentru a ajunge acolo, până-n ţara lui Birama Negurori, Samba trebuia să străbată cel puţin optsprezece mlaştini, şi între fiecare din aceste mlaştini este cale de opt zile, ba chiar şi mai mult. Turma lui Birama era păzită de trei sute ciobani îmbrăcaţi, şi unii şi alţii, cu bluze şi pantaloni roşii, pe cap cu tichii roşii, încălţaţi de asemenea cu roşu, şi călare pe cai albi, cai de căpetenii.
După ce trecu mlaştinile, Samba se duse la ciobani:
— Vă voi lua boii! le spuse el.
— Eşti nebun, i-au răspuns ei. Înainte de a lua aceşti boi va trebui să ne omori pe toţi!
— Haide! porunci Samba, mergeţi în faţa mea şi mânaţi boii încotro vă voi conduce eu!
Ciobanii n-au vrut să-i dea ascultare. Se aruncară pe loc asupra lui Samba, cu suliţele în mână. I-au dat numeroase lovituri, dar lăncile nu l-au străpuns, deoarece avea un grigri (talisman) foarte bun. În schimb, Samba i-a omorât pe toţi, în afară de unul singur, căruia, după ce-i tăie urechile, îi spuse:
— Du-te la Birama Ngurori şi povesteşte-i că i-am luat boii!
Omul plecă. Ajunse în coliba cea mare a lui Birama. Cel dintâi căruia îi ceru să meargă la rege şi să-i dea de ştire despre moartea ciobanilor şi despre furtul boilor îi răspunse:
— Nu! Nu vreau să mă duc!
Birama dormea încă. Una dintre soţiile sale îşi aranja părul după moda peuhl.
— Cum vei cuteza să-i dai o asemenea ştire lui Birama? l-a întrebat ea.
Apoi, s-au sfătuit să-i cheme pe toţi grioţii cu rihalmele (viorile) lor.
Femeile, împreună cu această soţie a lui Birama şi cu sora ei, au pregătit un mafelalo2 cu frunze de copaci. O dată mafelalo terminat, au mers să-l pună binişor lângă Birama care dormea. Pe urmă, au cules hamond3 şi ngotote (arbust al desişurilor). Aroma l-a învăluit pe Birama şi Birama s-a trezit. Îşi văzu grioţii cântând cu viorile.
— Ce s-a întâmplat? Ce înseamnă asta? au fost primele sale cuvinte la deşteptare.
Un om înaintă tremurând:
— Un peuhl — zise el — a venit la ciobanii tăi. A vrut să-ţi ia boii…
N-a terminat vorba că Birama l-a şi omorât.
— Alah în persoană, strigă el mânios, şi nici Alah nu mi i-ar putea fura!
Un alt om se apropie şi povesti ce se întâmplase. Birama îl omorî şi pe acesta. A omorât în acest fel trei. Ceilalţi au fugit toţi.
Intră atunci sora lui Birama, aducând mafelalo. Îl aşeză în faţa lui, spunându-i:
— Iată ce ai să mănânci de aci înainte, deoarece un peuhl ţi-a furat boii. Nu ţi se mai poate da altceva!
Regele Birama încălecă pe calul Golo (adică alezanul4). Călări plin de mânie şi, dincolo de sat, îl ajunse pe Samba Gueladio. Acesta opri turma şi-l aşteptă liniştit pe Birama.
— Tu eşti acela care a venit să-mi fure boii?
— Da, eu sunt. Dar îţi voi lăsa câţiva şi ţie dacă asta îţi faca plăcere. În ce priveşte restul, îl păstrez pentru mine!
— Ai putea face asta, zise Birama, dacă mai înainte m-ai omorî pe mine!
Samba îşi scoase pipa, bătu amnarul, o aprinse şi trase câteva fumuri. După asta zise:
— Facă-se după voia ta. Alege ce vrei!
În acest fel i-a vorbit Samba regelui.
Birama împinse cu hotărâre suliţa împotriva lui Samba. Suliţa s-a rupt pe loc în două bucăţi. Luă în grabă o altă suliţă şi lovi din nou. A lovit cu toate suliţele lui, până ce nu i-a mai rămas nici una întreagă. Samba lovi la rândul lui. Dar suliţa acestuia se sfărâmă şi ea.
