Cuprins

Cuvânt înainte
I Moştenirea
II Vânzarea
III Împărţirea comorii
IV Fuga
V Fluierul
VI Tocmeala
VII Caprele popii
VIII La oi
IX Boii lui Păcală
X Moara dracilor
XI Cucul
XII Evanghelia
XIII Răfuiala
XIV Mireasa
XV Păcală şi Tândală
XVI Învierea morţilor
XVII Păcală însurat
XVIII Strechea
XIX Prânzul
XX Otrava
XXI Rămăşaguri c-un boier
XXII Alte rămăşaguri
XXIII La vatra părintească
XXIV Păcală mare gospodar

Cuvânt înainte

Printre-atâtea griji necazuri, dacă n-ar mai fi şi glume
Şi poveşti pe lumea asta: ce s-ar face biata lume?
L-al poveştii farmec dulce, droaia grijilor se-alină;
Vieţuim o clipă, două într-o lume mai senină.

Şi poveşti sub soare-atâtea-s, câte flori când mai soseşte!
Dar poveşti aşa frumoase, graiul unde mai rosteşte.
Ca prin albele căsuţe ce-mpăneaz-a ta câmpie.
Ale tale văi şi dealuri, mult frumoasă Românie?

O, depănători maeştri ai poveştilor străbune,
Cu Ilene Cosânzene şi cu feţi viteji minune.
Câte ori copilăria-mi, lângă vatra încălzită.
Nu stătea să vă asculte seri întregi neadormită!

Şi spre-a nu se pierde-n valma anilor ce vin şi zboară,
Pentru cei din urma noastră, scumpa de poveşti comoară,
Din acele ce-auzit-am pe bătrâni demult spunându-mi,
Prins-am cu urechea una, ca s-o spun şi eu la rându-mi.

E povestea lui Păcală, năzdrăvanul din născare,
Cela ce-n isprăvi isteţe pe pământ pereche n-are;
Cel ce-n cale-i nici de oameni, nici de draci nu se-nspăimântă.
Ci-a juca pe toţi mi-i face cum din fluier el le cântă.

Vreţi s-o auziţi întreagă? Adunaţi-vă deci roată,
Câţi grăiţi aceeaşi limbă, dragi români din lumea toată!
Ce ne-am face tot cu-amaruri, dacă n-ar mai fi pe lume
Şi câte-o poveste plină de-nveselitoare glume?

I
Moştenirea

Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea, ap-a curs pe Olt cam multă!
(Sănătate, de la Domnul, celor care mă ascultă!)
Undeva, p-aici, sub cerul scumpei noastre Românii,
Într-un sat, trăia — se zice — un moşneag, ce-avea trei fii.
Cei mai vârstnici, de! ca lumea! când mai buni şi când mai răi,
Când mai dezgheţaţi la minte, când mai proşti, sărmani de ei.
Cel mic însă… altă fire! Suflet bun, dar mult poznaş.
Ca să facă el vreun lucru, cum se făptuieşte, aş!
Toate le făcea sucite şi pe dos, de te-ncruceai.
Un nătâng, un gură-cască îţi părea — când îl vedeai.
Îi ieşeau la capăt însă toate-aşa de minunat,
Că, de fapta-i săvârşită, locului stăteai mirat.
O plăcere-avea: de lacomi, de neghiobi, să-şi râză-n lege!
Şi, ca el, la gard prostia cine mai ştia s-o lege?

---

„Năzdrăvan!” ziceau o seamă. Alţii: „Ba e un ţicnit!”
Iar la urmă, toţi: „Păcală” oamenii l-au poreclit.

* * *

Într-o zi, bătrânu-şi cheamă fiii lângă pat: — Mi-e rău!
Mi-a venit pesemne ceasul… Rămâneţi cu Dumnezeu!
Aş fi vrut, la despărţire, să vă las ceva strânsură,
Că eu ştiu ce greu o duce un sărac… şi câte-ndură!
Dar în lume nu-i pe vrute, faci atât cât ţi-e puterea.
După ani de străduinţe, doar o vacă mi-e averea.
Stăpâniţi-o pe Joiana, voi, băieţi, când n-oi mai fi;
Între voi, ca fraţi d-un tată, împărţiţi-o cum veţi şti!
Zise, şi vroia-nainte să-şi urmeze cuvântarea.
Nemiloasa moarte însă i-a curmat pe veci suflarea.

