Un vânător a vânat multă vreme, împreună cu fraţii şi rudele sale, într-o anumită regiune. El şi ai săi stârpiră toate animalele din acea parte, până nu mai rămase nici unul. Atunci, vânătorul îşi adună rudele şi le spuse:

— Am omorât toate animalele de vânat din acest ţinut. Acuma, trebuie să mergem în altă parte. Pregătiţi-vă de plecare.

Şi vânătorul plecă cu cele şapte femei ale sale, cu fraţii şi cu părinţii săi.

Vânătorul se aşeză într-un ţinut locuit de o terielă (un fel de zmeoaică), ce avea obiceiul să se transforme în cămilă şi să se plimbe prin pădure şi prin câmpie sub această înfăţişare. Dacă întâlnea un om singur, cămila se arunca asupra lui şi-l mânca cu cal cu tot. Dacă întâlnea mai multe persoane, nu le ataca, ci păştea liniştită iarbă. În acest fel, vânătorul îşi pierdu fraţii şi părinţii unul câte unul, pentru că nici un vânător care pleca singur nu se mai întorcea.

La sfârşit, rămase numai cu un frate al său.

Vânătorul îşi spuse:

— De fiecare dată când unul dintre ai mei a plecat singur la vânătoare nu s-a mai întors. Vreau să văd despre ce-i vorba şi cui datorez pierderea pe care-am suferit-o.

Îl chemă deci pe ultimul său frate şi-i spuse:

— Du-ţi calul la izvor dincolo de sat şi adapă-l.

Frate-său încălecă şi porni, dar, pitit în mărăciniş, vânătorul îl urmări pe ascuns.

Şi vânătorul îşi văzu fratele ducându-se călare spre izvor şi pe cămila care păştea acolo înghiţindu-l cu cal cu tot. Vânătorul fu atât de înspăimântat, încât o luă la goană, pentru a ajunge cât mai iute în satul cel mai apropiat. Cămila băgă de seamă lucrul acesta. Vânătorul fugea către sat. Teriela, preschimbată în cămilă, îl urmărea tot aşa de repede pe cât fugea şi el.

Vânătorul ajunse în sat şi se grăbi spre piaţa unde oamenii, adunaţi, erau aşezaţi în cerc pe bănci de piatră. Vânătorul se aşeză pe una dintre băncile de piatră, printre ceilalţi oameni.

Îndată după asta, teriela, sosi în sat. Părăsindu-şi înfăţişarea de cămilă, intră în sat sub chipul unei tinere fete foarte frumoase şi îmbrăcată minunat. Străbătu satul şi se duse deîndată în piaţa unde erau aşezaţi oamenii. Toţi o priviră cu uimire, pentru că era deosebit de frumoasă. Vânătorul se sperie însă, căci recunoscuse în ea pe teriela care, sub forma unei cămile, îi înghiţise pe toţi ai lui.

Frumoasa fată se aşeză pe o bancă de piatră, între vânător şi un alt om. Cei de faţă erau atât de uimiţi de frumuseţea ei, încât nici unul nu îndrăznea să scoată o vorbă. Dar străina le spuse oamenilor:

— Sunt o fată tânără şi am venit aici să-mi caut un bărbat. Vreau să mă mărit cu un bărbat care să fie mai puternic decât mine. Îl voi lua pe acela dintre voi care, luptându-se cu mine, mă va pune la pământ. Nu mă voi mărita însă cu nici unul dintre cei pe care îi voi dobori eu!

Toţi oamenii, în afară de vânător, se ridicară şi fiecare vru să lupte primul, pentru că fiecare credea că va putea s-o învingă pe frumoasa fată. Dar ea îi doborî unul după altul, aşa că nu mai rămase să se lupte decât cu vânătorul.

Frumoasa fată se apropie de vânător şi-i spuse:

— Nu vrei să te lupţi şi tu cu mine? Eşti singurul care nu m-ai vrut de soţie, şi tocmai cu tine mi-ar plăcea să lupt!

Vânătorul băgă de seamă că e într-adevăr foarte frumoasă. Dar mai ştia şi că ea e teriela care, sub înfăţişarea cămilei, îi înghiţise fraţii şi părinţii. Deşi se temea, atunci când frumoasa îi ceru să lupte, vânătorul se ridică încet de pe bancă. Se apropie de ea, pentru că îi era ruşine să se arate fricos înaintea celorlalţi oameni.

Vânătorul se apropie cu teamă de fata cea frumoasă. Dar abia o atinse că aceasta se şi trânti la pământ, spunându-i:

— M-ai învins! Eşti singurul dintre toţi cei cu care m-am luptat şi pe care nu l-am putut învinge, de aceea voi fi nevasta ta!

Văzând cât de frumoasă era tânăra fată şi dându-şi seama că nu va putea scăpa de ea, se însură deci cu teriela. La câteva zile după nuntă, el îi spuse soţiei sale:

— Mă voi duce la locul meu de vânătoare. Tu rămâi aici. Voi veni din când în când să te văd, pentru a mă îngriji de tine!

Teriela zisa:

— Ia-mă şi pe mine la locul tău de vânătoare!

Dar vânătorul îi răspunse:

— N-o pot face, pentru că pe acest teren de vânătoare se află familia mea. Sunt acolo toate rudele mele, fiii fraţilor mei, verii mei şi cele şapte neveste ale mele. Şi tu, tu eşti o terielă şi i-ai înghiţi pe toţi!