Atunci Samba a sărit pe iapă şi amândoi se luptară de-a călare şi sub ei, caii se sfâşiau unul pe altul şi se loveau cu furie. În sfârşit, Samba învinse, şi Birama fugi.
Iată-i la tataua (ogradă împrejmuită) lui Birama. Acest tata avea mai multe îngrădituri, fiecare cu câte o poartă. Când Birama ajunse la cea dintii, oamenii săi îl lăsară să intre şi deschiseră focul asupra lui Samba. Atâta timp cât fumul împuşcăturilor încă nu se împrăştiase, oamenii au crezut că Samba căzuse. Dar lui Samba nu i se întâmplase nimic, ci-l văzură urmărindu-l pe rege în continuare; şi la fiecare poartă lucrurile se petrecură la fel, până ce Birama şi Samba au ajuns în mijlocul colibelor.
Aici Samba încetă urmărirea:
— Dacă n-ar fi soţia ta care te ocroteşte, te-aş omori! îi spuse el căpeteniei, dar sunt un naoule al ei (de acelaşi neam) şi nu-i pot respinge cererea, căci ea nu m-a jignit.
S-a întors la turmă, a luat 300 de vite şi i le-a trimis regelui zicând:
— Este un dar pe care i-l fac lui Birama Ngurori! Eşti un peuhl ca şi mine, îi zise el regelui, de aceea nu vreau să fii silit să te hrăneşti cu mafelalo.
Şi a plecat cu ceea ce păstrase din turmă.
Sosind la Elel Bildikry zise:
—- Iată boii lui Birama Ngurori!
— Bine! zise regele.
Dar sfetnicii veniră din nou la rege:
— Acest om a venit aici, îi spuseră ei, l-a omorât pe Niabardi Dalo şi, mai mult decât atât, a izbutit să ia turmele lui Birama. Bunicile noastre spuneau că nimeni n-a izbutit vreodată să pună mâna pe ele, dar el le-a luat! Dacă plecăm cu el la război, ne va omorî pe toţi!
— Acum sunteţi nevoiţi să-mi daţi oştile! le spuse Samba.
Iar femeile, care se aflau de faţă, strigară:
— Pentru că soţilor noştri le este frică să-l întovărăşească pe Samba, vom merge noi cu el!
Elel Bildikry îl chemă pe Samba şi îi făgădui ca peste câteva zile să-i dea oştile.
Satul avea patru intrări. Elel Bildikry porunci să se taie copaci mari.
— Să fie aşezaţi ca nişte trepte de scară. Când lemnul va fi tocat de picioarele cailor, numărul călăreţilor va fi socotit îndestulător.
De la fiecare intrare Samba a putut, timp de câteva zile, să vadă defilând caii şi călăreţii. În sfâşit, se declară mulţumit.
— E rândul infanteriştilor să iasă acuma! zise el, şi timp de câteva zile luă parte la trecerea infanieriştilor. Ajunge! Nu ne mai rămâne decât să plecăm!
Şi Samba o porni la drum spre Fouta. Când fu aproape de hotar porunci coloanelor să se îndrepte spre Nguiguilone, urmând malul fluviului. El se duse să-şi vadă mama încredinţată lui tunka.
Coloana număra mulţi cai. În ziua în care Samba a părăsit-o, pentru a merge la Tiyabo, în Fouta, tunka îşi zise: „Samba s-a pierdut, desigur, în desiş“. Şi nemaitemându-se de el, a gonit-o din sat pe mama lui Samba şi pe robii acesteia.
Robii au luat un pendal (veşmânt larg de pânză) şi au făcut din el un fel de acoperiş ca la corturile maurilor şi mama lui Samba s-a aşezat sub acest acoperiş, pentru a se feri de soare. Pe urmă s-au risipit prin desiş, pentru a căuta puţin mei, şi de fiecare dată când vedeau un om cărându-şi recolta îl urmăreau şi culegeau ce cădea pe jos. S-au întors cu puţinul pe care l-au putut strânge: au făcut un cuscus (fiertură) prost, în care au adăugat frunze fierte de copaci, şi au hrănit-o pe mama stăpânului lor.
Era ceasul aproape două. Câţiva robi rămăseseră lângă mama lui Samba. Deodată, au auzit un banbado (griot peuhl) strigând:
— Uldu Gueladio Diegui! ceea ce înseamnă: „Mi-e frică de Samba, îl respect ca pe stăpânul meu!“
Glasul puternic şi limpede era glasul lui Sevi. Dădea de veste, desigur, că Samba venea.