---

După ce l-au dus la groapă, băietanii… ce să facă?
Între dânşii cum să-mpartă, trei feciori, o biată vacă?
Cel mai mare, una, două, stăruia că numai lui.
Lui i se cuvine vaca şi că n-o dă nimănui;
Fiindcă el doar-a-ngrijit-o, de pe când era viţea!
— Ba să fie cu iertare! mijlociu-i răspundea.
Drept la vacă, eu am singur, scumpe frate! mă-nţelegi?
Că de treburile casei eu văzut-am, ani întregi.
Şi pe bietul tata, cine? cât a stat bolnav în pat,
Până când închise ochii, — nu tot eu l-am căutat?

D-alde-acestea multe încă cei doi fraţi îşi tot spuneau,
Iar Păcală?… sta deoparte, i-asculta cum se sfădeau.
— Ho! grăi-n sfârşit ăl mare, că s-adună lumea-n drum!
Ia să ne-mpăcăm mai bine.
— De! să ne-mpăcăm! dar cum?
— Lesne!… Pân’ să vie vaca de pe câmp, de la mâncare,
Hai câte-un ocol în curte să ne facem fiecare.
Şi-ntr-al cui ocol va pune dânsa mai întâi piciorul,
Din noi trei, acela singur îi va fi stăpânitorul.
— Haidem, zise mijlociul. Zău, cuminte socoteală!
Unde i-o plăcea Joianei!…
— Dar tu, ce zici, măi Păcală?
— Ce să zic? răspunse-acesta. Fie cum aţi chibzuit!
„Bun detot! cel mare-n sine se gândeşte mulţumit.
Eu, o să-mi aşez ocolul lângă poartă chiar, colea.
Las’ că ştiu eu pe Joiana cum s-o trag în partea mea!“

Mijlociul, tot cam astfel se gândea şi el să facă.
Şi-amândoi, c-un „Doamne-ajută“, grabnic în pădure pleacă.
Taie, cară la spinare: fagi mai tineri şi stejari;
Din stejari, din fagi, cu barda, laţi îşi făuresc şi pari.
Şi-nspre sear-aveau în curte amândoi câte-un ocol,
Chiar cum intri, lângă poartă. He, dar cum? Ocolul gol?
Ce să cate-n el Joiana?… Fuga!… în ocoluri pun
Şi nutreţ: otavă unul, altul: fân de cel mai bun.
„Iac-aşa!… să-i placă vacii!…“

Iar Păcală, al lor frate?

Sub un plop în vremea asta s-odihnea trântit pe spate.
Numai când văzu că dânşii isprăvit-au munca grea,
Merse şi el de-şi aduse, din huceag, ce-i trebuia:
Ramuri tinere-nfrunzite, de răchită, de stejar;
Şi-njghebă din ele-acolo pe-apucatele-un frunzar.
Doar atâta… alt-nimica înăuntru n-a mai pus.

---

Soarele-asfinţea departe, dup-o culme din apus.
Şi Joiana, iat-o, vine de la câmp spre cas-alene.
A intrat pe poartă-n curte. Ei, acu-i acu, măi nene!
Peste cine-o da norocul? Fraţii, muţi privesc la ea.
„În ocolul meu intra-va…“ cel mai mare se gândea.
Tot aşa şi mijlociul… Aş! spre-ocoalele cu fân
Ea se uită-abia în treacăt, mirosindu-le puţin.
Apoi, haide, la frunzarul lui Păcală drept se duce,
Intră veselă şi-ncepe frunze tinere să-mbuce.
— Ha-ha-ha!… vedeţi? Păcală începu râzând să zică,
După prea mult cine-aleargă, se alege cu nimică.
Fraţii-i tremurau de ciudă; însă… ce puteau să facă?

Şi-a rămas din ziua ceea singur el stăpân pe vacă.

II
Vânzarea

Scoală-te din somn, băiete, când de ziuă s-a crăpat,
Du la iarbă pe Joiana, să ţi-o duci la adăpat!…
Uite-o! vrea să intre-n holdă… n-o lăsa la grâu… aleargă!
Noaptea: vezi, din bătătură, vrun om rău să nu ţi-o şteargă?
Trebuia, şi zi şi noapte, slugă, păzitor să-i fie.
Nu era făcut el însă după d-astea să se ţie!
„Să mă zbucium eu atâta, pentr-o vacă?… Până când?…
Şi de ce, la urma urmei?… Ia mai bine hai s-o vând!
Să mă scap!…“

Aşa Păcală, hotărându-se-ntr-o zi,

Îşi luă de funie vaca, şi-nspre târg cu ea porni.