Teriela zise:

— Îţi jur că nu voi face rău nici uneia dintre rudele tale, pentru că acum sunt nevasta ta. Îndepărtează-le numai pe cele şapte femei ale tale, pentru că nu voi putea trăi în pace cu ele; le voi înghiţi pe toate şapte şi pe copiii pe care i-ai avut de la ele!

Vânătorul îşi dădu seama că nu va putea să-şi ocrotească femeile de terielă dacă nu le va ascunde foarta bine. Înţelese de asemenea că teriela voia cu orice preţ să-l însoţească la locul său de vânătoare. El îi spuse deci frumoasei sale femei, teriela:

— Aşteaptă-mă aici; le voi alunga pe cele şapte femei, pentru că nu vreau să le mănânci, pe ele şi pe copiii pe care-i aşteaptă. Când le voi fi îndepărtat, mă voi întoarce şi te voi duce la locul meu de vânătoare!

Vânătorul se întoarse îndată la ai lui. Aproape de satul în care locuia cu rudele sale, săpă în pământ o groapă mare. Orândui încăperi şi le înzestră cu toate cele trebuincioase. Aduse îndeosebi o mare cantitate de mâncare, pentru ca cele şapte femei să aibă din destul, timp de mai multe luni. Pe urmă îşi coborî în groapă cele şapte neveste, care erau toate însărcinate, dar care-şi aşteptau copiii la soroace diferite, le linişti cu vorba, le arătă locuinţa pe care le-o pregătise şi acoperi totul cu un acoperiş drept, pe urmă cu pământ, în aşa fel încât nimeni să nu poată descoperi casa subpământeană.

Treaba terminată, se întoarse în satul unde se însurase cu teriela şi o aduse pe frumoasa femeie în satul său, la rudele sale. Teriela îşi ţinu făgăduiala şi nu mai înghiţi pe nimeni din familia vânătorului.

În acest timp, sub pământ, cea mai în vârstă dintre cele şapte femei aduse pe lume un copil. Femeile se văitau, şi cale şase mai în vârstă spuseră:

— Ce-o să se aleagă de acest copil, ce-o să se aleagă de cei şase copii ai noştri? Aici nu putem nici măcar să ne hrănim cum trebuie. Cum să ne mai creştem şi copiii?

Singură, cea mai tânără dintre cele şapte femei nu se plângea şi nu se văita, cu toate că şi ea era însărcinată. Celelalte şase femei se hotărâră atunci să-şi omoare copiii pe care urmau să-i nască în locuinţa subpământeană, să-i împartă în şapte părţi şi să-i mănânce. Şi aşa au şi făcut; primul copil, o dată născut, a fost ucis şi fiecare îşi primi partea sa, pe care o mâncă. Singură, cea mai tânără îşi puse de o parte porţia. După o lună, a doua femeie aduse pe lume un copil. Din nou cele şase femei mai în vârstă plânseră şi se văitară. Din nou ele hotărâră să omoare copilul. Din nou împărţiră copilul omorât şi fiecare îşi mâncă partea, în afară de cea mai tânără, care păstră bucata ce-i fusese dată.

În fiecare lună, altă femeie aducea pe lume un copil. După şase luni, cele şase femei mai în vârstă aduseseră pe lume, omorâseră, îşi împărţiseră şi-şi mâncaseră copiii. Singură, cea de a şaptea şi cea mai tânără îşi păstra porţiile şi nu le mânca. A şaptea lună născu şi ea şi abia adusese pe lume un băiat că cele şase femei mai în vârstă veniră şi-i cerură, cu plânsete şi vaiete, să facă întocmai ca ele: să-şi omoare băiatul şi să-l împartă cu celelalte.

Cea mai tânără dintre cele şapte femei, care adusese pe lume băiatul, le ascultă şi spuse:

— Nu voi face ca voi!

Cele şase femei se supărară şi spuseră:

— Ţi-ai mâncat partea din fiecare din copiii noştri, acum îţi cerem să faci şi tu la fel!

Cea mai tânără le răspunse:

— Vă înşelaţi. N-am mâncat nimic şi ca dovadă iată, vă dau înapoi ceea ce mi-aţi dat!

Şi ea inapoie mamelor bucăţile primilor născuţi. Pe urmă zise:

— Eu nu-mi voi omorî copilul. Îi voi da tot ceea ce voi putea să-i dau şi cred că va creşte mare şi puternic, fără ca voi să vă lipsiţi de ceva!

Cele şase mame mai în vârstă nu spuseră nimic. Mâncară resturile copiilor pe care cea mai tânără le dăduse înapoi şi o lăsară în pace pe mamă şi pe fiul ei.

Copilul celei mai tinere femei se născuse mare şi puternic. Crescu repede şi, învăţând să alerge, începu să se joace cu beţe şi cu pietre. Într-o zi, băiatul găuri o piatră, o aşeză în vârful unui băţ şi începu să zgârie cu ea tavanul camerei de sub pământ. Băiatul zgârie, zgârie şi nu avu astâmpăr până ce nu străpunse tavanul pe care vânătorul îl aşezase deasupra locuinţei; lumina zilei pătrunse prin el.

Băiatul alergă la mama lui şi-i spuse:

— Ce-i asta, mamă?

Mama îi răspunse:

— Lumina soarelui. Ceilalţi oameni nu trăiesc, ca noi, sub pământ, ci deasupra pământului, sub cerul limpede!

Băiatul întrebă:

— Mamă, noi de ce trăim în întuneric, sub pământ, când ceilalţi oameni trăiesc pe pământ, în lumină?