— Se aude un bambado, strigară robii. Fără îndoială că soseşte Samba!
Mama lui Sevi zise:
— Chiar aşa, mi se pare că ăsta e glasul fiului meu!
Dar mama lui Samba îi răspunse cu tristeţe:
— Griotul e nebun de cântă astfel, căci fiul meu a pierit. Niciodată nu-mi voi mai vedea băiatul! Dar Umulatoma, iapa lui Samba, ajungând la fiuviu, Samba şi trecu apa călare.
Îngrozit, tunka le spuse oamenilor săi:
— Când Samba mă va căuta, spuneţi-i că sunt mort de multă vreme!
Căutându-şi mama, Samba o găsi în afara satului.
— Ce înseamnă asta? o întrebă el.
Şi mama lui îi răspunsese:
— Iată, băiatul meu, cum s-a purtat tunka de la plecarea ta!
— Bine! spuse Samba şi se duse la casa lui tunka.
Îi întrebă pe oamenii lui:
— Unde este tunka? Duceţi-vă de mi-l căutaţi!
— Tunka a murit de mult!
— Duceţi-mă la groapa lui. Chiar dacă-i mort, voi aprinde un foc şi-l voi arde.
L-au dus puţin mai departe:
— Iată unde este înmormântat tunka!
Samba chemă câţiva oameni, le porunci să sape în locul arătat, dar nu găsi nimic.
— Scoate-ţi-l din colibă, porunci el. Vreau să-l văd!
L-au târât pe tunka până în mijlocul satului. Samba, care rămăsese călare pe iapa sa, luă o creangă şi, întinzând braţul, spuse:
— Îngrămădeşte bijuterii, aur, pandale şi guinee (monede) până când grămada va ajunge la înălţimea mâinii mele!
Tunka începu să îngrămădească aurul, pandalele şi monezile în locul arătat. Când grămada ajunse la înălţimea de un metru, Sevi sări de pe calul său drept deasupra. Strivi pandalele şi zise:
— Grămada nu este destul de înaltă! Mai puneţi încă!
Se mai aduse un rând de aur şi Sevi reîncepu să teşească grămada, până ce Samba spuse:
— Ajunge! După aceea, Samba i se adresă lui tunka:
— Altădată, dacă ţi-o mai las pe scumpa mea mamă în grije, adu-ţi aminte de ceea ce am făcut acum şi aşteaptă-te să păţeşti la fel!
Luă nişte pagnesuri (şorţuri), le umplu cu aur şi le dete mamei sale şi oamenilor lui. După aceea, plecă la drum.
Merse până la Uakulde în Fouta. Nu-i departe de aici. (Adică de Yang-Yang.) Merse încoace şi încolo, până ce regăsi coloanele lui Nguiguilone. Do aici, trimise un sol unchiului său, pentru a-i spune să se pregătească, fiindcă se vor lupta la Bilbaci.
În acest timp, unchiul său era la Sadel, lângă Kayaedi. Samba se duse. să-l caute şi văzu că Konkobo îl aştepta cu armata sa. Pe atunci, aici, înaintea luptei se făcea um mare tam-tam, şi tama (toba mică) de război a grioţilor se numea alamari, iar jocul pe care-l dansau nu era îngăduit decât celor viteji. Jocul se numea de asemenea alamari şi se dansa cu lancea în mână.
Tama, despre care vorbesc, era acoperită cu pielea unei fete tinere. Din locul unde se afla, Samba auzi zgomotul tam-tamului: „Ei bine, îşi zise el, vreau să mă duc şi eu acolo! Vreau să joc alamari!“
Griotul lui, Sevi Malalaya, îl întrebă:
— Eşti nebun? Tu trebuie să rămâi aici până mâine!
Dar Samba îi răspunse:
— Spune ce vrei, nu-mi pasă! Eu tot mă voi duce!
Şi trecu fluviul. S-au dus până la tam-tamul acela şi Samba a intrat în cercul celor care jucau. Acoperindu-şi capul cu şorţul şi ascunzându-şi faţa, veni să joace cu lancea în mână.
Dar oamenii, recunoscându-l, spuseră:
— Acesta este Samba Gueladio Diegui!
Fără să scoată o vorbă, intră în tam-tam. Îşi chemă apoi verii, fiii lui Konkobo Musa, şi le zise:
— Veniţi să intrăm în coliba tatălui vostru. Avem de vorbit împreună.