* * *

De acasă,-n zori de ziuă, el plecă pe vreme bună,
Dar l-amiazi, printr-o pădure, îl ajunse o furtună;
Nori de plumb într-o clipită au cuprins tăria toată,
Vântul clătina copacii, mai din rădăcini să-i scoată.
„Unde să mai merg acuma pe o vreme-atât de grea?
Pân’ la târg, e cale încă!“ băietanul se gândea.
Vede un stejar alături… nalt! cu trunchiul scorburos.
„Ia să mă opresc oleacă sub acest copac stufos…”
Şi, legând-o pe Joiana de-a stejarului tulpină,
El îşi lasă jos, pe iarbă, trupul dornic de hodină.

Stă ce stă culcat, cu mâna căpătâi, şi-adoarme dus…
Fulgere brăzdau tăria. Vântul vâjâia pe sus.
Clătinat de vânt stejarul, îndelung a scârţâit.
Lui Păcală-n somn, copacul, îi părea c-ar fi vorbit.
Şi: — Aud?… ce-ai spus? îi zice, iute capul ridicând,
Este de vânzare vaca — tu mă-ntrebi — şi cum o vând?
Ai ghicit!… E de vânzare!… Să o cumperi, dacă vrei,
Nu-ţi cer mult pe ea, stejare… numai: şaptezeci de lei.
Vântul, care-şi domolise puţintel a sa mânie,
Prinde-a bate iar prin ramuri, parcă şi mai cu tărie.
Scââârţi! făcu din nou stejarul. Iar Păcală: — Nu vrei, hai?
Şaptezeci de lei e prea mult? Numai patruzeci îmi dai?
Dă-mi-i!… na-ţi-o şi cu-atâta!

Dar copacul, iarăşi Scaaarţi!

— Ce? Parale n-ai acuma? Să te-aştept, zici, până marţi?
Bine, nu e lucru mare… Până marţi… te-ngăduiesc!
Numai, vezi, la ziua asta, banii gata să-i găsesc.
Mă-nţelegi? Să n-avem vorbe! Şi-acolo-n pădurea deasă
Sub stejar lăsându-şi vaca: „Bun rămas!” porni spre casă.

Fraţii-i, cum îl văd că vine: — Unde-i vaca?

— Iac-am dat-o.

— Cui? Cu ce preţ?

— În pădure, un stejar mi-a cumpărat-o.

Patruzeci de lei pe dânsa o să-mi deie, marţi, mi-a zis…
— Cum? Ce spui? Eşti beat, măi frate? Sau ne iei pesemne-n

râs!

— Dacă nu vreţi, nu mă credeţi! le-a răspuns el liniştit.
— Tii!… cei doi se minunează. E nebun… s-a mântuit!
Om cu mintea-ntreagă poate astfel de prostii să facă?
P-aşteptare — auzi! — să vândă, cui? unui stejar, o vacă!
Trasu-ne-ai pe sfoară zdravăn, mai deunăzi, la-mpărţeală,
Dar acuma cu vânzarea… o păţişi şi tu, Păcală!
Şi pe când vorbeau cam astfel cei mari, în a lor privire
Se zărea lucind o rază de nespusă mulţumire.
Dânsul… ce să zică? Tace. Apoi marţi, în zori de zi,
C-un topor în mână, haide! spre pădure-ntins porni.
Când ajunse la stejarul unde vaca şi-o lăsase:
Funia doar acolo, ruptă… Vaca?… nicăieri. Plecase!
— Ei, stejare, banii, iute!

Ci stejarul, iarăşi: Scaaarţi!

— Vasăzică, nici acuma n-ai parale? Marţi? Tot marţi?!
Ira!… ştii ce? Hai, mai treacă, până marţea care vine.
Dar de nu te ţii de vorbă nici atunci, o paţi cu mine!
Marţea următoare însă, când s-a dus din nou să-i ceară,
Scaaarţi! făcu din nou stejarul.

— Cum?… nici astăzi?… marţi vrei, iară?