Mama zise:

— Tatăl tău, care este un mare vânător, a fost silit de o terielă să se însoare cu ea; atunci, pentru ca teriela să nu ne mănânce pe noi şi pe celelalte femei ale sale, tatăl tău ne-a făcut această locuinţă sub pământ şi de aceea trăim în întuneric!

Băiatul ascultă cele spuse de mama lui. Când îl lăsă singur, el mări gaura din tavan. În fiecare zi lărgea spărtura.

După câteva zile, băiatul fu destul de puternic pentru a se căţăra pe stilpul de susţinere până la acoperiş. Apoi ieşi afară prin gaura din tavan. Văzu cerul deasupra lui. Văzu cerul, văzu copacii şi ferigile. Văzu satul tatălui său. Numai că el nu ştia acest lucru. La intrarea în sat, un plăcintar pusese lângă el o scândură mare acoperită cu sfenşi (prăjituri), pe care le vindea trecătorilor. Băiatul se aşeză lângă el şi îl privi în tăcere cum lucrează. Din când în când, el îi întindea omului câte un obiect de care avea nevoie sau ridica de pe jos câte un lucru care cădea. Toată ziua îl ajută pe plăcintar, seara se ridică şi vru să plece. În ziua aceea, omul îşi vânduse toată marfa. Nu-i mai rămăsese decât o prăjitură. Când băiatul vru să plece, el îi spuse:

— Ia asta!

Băiatul îi mulţumi, apoi îl rugă:

— Împrumută-mi puţin cuţitul!

Omul i-l dădu, şi băiatul tăie prăjitura în opt bucăţi. Înapoie cuţitul omului, mâncă una din cele opt bucăţi, apoi alergă spre locuinţa celor şapte femei.

Băiatul coborî pe gaura din tavan, se duse la mama lui şi îi dădu o bucată de prăjitură. Se duse apoi la cele şase femei mai în vârstă şi le dădu şi lor câte o bucată de prăjitură. Mama, fericită de ceea ce făcuse fiul ei, îi mulţumi şi-i zise:

— Pentru tine am îndurat suferinţe, tu îmi plăteşti cu bucurii!

Cele şase femei mai în vârstă începură să plângă şi să se vaiete, strigând:

— Ah! De ce ne-am omorât copiii? Dacă nu i-am fi omorât şi mâncat pe copiii noştri, s-ar fi dus şi ei acum să ne caute prăjituri!

Cele şase femei mai în vârstă erau foarte amărâte.

A doua zi dimineaţa, băiatul se urcă din nou pe pământ, prin gaura din tavan, şi alergă din nou la omul care vindea sfenşi, aşezat la intrarea în sat. Îl ajută să-şi vândă prăjiturile, iar seara îşi primi porţia, o împărţi în opt şi o aduse acasă. Făcu la fel trei zile în şir.

În cea de a patra zi, marele vânător — tatăl băiatului şi bărbatul terielei şi al celor şapte femei închise — trecu pe acolo. Văzându-l pe băiat, vânătorul îl întrebă pe omul care vindea prăjituri:

— Cine este acest ajutor pe care ţi l-ai luat?

Omul răspunse:

— Acest băiat, care vine aici în fiecare dimineaţă, iese de colo, din gaura aia, mă ajută toată ziua, iar seara îi dau o prăjitură. Împarte prăjitura în opt bucăţi, din care mănâncă una, iar celelalte şapte le duce cu el.

Vânătorul se uită la băiat şi-l întrebă:

— Cui duci tu cele şapte bucăţi de prăjitură?

— Duc o bucată mamei mele — răspunse băiatul — iar pe celelalte le dau calor şase femei mai în vârstă ale tatălui meu, care locuiesc jos, cu mama mea.

Când vânătorul auzi acestea, fu sigur că băiatul era fiul său şi că mama băiatului era nevasta lui. Dar vânătorul nu-i spuse băiatului nimic. Se întoarse către omul care vindea prăjituri şi-i zise:

— De azi înainte, în fiecare zi, să-i dai acestui băiat nu una, ci opt prăjituri. Le voi plăti eu!

După aceasta vânătorul plecă. De atunci, băiatul aducea în fiecare seară mamei şi celor şase femei mai vârstnice câte o prăjitură, şi bucuria lor fu mare. Acum vânătorul venea adesea să vadă ce face băiatul. Îi cumpără haine şi alte lucruri de care avea trebuinţă. Trimitea prin el toate cele necesare în casa subpământeană, dar nu-i spuse niciodată că el era tatăl lui, aşa că băiatul nu ştia nimic. Vânătorul nu voia ca frumoasa lui femeie, teriela, să descopere că băiatul îi era fecior.

Când veni toamna şi când fructele începură să se coacă, vânătorul se duse să-şi găsească băiatul în locul unde vindea prăjituri şi, arătându-i smochinii, îi spuse:

— Priveşte, aceşti smochini îmi aparţin; îţi dau voie să vii aici în fiecare noapte şi să iei pentru mama ta câte smochine vrei. Du şi celor şase femei, dar bagă bine de seamă: s-ar putea ca într-o zi o femeie să vină aici; e foarte frumoasă, dar să ştii că e terielă. Dacă această femeie te întâlneşte şi te întreabă cine este mama ta sau cine este tatăl tău, tu nu trebuie să-i spui ce ştii, nici să arăţi că ai o mamă sub pământ. Teriela te-ar înghiţi îndată, s-ar coborî la mama ta şi la cele şase femei şi le-ar mânca. Dacă teriela te va întreba cine sunt părinţii tăi, răspunde-i: „Mama mea este un smochin“.