Acolo, se afla un prins de război, cu numele de Mahunde Gale, pe care-l durea ochiul. Fiul lui îl întrebă:
— Tată, cum vrei să lupţi mâine în starea asta?
— Adu-mi un kilogram de ardei, îi răspunse tatăl. Îşi puse apoi ardeiul pe ochiul bolnav, pe care şi-l prinse cu un bandaj. Pe urmă rămase culcat şi când îşi scoase bandajul, ochiul lui era roşu ca focul.
— Când oastea lui Samba va vedea un om cu un ochi atât de îngrozitor de roşu — zise el — o va lua la goană, de teamă.
La ora şase dimineaţa, coloanele lui Samba şi cele ale lui Konkobo începură lupta. Samba, care rămăsese culcat în coliba lui Konkobo Musa, petrecu noaptea glumind cu verii lui, până ce soarele se ridică. Atunci, el le spuse, de faţă cu toţi cei care se aflau în preajmă:
— Aduceţi-mi apă să mă spăl!
Pe urmă, îşi luă suliţa şi ieşi din sat. Străbătând rândurile soldaţilor lui Konkobo Musa, se îndreptă spre coloanele sale.
Îşi găsi iapa unde o lăsase, legată de-un ţăruş. Porunci să fie înşeuată şi robul o înşeuă. Apoi încălecă şi în galop pătrunse în coloanele lui Konkobo, îşi scoase puşca sa, Busalarbi, din teacă, şi cu o singură împuşcătură omorî cel puţin cincizeci de războinici.
— Cum! îşi spuneau soldaţii lui Konkobo, noi am crezut că încă de la începutul bătăliei oştile lui Samba o vor lua la fugă şi ele, iată că nici nu se gândesc! Ba dimpotrivă!
Şi, descurajaţi, îşi părăsiră căpetenia. Merita să fie văzuţi cum fugeau. Dar Konkobo nu era din aceia care fug. Când calul său căzu mort, luă pământ şi-şi umplu sertesala (pantalonii), aşa încât chiar dacă ar fi vrut să fugă, n-ar fi putut, fiindcă pantalonul atârna prea greu.
Ucigându-i pe toţi cei din jurul lui, Samba se pomeni în faţa lui Konkobo, care sta în picioare lângă calul mort:
— Ei bine, tată, îl întrebă Samba, ce s-a întâmplat?
— Iată, răspunse Konkobo, mi-a fost ucis calul! Samba alergă după un călăreţ al lui Konkobo, îl omorî şi-i aduse calul:
— Tată, îi zise el, urcă-te pe calul ăsta şi continuă lupta!
Konkobo se aşeză din nou în şa. Se aruncă asupra coloanelor lui Samba. Însă şi cel de-a doilea cal al său căzu mort la pământ.
Samba din nou se duse la el:
— Ei bine, tată, întrebă el, iar ţi-a fost ucis calul?
Se duse, omorî un alt călăreţ de-al lui Konkobo, şi din nou îi aduse acestuia un cal.
Samba a înlocuit astfel cel puţin de opt ori caii ucişi sub unchiul său. Îi omorî pe toţi feciorii lui Konkobo. Iată-l stăpân pe Fouta.
Îl duse apoi pe unchiul său, Konkobo, afară din sat şi-i spuse:
— De acum încolo, vei rămâne aici. Vei cere de pomană!
Când Samba muri şi când fu pus în pământ, un peuhl, trecând pe lângă mormântul său, văzu capul fostului rege din Fouta ieşind din groapă:
— Ah! zise el, iată un cap de porc care îşi închipuie că n-a murit încă!
Şi cu bastonul lovi cu putere ţeasta. Băţul se rupse şi o ţandără intră în ochiul peuhlului care muri. Bambado (locuitorii) din Fouta au zis atunci:
— Samba nu poate muri; el este acela care l-a ucis pe peuhl.
- griot = poet-cântăreț ambulant în Africa occidentală, căruia i se atribuie adesea puteri supranaturale. ↩︎
- amestec de larih şi delalo — mei şi lapte prins — în care se pun câteva frunzuliţe de arbori. ↩︎
- hamondul este un clei parfumat, pe care ulufii îl numesc momunghene sau tiury. ↩︎
- alezan = (despre cai) de culoare roșcată. ↩︎