A, copacule nemernic!… ia stăi, că te-nvăţ eu minte!
Ştiu că nu mai porţi cu vorba, tu, pe nimeni d-azi nainte.
Şi zicând acestea, trage-i!… cu toporul ascuţit,
Arde-l!… până când stejarul… la pământ s-a prăbuşit.
Iar atunci, la rădăcină, ochii când şi-i aţinteşte,
Colo-n scorbura-nnegrită, jos, Păcală… ce zăreşte?
O căldare… Şi-n căldare? Ha-ha!… ce de bogăţie!
Sfinte Doamne! Numai galbeni! Preţuiau… o-mpărăţie.
— O-lio-lio! a zis flăcăul. Vezi, bătrâne putregai,
Ce de bani aveai? şi totuşi îmi spuneai mereu că n-ai!
Mă făcuşi s-alerg p-aicea de atâtea ori degeaba!
Iţi plăcea să strângi avere înşelând, se vede treaba.
Prinse-apoi, cu mâna plină galbenii a-i vântura:
— Uite-acuma… preţul vacii, am de unde mi-l lua!
Ş-a luat… comoara toată? Aş! luă doar banii săi.
Cât avea să ia pe vacă: tocmai patruzeci de lei.
Îi vârî-n chimir pe urmă… — Bun rămas! grăi voios
Şi plecă, lăsând acolo ceilalţi bani grămadă jos.

III
Împărţirea comorii

Seara, cum ajunge-acasă, banii-n palmă-i zăngăneşte:
— Iată preţul văcuşoarei, o leţcaie nu-mi lipseşte!
Fraţii-i, când văzură-n mână-i aurul, se minunară.
Dar de unde, cum şi ce fel, deocamdată nu-ntrebară.
Ziua următoare însă, când se lumina de zori.
Nici nu s-a sculat Păcală, hai la el nerăbdători:
— Ian ascultă, frăţioare! cum se poate-aşa minune?
Un stejar să-ţi dea pe vacă bani de aur? Fii bun, spune!
Că de-aseară pân-acuma n-a fost chip să aţipim,
Nici cât ai clipi din gene!… tot la asta ne gândim.
— Să vă spun! le zise dânsul, tolănit pe-o rână stând.
Mi-am ascuns de voi pân-astăzi, eu, vro faptă, sau vrun

gând?

Nu voia-ntâi să-mi plătească… dar i-am arătat pe dracul!
Şi le povesti, din capăt, întâmplarea cu copacul.
Când aflară ei la urmă ce de bani frumoşi mai are,
Strânşi în scorbură, stejarul… se cruciră şi mai tare.
— Vai!… să dai de-aşa comoară, şi-n pădure să o laşi…
Este cu putinţă, frate? Cum pustia te-nduraşi?
Vino, iute, c-o ridică alţii, de mai zăbovim,
Să luăm cu noi comoara şi frăţeşte s-o-mpărţim!
— Vreţi? grăi Păcală. Haidem! Cei doi, auzind aşa,
Tremurau de neastâmpăr; casa nu-i mai încăpea.
Aripi ar fi vrut să aibă! Şi, luându-şi fiecare
Câte-un sac la subţioară, au plecat îndata mare.
Pe la prânzul cel de-amiază, iată-i în pădurea deasă!
Şi-au venit cam pe la cină, încărcaţi de bani, acasă.
Dar bănetul scump acuma numărat mai trebuia,
Din comoară partea dreaptă, fiecare să şi-o ia.
— Cum să facem, împărţeala mai curând s-o isprăvim?
Numărând aşa cu banul, nici la ziuă nu sfârşim!
Ştii ce, frăţioare?… fuga, peste drum la popa du-te,
Cere-i baniţa. — Prea bine!… Şi porni Păcală, iute.

…Popa — om cu suflet negru şi de-o lăcomie rară —
Chiar cinase, când aude: cioc, cioc, cioc! în uşă-afară.
— Cine e?

— Sunt eu, Păcală!… Am venit c-o rugăminte!

— Ce vrei?

— Să ne dai oleacă baniţa, cinstit părinte!

Numai până dimineaţă!

— Baniţa?… acum?… Ei drace!

Nu pot să ţi-o cat. E noapte. Pleacă şi mă lasă-n pace!
— Dar… ne trebuie, tăicuţă. Fă-ţi cu noi pomană, zău,
Cat-o… şi ne-o dă… Pe urmă, las’, că n-o să-ţi pară rău!
Auzind acestea, popa baniţa din tind-o ia:
— Haide, na-ţi-o deci, băiete! Ce-o să măsuraţi cu ea?
— Bani! grăi Păcală, sprinten către casă alergând.
— Bani? Am auzit eu bine? Măi! se miră popa-n gând,
Cum atâţia bani? De unde? Asta-i nemaipomenit!
Vro hoţie săvârşit-au? Vro comoar-or fi găsit?
Ia să merg să văd cu ochii!… Dac-a spus adevărat,
Drumul nu mi-o fi degeaba!… Şi zicând, a şi plecat.