Băiatul făgădui tatălui său să ţină minte cele spuse de el.

În fiecare noapte, băiatul se urca în smochin şi culegea fructe, pe care le aducea apoi mamei sale şi celor şase femei din casa subpământeană. Mamă-sa era foarte bucuroasă. Cele şase femei mai vârstnice mâncau smochinele, apoi plângeau şi se văicăreau, zicând:

— Dacă nu ne-am fi omorât şi mâncat copiii, s-ar urca şi ei acuma pe pământ şi ne-ar aduce smochine.

Într-o noapte, băiatul se urcă din nou pe pământ şi se duse la smochinii de la ferma tatălui său. Se urcă într-un smochin şi culese fructe. Dar tot în acea noapte, teriela sa îndreptă şi ea spre ferma soţului ei, vânătorul, pentru a culege câteva smochine. Când ajunse lângă cel mai mare smochin, văzu suit în arbore un băiat pe care nu-l cunoştea. Apropiindu-se încet de pom şi înşfăcându-l pe băiat de un picior, teriela îl întrebă:

— Spune-mi cine este tatăl tău?

Băiatul îi răspunse:

— Tatăl meu e un smochin!

Teriela mai întrebă:

— Spune-mi cine este mama ta?

Băiatul zise:

— Mama mea este un smochin!

— Dacă-i aşa, spuse teriela, coboară fără nici o teamă, nu-ţi voi face nici un rău!

Băiatul cobori cu smochinele şi plecă în grabă.

Noaptea următoare, băiatul părăsi iar locuinţa subterană prin spărtura din tavan, se urcă pe pământ şi se căţără din nou în smochin pentru a culege fructe. După puţin timp, teriela reveni, îl apucă de picior şi-l întrebă:

— Spune-mi cine este tatăl tău?

Băiatul zise:

— Tată-meu este un smochin!

Teriela mai întrebă:

— Spune-mi cine este mama ta?

Băiatul zise:

— Mama este un smochin!

Cu acestea, teriela, liniştită, îl lăsă să fugă, fără să-i facă nici un rău. Ea îl întrebă pe băiat la fel şi-n cea de-a treiă noapte, după ce-l găsise în smochin şi după ce-l apucase de un picior. Băiatul îi răspunse din nou:

— Tatăl meu este un smochin, mama mea este un smochin!

Şi cu asta, teriela, pentru a treia oară, îl lăsă în pace.

Noaptea a patra, băiatul se urcă din nou pe pământ prin spărtura din acoperiş, pentru a se duce la ferma vânătorului ca să culeagă fructe. Se căţără în marele smochin; dar abia apucă să se urce că teriela sosi, îl apucă de picior şi-i zise:

— Spune-mi cine e tatăl tău?

Băiatul răspunse:

— Tatăl meu este un smochin!

Teriela zise:

— Spune-mi cine este mama ta?

Băiatul răspunse:

— Mama mea este un smochin!

— Ascultă ce-am să-ţi spun, zise teriela. Sunt femeie măritată şi n-am copii. Am să te înfiez şi de aici înainte eu voi fi mama ta. Bărbatul meu, care este un mare vânător, va fi tatăl tău. Îţi vom face o viaţă plăcută.

Băiatul zise:

— Mi-e frică să nu mă mănânci, pentru că n-am drept tată şi mamă decât un smochin care nu mă poate ocroti!

Teriela făcu jurământ şi zise:

— Nu, nu-ţi voi face nici un rău. Te voi păzi ca pe copilul meu!

Când teriela jură, băiatul cobori din smochin. Teriela îl luă în spinare şi-l duse în sat. Se opriră la casa vânătorului. Teriela intră în casă şi-l chemă pe soţul ei. Când vânătorul sosi, teriela îi spuse:

— L-am găsit pe acest băiat la ferma ta, într-un smochin. Părinţii lui sunt un smochin. Nu am copii, aşa că am hotărât să-l înfiez. Tu şi cu mine să fim de-acum încolo părinţii lui. I-am făgăduit că nu-l voi mânca!

Vânătorul recunoscu în băiat pe fiul său. Bucuros, el lăudă hotărârea frumoasei sale femei.

Teriela îl ocrotea pe băiat, îl hrănea şi îl îngrijea foarte bine, spre marea bucurie a vânătorului. Dar el nu-i spuse încă băiatului că era tatăl lui.

În acest timp, mama aştepta sub pământ întoarcerea fiului, ca de obicei, cu smochinele. Băiatul nu se întoarse în noaptea aceea. Nu se întoarse nici a doua zi şi nici în noaptea următoare. Maică-sa plângea. Cele şase femei mai vârstnice plângeau şi spuneau:

— Acum băiatul nu ne mai aduce nici pâine, nici smochine! Aşa se întâmplă când creşti un fiu. Cum se face mare, cum îl pierzi. Şi-atunci durerea este cu atât mai năprasnică. Am făcut bine că i-am omorât şi i-am mâncat pe copiii noştri chiar de la nastere!

Plângând într-una, mama îşi spuse:

— De bună seamă că de data asta băiatul meu a fost înghiţit de terielă, frumoasa femeie a saţului meu!

Băiatul, bine îngrijit, se făcu repede mare şi puternic. Teriela îl privea în fiecare zi, de dimineaţă până seara, şi văzându-l cât de frumos creşte, începu să-i pară rău de jurământul ei:

— Nu pot să-l mănânc eu însămi pe băiat fără să-mi calc făgăduiala. Dar, pentru că s-a făcut aşa de mare şi de voinic, îl voi trimite surorii mele, care va şti ce să facă cu el!

Teriela îl cheamă într-o zi pe băiat şi îi spuse:

— Eu nu mă simt bine şi am nevoie de un leac puternic. Du-te deci la sora mea şi cere-i ficatul cămilei care munceşte pentru ea. Dacă te întorci fără ficatul cămilei, te voi mânca!

Şi teriela îi porunci băiatului să pornească la drum.

Băiatul porni, spunându-şi: „Teriela ori vrea să mă mănânce ea, ori vrea să mă dea pe mâna soră-si. Mă voi duce să cer un sfat.“ Şi se duse să-l caute pe Amrar Asemeni (bătrânul sfătuitor), căruia îi spuse:

— Teriela, care s-a însurat cu vânătorul, m-a înfiat. Ea a jurat să nu-mi facă nici un rău. Dar astăzi m-a trimis la sora ei, teriela din pădure, şi mi-a cerut să-i aduc ficatul cămilei acesteia. Spune că mă înghite dacă nu voi izbuti!

Amrar Asemeni zise:

— Poţi scăpa de terielă. Dacă ajungi la ea în timpul zilei, ascunde-te. Teriela nu se întoarce decât seara. Se va aşeza în faţa râşniţei şi va măcina făină. Pentru a-i fi mai uşor, îşi va arunca sânii ei mari peste umăr şi se va apuca de lucru. Strecoară-te lângă ea, pe la spate, apucă-i deodată unul dintre sânii care-i atârnă şi începi a suge. De cum vei fi supt din sânul terielei, te va privi ca pe propriul ei copil şi nu-ţi va mai face nici un rău. Încearcă atunci să dobândeşti ficatul cămilei prin propria ta deşteptăciune şi pe urmă întoarce-te acasă!

Băiatul mulţumi şi plecă.

După ce merse o bună bucată de vreme, ajunse la terielă. Cum aceasta nu sosise încă, băiatul se ascunse. Făcându-se seară, veni şi teriela. Lepădându-şi bluza, turnă boabe în pâlnia râşniţei, apoi îşi aruncă sânii peste umeri şi începu să macine. Băiatul ieşi din ascunzătoare cu băgare de seamă, se strecură în spatele terielei care învârtea piatra şi începu să sugă.

Teriela se întoarse şi zise:

— Cine e acolo?

Băiatul răspunse:

— Sunt ruda ta, sunt fiul surorii tale, femeia frumoasă care s-a măritat cu vânătorul, şi tu eşti mătuşa mea. Sora ta m-a trimis la tine să-ţi cunoşti nepotul!

Auzind acestea, teriela fu foarte mulţumită. Privindu-l pe băiat, îl întrebă:

— Cum îi merge mamei tale, sora mea? Băiatul zise:

— Mama mea, sora ta, o duce bine şi m-a trimis să ţi-o spun!

Teriela zise:

— Asta îmi face plăcere! Asta îmi face plăcere! Aşteaptă, nepoate, am să-ţi pregătesc o masă bună. Pofteşte în cealaltă cameră!

În acest timp, veni şi cămila care se culcă într-un colţ. Băiatul întrebă:

— Asta este cămila care munceşte pentru tine şi de care mi-a vorbit mama?

Teriela zise:

— Da, asta este! Stai aici până voi sfârşi de măcinat făina şi pe urmă îţi voi pregăti masa.

Teriela ieşi din cameră, se întoarse la râşniţă şi continuă să macine.

Băiatul se ridică, sa asigură că animalul de povară al terielei doarme, îşi scoase cuţitul, îi tăie gâtul, îi despică burta şi-i scoase ficatul. Ascunse ficatul în haină, se strecură afară fără să fie văzut de teriela ocupată cu măcinatul şi alergă cât putu de repede spre satul tatălui său, marele vânător.

Teriela, după ce măcină făina, se întoarse în camera unde îl lăsase pe băiat. Navăzându-l, îl strigă. Ajungând în dreptul cămilei omorâte înţelese ce se întâmplase. Alergă furioasă prin pădure ca să-l ajungă pe fugar, să-l înşface şi să-l înghită. Cum alergase foarte departe fără a putea să-l prindă, în cele din urmă se lăsă păgubaşă. Încet, se întoarse la colibă.

Băiatul îşi continuă drumul până ce ajunse în sat. Intră în casă. Acolo, o găsi pe frumoasa femeie a tatălui său, teriela, care îl întrebă:

— Cum, te-ai şi întors? Pentru ce n-ai fost la sora mea, teriela? Băiatul îi răspunse:

— Am fost la sora ta, teriela. Sora ta o duce foarte bine, îţi trimite multe urări de sănătate şi îţi doreşte toată fericirea cu putinţă!

Teriela zise:

— De ce nu mi-ai adus ficatul cel negru al cămilei surorii mele?

— Ba ţi-am adus şi ficatul cămilei surorii tale. Iată-l! îi răspunse băiatul. Şi aşeză ficatul negru al cămilei în faţa terielei, care-l recunoscu pe loc.

Teriela îşi spuse: „Este cu neputinţă ca sora mea să fi omorât această cămilă care făcea pentru ea toată treaba. Se vede că o fi omorât-o băiatul singur!“

— Cum ai îndrăznit, zise ea tare, să omori cămila care lucra în locul surorii mele?