* * *

Fraţii măsurau în casă galbenii din saci, turnaţi
Lângă vatră jos… când unul:

— Tii! şopteşte. Staţi, mă, staţi!

Cine-i la fereastră oare? Ochii dacă nu mă-nşală,
E chiar popa! Du-te, fuga, scapă-ne de el, Păcală.
Să te faci că nu ştii cine-i, şi, c-un băţ, cu ce-i găsi,
Trage-i una, ca să-i piară pofta de-a ne mai pândi!
— Iaca plec, grăi Păcală. Şi-apucând o scurtătură
Din ungher de după uşă, iese iute-n bătătură.

---

Intră iară, dup-aceea, în căsuţa bătrânească:
— Măsuraţi nainte!… popa n-are să ne mai pândească!

Măsurând ei tot bănetul şi pe-afar-apoi ieşind,
Cel mai mare vede-n curte, într-un lac, ceva mijind.
Şi pe mijlociu l-întreabă: — Frate! Ce-i aicea jos?
— Unde?

— Ici în lac, priveşte! Parc-ar fi… un cap bărbos!

Nu vezi?

— A, ba văd! Ii, Doamne! Om o fi? sau ce drăcie?

Uite şi tu, măi Păcală! Iar Păcală: — Ce să fie?
E un ţap! se scaldă-n apă! Dânşii tot nu-s dumeriţi.
Dar când cată mai de-aproape! — Vai! rămân încremeniţi.
Nu eşti zdravăn? Cum îţi vine să glumeşti că este-un ţap?
Este popa, mort săracul! L-ai lovit cu bâta-n cap?
— Eu? Ba-i arătai doar bâta! Iară el, pierzându-şi firea
Şi fugind… căzu, pesemne, îşi găsi aci pieirea.
Fraţii cei mari înlemniră: — Am păţit-o, frăţioare!
Mâini, la ziuă… lume!… zarvă… Unde să-l ascundem oare?
Toată lumea o să creadă cum că noi l-am omorât.
Vezi ce făptuişi, băiete? Vai, în ce foc ne-ai vârât!
— Ho! Destul! grăi Păcală. Ce atâta gălăgie?
Orişicâtă văicăreală, geaba! popa… tot nu-nvie!
Să-l ascundem? Geaba iarăşi! Tot se află! De scăpare
Nu-i decât un chip.

— Anume?

— S-o tulim, îndata mare!

— Să fugim, zici? Când în aur ne puteam de-acum scălda?
— De, păcate! Ce să facem, dacă s-a brodit aşa!

IV
Fuga

Noaptea coperea-ntreg satul cu mantaua-i înstelată
Şi se odihnea, prin case, lumea-n visuri cufundată.
Numai fraţii n-aveau tihnă… se găteau de lungă cale.
— Sec noroc avurăm. Doamne! Sec! ziceau cei doi, cu jale.
Cum să părăsim, măi frate, cum? atâta bogăţie.
În bănet ei îşi vârâră mâinile cu lăcomie,
Îndesară prin şerpare cât putut-au îndesa.
Iar Păcală? El plecat-a făr’ să ia… nici o para!
— Trage uşa după tine! strigă fraţii-i, când să iasă.
Şi s-au dus… p-aici încolo… „Bun rămas, ogradă, casă!“

Dar pe drum când se uitară la Păcală… ce să vadă!
Steteră şi se-ncruciră. Nici nu le venea să creadă.
El scosese uşa casei, din ţâţâni, cât e de mare
Şi venea cu ea târând-o după sine pe cărare.
— Ce-ai făcut? De glume-ţi arde? Nu eşti zdravăn, măi creştine?
— Păi… v-ascult! Nu voi mi-aţi zis-o: trage uşa după tine?
— Noi? S-o-nchizi ţi-am zis, la naiba! N-am zis s-o târăşti pe

drum!