Iar băiatul îi răspunse:

— Mi-ai spus că dacă nu-ţi aduc ficatul cămilei mă vei mânca. Dacă i-aş fi cerut surorii tale ficatul cămilei, s-ar fi supărat şi m-ar fi înghiţit ea. Cum nu voiam să fiu mâncat nici de ea, nici de tine, am luat ficatul negru al cămilei, fără să-i mai cer voie surorii tale şi ţi l-am adus, cum mi-ai poruncit, ca să-ţi îndrepţi sănătatea!

— Bine! spuse cu voce tare teriela.

Dar în sinea ei îşi zise: „Nu e bine!“ şi începu să se plimbe îngrijorată de ici-colo. Bărbatul ei, marele vânător, o întrebă:

— Ce ai? Nu ţi-e bine?

— Ba da, mă simt foarte bine! îi răspunse teriela, continuând să se plimbe îngrijorată de colo-colo şi să-şi spună: „Nu e bine! Băiatul pe care l-am luat să-l cresc, este o mare primejdie pentru mine. De ce-am jurat să nu-l mănânc? Ce pot face ca să scap de el?” Şi teriela se tot plimba de colo-colo.

Într-o zi, teriela îl chemă pe băiat şi-i spuse:

— Mai am opt surori. Sunt opt bătrâne torcătoare care, în marea lor bunătate, ne gospodăresc comorile. Te vei simţi bine la ele. Du-te de le găseşte, salută-le şi întreabă-le ce ştiu despre sănătatea mea. Spune-le că le salut şi ele vor şti să-ţi dovedească prietenia lor!

Băiatul plecă, spunându-şi în gând: „Dacă prima soră era o făptură atât de primejdioasă, apoi celelalte opt trebuie să fie şi mai rele. Ar fi bine să cer un sfat“.

Băiatul se duse din nou să-l caute pe Amrar Asemeni:

— Vin încă o dată — zise el — să-ţi cer sfatul. Teriela, care s-a măritat cu marele vânător, mă trimite la cele opt surori ale ei. Teriela mi-a spus să le salut pe cele opt surori şi să le întreb ce ştiu despre sănătatea ei. Trebuie să le mai spun că vor şti ale să-mi dovedească prietenia lor.

Amrar Asemeni zise:

— Băiatul meu, treaba cu care teriela te-a insărcinat e de aşa fel, că niciodată nu te vei mai întoarce viu dacă o îndeplineşti. Aceste opt teriele sunt cele mai rele făpturi care se află pe pământ. Îi mănâncă pe toţi cei care sa apropie de ele. Dacă teriela le întreabă, prin mijlocirea ta, ce ştiu despre sănătatea ei, adăugând că ele vor şti să-ţi arate prietenia lor, cele opt teriele torcătoare, care sunt păzitoarele şi păstrătoarele vieţii celor zece surori, vor înţelege îndată că sora lor se teme să nu-i vatămi sănătatea şi că ea aşteaptă de la cele opt surori ale sale să te nimicească. Deci tu nu trebuie în nici un caz să duci la capăt însărcinarea dată de terielă. Totuşi, poţi merge la cele opt surori ale ei fără să fii în prea mare primejdie. Ascultă sfatul meu! Aceste opt surori au obiceiul să se aşeze pe o bancă de piatră şi să toarcă lână. Dar în loc de furci obişnuite, ele folosesc coapse de măgar. Aceste furci grele le obosesc din cale-afară. Du-le opt furci de lemn, din cele care se întrebuinţează pe aici. Pune-le pe locul fiecăreia, când se vor retrage, obosite, de lucru. Mulţumite de acest dar, te vor primi prieteneşte. Fă în aşa fel ca ele să-ţi arate comorile lor. După aceea, lucrurile se vor desfăşura în aşa fel că nu va mai depinde decât de propria ta deşteptăciune să duci cu bine la capăt treaba asta grea!

Băiatul adună opt furci de tors şi plecă la drum. După ce merse foarte, foarte mult, ajunse la ferma celor opt teriele. Urcându-se pe o stâncă mai înaltă, privi în jurul său. Văzu banca de piatră pe care cele opt surori aveau obiceiul să se aşeze ca să toarcă, văzu că cele opt surori, obosite de tors, plecaseră şi că banca de piatră era goală. Strecurându-se cu băgare de seamă, puse pe locul fiecăreia dintre cele opt surori câte una din furcile de tors pe care le adusese; apoi se ascunse sub bancă.

După o vreme, cele opt teriele se întoarseră. Duceau fiecare câte o coapsă de măgar, plângându-se şi gemând sub povara lor, văitându-se la gândul de a reîncepe lucrul cu asemenea furci grele. Ajungând în faţa băncii de piatră văzură furcile de lemn; cele opt teriele, scoţând strigăte de bucurie, aruncară grelele coapse de măgar şi apucară furcile cele noi. Râzând de plăcere, terielele spuneau:

— Ce frumos dar! Ce sculă desăvârşită! Jurăm celui care ni le-a adus să-l socotim prieten şi să-l ocrotim. Nu-i vom face decât bine celui care ne-a făcut acest dar. Jurăm!

Când cele opt teriele jurară, băiatul ieşi de sub banca de piatră şi zise:

— Eu sunt acela care v-a adus furcile. Vă salut ca pe mătuşele mele, pentru că sora voastră, care s-a măritat cu marele vânător, este mama mea. Mi-a spus să vă fac o vizită şi să vă aduc ceva care să vă facă plăcere, pentru a vă mulţumi că vegheaţi atât de bine asupra sănătăţii ei. Mama mea mi-a vorbit de furcile voastre grele din coapse de măgar, şi m-am gândit că nu vă pot aduce nimic bun decât aceste furci uşoare din lemn, atât de lesne de folosit.