…Las-o focului şi vino! Că se face ziuă-acum!
— Ce?… se oţărî Păcală. Vreţi s-o lepăd? Iacă ba!
Las’, că-n cale… cine ştie ce-ajutor ne poate da?
Şi s-au dus, s-au dus întruna, pe cărări nemaiumblate,
Dânşii cu mâhnirea-n suflet, iară el… cu uşa-n spate.
Tot au mers… întreagă noaptea; ziua toată, până-n seară,
Până când, într-o pădure, mi-i ajunse noaptea iară.
Unde să mai mearg-acuma? înaintea lor mijea
Un stejar al cărui creştet sus cu norii se-nfrăţea.
— Ne ajunge, mi se pare, câtă fuguliţ-am tras.
— Să rămânem, zise unul, până mâine-aci de mas.
— Jos, aci? grăi Păcală. Sub stejar? Aş! Cum îţi vine?
S-ar putea să dea, la noapte, peste noi… te-nchină cine!
Eu mai bine sus aş crede, în stejar, să ne suim,
Acolo, pe câte-o cracă, mai tihniţi o să dormim.
— Bine zici. Şi se urcară, cât ai bate din amnar.
Iar Păcală?… nu se urcă numai dânsul în stejar,
Ia cu el şi-a casei uşă, ce-n spinare-o adusese.
Luna mi-i privea c-un zâmbet, printre ramurile dese.
Dar abia ajung flăcăii sus, abia se cuibăresc,
Numai ce aud un foşnet… şi… deodată… ce zăresc?
Oameni mulţi… vro doisprezece! Toţi cu saci rotunzi pe

spate,

Şi la brâu cu lungi cuţite, cu pistoale-ncovoiate.
Din desiş, pe-o cărăruie naintau cu paşii grei,
Tocmai spre stejarul falnic, ce-i adăpostea pe ei.
Sub stejar se adunară: — Iat-aici-i loc bun de stat,
Să şedem! grăit-a unul. Să-mpărţim ce-am câştigat!
Dând din spate-apoi de-a rândul sacii cu scumpeturi jos,
Aşezatu-s-au pe iarbă sub stejarul cel stufos.
Ce erau ei, pasămite, haidamacii ăia, toţi?
D-ăi ce se aţin la drumuri: nişte ucigaşi şi hoţi.
Vor fi strâns de gât, pesemne, vrun bogat, îl jefuiră
Şi cu-averea-i, ca s-o-mpartă, sub acel stejar veniră.
Fraţii din copac, văzându-i: — Am păţit-o! se gândeau.
Cei mari — mai ales — de frică, nici să sufle nu-ndrăzneau.
Dar pe când ei stau, ca lemnul, fără grai şi nemişcaţi,
Numai ce-l aud de-alături pe Păcală: — Valeu!… fraţi!…
Uşa naibii!… vrea să-mi scape!

— Taci, mă! îi şoptesc cei doi.

Ţine-o!… nu cumva să cadă! că s-a mântuit cu noi.
Aş! pân’ să-i şoptească „ţine-o!“ dura! uşa i-a scăpat.
Şi de sus, din cracă-n cracă, până jos a lunecat.
…Auzind ciudatul vuiet: „Doamne!” hoţii-ncremenesc.
„Ce-o fi asta?“… Şi deodată, ţâşt!… la fugă mi-o tulesc.
Lasă jos acolo toată bogăţia ce-au adus.
Când văzur-aşa flăcăii, îşi făcură cruce sus:
— Ei! acum s-o ştergem, iute, până nu vin hoţii iar!
Apoi într-o clipă — iată-i jos, pe toţi trei, din stejar.
Dar zărind prin iarb-atâtea lucruri scumpe risipite,
Colo, saci cu bani, alături, scule d-aur strălucite:
Se putea cu mâna goală s-o zbughească? Cei mai mari,
Iau şi bani, aleg şi scule de prin saci de la tâlhari.
Iar Păcală? sta deoparte… la-nceput, doar îi privea,
Ca să ia ceva şi dânsul, nici prin minte nu-i trecea.
Când deodat-un sac zăreşte, plin tot… numai cu tămâie.
— Lucru sfânt! păcat, pe mână tâlhărească să rămâie!
Vino, sacule, tu-ncoace! Şi pe-un umăr l-a săltat.
Din grămada de scumpeturi doar atât el a luat!

* * *

Haraminii¹ arşi de spaimă, în acest timp, ce făcură?
Tupilaţi pe ici, pe colo, steteră ei cât stătură,
Pân-odată, cel mai mare: — Ei, drăcie!… cum adică?
Mult o să mai stăm prin tufe? Ne-nfricarăm, de nimică!
— Zău aşa! vro doi răspuns-au. Şi-adunându-se grămadă,
Spre stejar din nou se-ndreaptă. Când acolo… ce să vadă?
— Ian uitaţi-vă! Trei oameni! (îndârjit vătaful zice)
Scotocesc prin sacii noştri, parcă nici n-am fi p-aice!
Ăştia vor fi fost pesemne adineaori în copac.
De ne puseră pe goană! Ce?… credeaţi că e vrun drac?
Repede! Pe ei, tovarăşi! Hai, să le-arătăm noi lor!

---

Cei trei fraţi, văzându-i însă, ia-o, nene, la picior!
O tuliră prin pădure, cât mai repede putură.
Iar tâlharii? după dânşii! fluierând, strigând din gură.

V
Fluierul

Zorile-nroşit-au bolta, şi Păcală tot mai suie.
Prin desimea de mesteceni şi de brazi, pe-o cărăruie.
Suie gâfâind, cu sacul de tămâie la spinare.
Hoţii au rămas departe, contenind a lor strigare.
Dară fraţii cei doi, unde-s?… Când la fugă mi-o tuliră,
Încărcaţi de bani şi scule, ei pe alt drum nimeriră.
Vor fi izbutit să scape teferi şi ei, bieţii fraţi?
Sau vor fi căzut pe mâna hoţilor întărâtaţi?
Cine mai putea să ştie? Să-i lăsăm şi noi acum,
Să-nsoţim de-aici încolo pe Păcală doar la drum.

El tot suie! pân-odată, când de după stânci cărunte
Răsărea făclia zilei, iată-mi-l p-un vârf de munte.
Şi de-acolo aruncându-şi ochii peste codri-n jos,
Peste văile-nflorite: — Tii!… îngână. Ce frumos!
Tu, care-ai urzit tăria cerului şi-acest pământ,
Mare eşti!… şi-a Tale lucruri, Doamne, minunate sînt!
Apoi ce-i trăsni prin minte? Sacu’ jos pe iarbă-l pune,
Ramuri de copaci, uscate, strânge, două braţe bune:
Şi din cremene, cu-oţelul, scăpărând scântei pe iască,
Dă foc vreascurilor. Para începu să pâlpâiască.
Străluceau, creşteau întruna limbile de foc roşatic,
Pân-au prefăcut movila cea de vreascuri în jăratec.
Sacu’ plin atunci, Păcală, de pe pajişte-l luă,
Şi din el tămâia toată pe jăratec o turnă.
Sfârăia pe foc tămâia, şi un sul albiu de fum
Prinse-a se-nălţa-n văzduhuri, pân-la cer făcându-şi drum.
Iac-aşa! gândea Păcală, mulţumit de-a sa ispravă,
Jertfa mea primeşte-o, Doamne, cu plăcere-acolo-n slavă!
Iar pe când gândea el astfel, deodată ce să vază?
Cerul porţile-şi deschide, plaiu-ntreg se luminează…
Şi din slăvi cereşti un înger se coboară jos pe plai:
— Bine te-am găsit, Păcală! Sunt trimis aci din rai.
Ziditorul lumii, Tatăl, să vorbească vrea cu tine.
Spre locaşu-I de lumină, sus la rai deci, hai cu mine!

Nemişcat în loc Păcală stă o clipă, ca visând,
Apoi… numai ce se simte, de pe plai, spre cer urcând.
Aripi parc-avea la spate! îndărăt când se uita,
Tot mai mic, mai şters, pământul rămânea napoia sa.
Casele-i păreau mici cuiburi, munţii, nişte moşoroaie;
Râurile, şerpi molatici ce prin iarbă se-ncovoaie.
Iar de la un timp, nici urmă de pământ! pierise-n hău!
Numai stele şi luceferi întâlneşte-n drumul său.
Ajunsese-aşa de-aproape de tăria cea cu stele,
Că putea culege-n zboru-i câte-ar fi voit, din ele.
Apoi şi mai sus, deodată o lumină orbitoare
Îi răsare-n ochi — mai albă ca lumina cea de soare.
Pasămite-acolo-n raze, de lumină-nvăluit,
Se afla locaşul Celui care toate le-a zidit.