Terielele, foarte bucuroase de sosirea şi de cuvintele nepotului lor, se străduiră îndată să-l facă să se simtă bine, să-l hrănească şi să-l îngrijească. Băiatul fu dus într-o camară frumoasă, unde găsi pregătit un aşternut minunat. Cele opt teriele îi spuseră:

— Fireşte, vei rămâne peste noapte aici şi ne vei vorbi despre scumpa noastră soră, mama ta. Când te vei trezi mâine dimineaţa, şapte dintre noi vom fi plecate la câmp. Cea mai tânără va rămâne acasă, îţi va pregăti de mâncare pentru drum, îţi va arăta ferma la lumina zilei şi te va îndruma pe unde s-o apuci…

Băiatul fu ospătat copios. El le vorbi multă vreme celor opt teriele despre mama sa şi le spuse de asemenea că fusese s-o vadă pe cea dintâi dintre cele zece surori. Era târziu când se culcă în aşternutul său.

A doua zi de dimineaţă, când ieşi din cameră, n-o mai văzu în casă decât pe cea mai tânără dintre surori. Celelalte plecaseră la câmp, Cea mai tânără dintre cele opt teriele veni în întâmpinarea lui şi îi dădu bineţe. Băiatul o întrebă:

— Mi-ai pregătit puţină hrană pentru drumul de întoarcere?

Teriela îi zise:

— Totul este pregătit, dar mănâncă mai întâi ceva aici; pe urmă îţi voi arăta ferma noastră ca, o dată întors acasă, să-i poţi povesti mamei tale — sora noastră — cum arată acuma casa tatălui ei.

— După ce voi mânca ceva — îi zise băiatul — îmi vei arăta şi ferma!

Apoi, intră în camera unde dormise şi, după ce mâncă pâine şi miere, se duse cu teriela să-i arate ferma. Teriela îi arătă mai întâi camerele celor opt surori. Îi arătă vitele, îi arătă lâna pe care o torseseră şi care umplea toată casa; îi arătă tot ceea ce se găsea în curte şi în preajmă. După ce văzu totul, băiatul îi spuse terielei:

— Acuma, mătuşe, arată-mi şi comorile familiei voastre, ale căror păstrătoare şi paznice sunteţi. Mama mi-a vorbit atâtea despre ele, că sunt, fireşte, curios să le văd, mai ales că, sigur, mă va întreba în ce stare am găsit cutare sau cutare lucru! Teriela îi răspunse:

— De fapt, nu ştiu dacă trebuie să-ţi arăt aceste comori, pentru că sunt încredinţate pazei celei mai mari dintre surorile mele, care este foarte mândră de această însărcinare a ei!

— Numai că acuma — îi spuse băiatul — sora ta mai mare este la câmp. Eu n-am vreme s-o aştept până deseară. Trebuie să plec chiar în dimineaţa asta la drum. Şi pe urmă, nu uita că am adus câte o furcă de tors nu numai celei mai în vârstă, ci fiecăreia dintre voi, şi de altfel sunt tot atât de apropiat ca rudă de tine, cât sunt şi de mătuşa cea mai în vârstă!

— Asta-i adevărat! zise teriela. Te voi lăsa deci, înainte de a pleca, să-ţi arunci o privire asupra comorilor familiei noastre. Urmează-mă!

Păşind înainte, teriela îl purtă pe băiat de-a lungul curţii şi sui înaintea lui scara care ducea spre o încăpere separată. Intrând după ea în despărţitură, băiatul văzu pe podea tot felul de comori: saci plini cu aur şi cu argint, mătăsuri fine şi alte ţesături, pietre preţioase şi un mare număr de bijuterii. Pe perete erau atârnate zece lămpi de argilă, în care ardeau zece lumini limpezi; una dintre ele era mai strălucitoare decât toate celelalte. Lângă lămpi erau agăţate, pe perete, două tobe.

Băiatul privi cu mirare toate aceste bogăţii, după care o întrebă pe terielă:

— La ce folosesc aceste două tobe vechi?

— Dacă baţi într-una din tobe, îi răspunse teriela, ferma se pune în mişcare în direcţia în care doreşti. Dacă baţi în cealaltă, ferma se opreşte pe loc şi nu mai face nici o mişcare. Dar acum vino, trebuie să pleci acasă.

Băiatul îi zise:

— Aşteaptă, te rog, să te mai întreb ceva. La întoarcere o să merg mai repede, ca să câştig din întârziere. Spune-mi deci, mătuşă, de ce ard, aici, aceste zece lămpi, deşi afară e zi şi e soare?

Teriela îi spuse:

— Aceste zece lămpi sunt cele zece suflete ale celor zece surori, adică noi opt, care locuim în casa tatălui nostru, apoi teriela, pe care-ai văzut-o de curând şi pentru care munceşte cămila, şi, în sfârşit, mama ta. Dar vino acum, trebuie să te întorci acasă!

— Încă o întrebare — îi zise băiatul. Am să alerg o bucată de drum ca să nu întârzii. Spune-mi deci, mătuşă, de ce una dintre aceste zece lămpi arde cu o flacără mai luminoasă şi mai înaltă decât celelalte şi al cui suflet este?

— Această flacără — îi răspunse teriela — este sufletul mamei tale. Flacăra este mai luminoasă şi mai înaltă decât celelalte pentru că mama ta va trăi mai mult decât noi, în timp ce eu voi muri prima, după cum poţi vedea şi după flacăra care înfăţişează sufletul meu şi care este puţin mai joasă şi mai ştearsă decât celelalte, cu toate că eu sunt cea mai tânără. Dar vino, trebuie să te întorci acasă!

— Numai o întrebare mai am de pus — zise băiatul — şi pe urmă voi fugi ca vântul! Spune-mi dar, mătuşă, ce s-ar întâmpla dacă lămpile s-ar stinge?

Teriela, supărată, spuse:

— Atunci am muri! Dar acum vino repede, curios mic ce eşti, că şi aşa ţi-am spus prea multe. Încă o întrebare şi te voi mânca, cu toată furca pe care mi-ai adus-o şi cu tot jurământul pe care l-am făcut!

Băiatul zise:

— Iartă-mă, mătuşe! Treci înaintea mea să-mi arăţi calea, să mă întorc, în sfârşit, repede acasă!

Când băiatul văzu că teriela începe să coboare scara, se întoarsa şi suflă în flăcăruia cea mai puţin luminoasă. În acea clipă, cea mai tânără dintre cele opt teriele căzu de pe scară într-un akufin (oală pentru provizii). Era moartă şi nu mai mişca. Băiatul coborî, privi leşul, apoi zise:

— E moartă cu adevărat. Nu, va mai putea mânca de-acum încolo nici un om. Pentru că lucrurile au mers atât de uşor, acum n-am decât să-mi desăvârşesc planul!

Băiatul se apropie din nou de lămpi. Suflând cu putere, le stinse pe toate, în afară de cea care reprezenta sufletul mamei sale adoptive. În aceeaşi clipă, cele şapte surori ale terielei care murise, cele care lucrau la câmp, căzură moarte, şi în aceeaşi clipă muri, de asemenea, la ferma ei, sora căreia băiatul îi omorâse cămila. „Acum — gândi el — e rândul frumoasei femei care l-a silit pe tatăl meu să se însoare cu ea şi care a băgat-o sub pământ pe biata mea mamă şi pe cele şase femei mai vârstnice ale tatălui meu. Aş avea o asemenea bucurie s-o văd murind pe această terielă, încât voi porni îndată la drum ca s-o întâlnesc.“

Băiatul luă una dintre tobele agăţate pe perete lângă cele zece lămpi, se aşeză la fereastră şi începu să bată. Abia îi atinse pielea cu degetele că ferma şi începu să se mişte. Băiatul lovi mai tare în tobă cântând: „Casa mea, mergi spre satul tatălui meu! Casa mea, mergi spre satul tatălui meu! Casa mea, mergi spre satul tatălui meu!“ Casa se ridică şi alunecă fără zgomot în direcţia arătată. Băiatul lovea şi cânta din ce în ce mai repede, din ce în ce mai tare. Casa zbura, zbura din ce în ce mai repede. Băiatul lovea şi cânta din toate puterile, iar casa sălta prin aer.

Teriela, frumoasa femeie care se măritase cu vânătorul, stătea acasă faţă în faţă cu bărbatul ei. Ciulind urechea, zise deodată:

— Aud toba tatălui meu. Vine tatăl meu. Fug să-i ies în întâmpinare!

Teriela se ridică repede, ieşi, alergând din casă, din fermă, din sat. Bărbatul ei, vânătorul, aleargă după ea. Când teriela, urmată de bărbatul ei, ajunse la marginea satului, văzu casa tatălui ei apropiindu-se de ea. Dar când îl văzu pe băiat aşezat la fereastră, şi-şi dădu seama că el e acela care bătea toba, îngălbeni de groază.

Băiatul, văzând că locuinţa a ajuns în dreptul satului tatălui său şi că teriela şi soţul ei, vânătorul, îi ieşiseră în întâmpinare, încetă să mai bată toba. Atârnând-o în perete, luă din cui cealaltă tobă, o lovi cu degetele şi cântă: „Casa mea, opreşte-te!“ Îndată, casa se opri. Se opri în faţa terielei şi a soţului ei, care fugise după ea. Înfuriată, teriela strigă:

— Acum, te voi mânca!

Se năpusti în interiorul fermei, străbătu curtea, trecu prin cameră şi urcă scara care ducea la încăperea unde se găseau comorile şi unde mai ardea încă ultima lampă. Vânătorul alergă după ea, pentru a o despărţi de fiul său. Dar când teriela ajunse în vârful scării, băiatul luă lampa şi o izbi cu atâta putere de perete, că o sparse într-o sută de bucăţi, iar flacăra i se stinse dintr-o dată.

Teriela căzu moartă din susul scării, chiar la picioarele bărbatului ei care o urmărise. Băiatul coborî scara. Marele vânător îl primi în braţe, şi-i spuse:

— Tu eşti fiul meu!

— Ştiam! îi zise băiatul. Tată, vino s-o eliberăm pe mama şi pe cele şasa femei ale tale din casa de sub pământ!

Vânătorul şi fiul lui desfăcură tavanul casei subterane. Femeile ieşiră la lumină. Mama băiatului plângea de fericire, văzând că fiul ei nu fusese omorât de terielă. Cele şase femei mai vârstnice ale vânătorului se duseră să viziteze ferma terielei. Văzând bogăţiile care erau acum ale fiului marelui vânător, începură să plângă şi să se vaiete spunând:

— Dacă nu ne-am fi omorât şi mâncat copiii, ar fi fost şi ei acuma oameni cu vază şi bogaţi, care ne-ar fi eliberat din casa subpământeană!