Cum, pe unde mai trecut-a, n-a văzut… fu peste fire!
Îi luase parcă ochii negrăita strălucire.
Îi părea doar că zăreşte mândre pajişti, pomi în floare,
Mese-ntinse… pe la mese, lume-n strai de sărbătoare.
Numai straie luminoase, numai feţe mulţumite.
Auzea şi-un zvon în treacăt, zvon de glasuri fericite…
Şi deodată, numai iată-l… locului oprit din zbor,
Se trezeşte faţă-n faţă cu al lumii Ziditor.
…Dumnezeu, cu barbă albă, ca omătul cel curat,
Odihnea-ntr-un jilţ, de cete îngereşti înconjurat.
Când în faţa Celui veşnic se văzu ajuns Păcală,
I-a-ngheţat în piept suflarea… mut rămase de sfială.
Domnu-i înţelese frica. — Vino, bun sosit la rai!
Mai aproape!… n-avea teamă!… Ştii de ce mi te chemai?
Jertfa care mi-ai adus-o mi-a făcut nespus de bine.
Pentru fapta-ţi bună, spune-mi, ce dar vrei azi de la mine?
Fă-ţi p-aicea ochii roată, cere-mi — făr-a te sfii —
Orice-ţi place… şi-ntr-o clipă ruga ta se va-mplini.
De-ale Tatălui cuvinte părinteşti îmbărbătat,
Îşi roti Păcală ochii prin lăcaşul minunat.
Ce era pe-acolo… Doamne! Ce de lucruri de minune:
Nu-i condei ca să le scrie, nici grai să le poată spune!
Când deodată, printre-atâtea frumuseţi dumnezeieşti,
Într-un unghi zăreşte-un fluier, mic! un fleac! nici să-l priveşti!
Şi grăieşte: — O, Stăpâne! Pentru jertfa-mi ne’nsemnată,
De la Tine… sănătate!… n-aşteptam vro altă plată.
Dacă totuşi vrerea Ta e să-mi aleg un lucru… hai!
Vezi în colţ colea un fluier? Doar pe-acela să mi-l dai!
Din mulţimea de scumpeturi, auzind c-atât el cere,
Doar un fluier, ş-alt-nimica, Domnul râse cu plăcere.
— Cum se poate? Tatăl lumii în locaşu-i când te cheamă,
Nu găseşti să-i ceri, băiete, nici un lucru mai de seamă?
Ia mai stăi şi te gândeşte! Trai îndelungat… voieşti?
Vrei soţie… credincioasă? Vrei… averi împărăteşti?
— Urzitorule al lumii! încă de copil doream,
Când flăcău voi fi, un fluier ca acesta eu să am.
Dacă ţii să-mi faci plăcere, dă-mi-l, Te milostiveşte!
Robul Tău smerit nimica alte-celea nu doreşte.
Ce putea să mai răspunză la aceste vorbe Tatăl?
Semn făcu să i se-aducă fluierul cerut: — Ei, iată-l,
Dacă nu vrei alte bunuri… fericit să-l stăpâneşti!
— Mulţumesc! Ferice, Doamne, şi Tu-n veci să-mpărăţeşti!

---

Cuvântând aşa, Păcală din nălţimi strălucitoare
Spre pământ simţi că-ncepe iar domol să se coboare.

VI
Tocmeala

Când pe munte-a pus piciorul, cruce şi-a făcut voios,
Apoi s-adânci-n desimea codrului întunecos.
Şi sub câte-un brad la umbră, fără grijă de nimica,
Sta, cânta cu drag din fluier, cât de mare-i ziulica.
Brazii, auzindu-i cântul, ramurile-şi clătinau;
Păsările, fermecate, pâlcuri prin văzduh săltau.

Dar s-a săturat la urmă prin păduri de hoinărit,
Şi-ntr-o zi, din munţi porneşte către şesul înflorit.
Tot coboară, pe-o potecă, merge… până dă de-un sat.
Iar acolo, ce-ntâlneşte? Oameni mulţi în drum, la sfat.
Amărâţi grozav în suflet după faţă se vedeau
Şi-ntre ei, sărmanii, tocmai despre popa lor vorbeau:
— Îi muncii! (striga din gură un român cu negre plete)
Luni de zile!… şi drept plată: bice peste spate-mi dete!
— Nu-i plătii (zicea un altul) nişte bani la timp, şi-acum
Ştiţi că vrea să-mi vândă casa? Voi fi scos cu-ai mei în

drum!

D-alde-acestea multe încă oamenii spuneau de-a rândul,
Văicărindu-se de popa şi cu toţii blestemându-l…

Auzind aşa Păcală, se apropie şi el:
— Bună vremea! Cum se poate? Popă?… şi aşa mişel?
— Hei! (un moş oftă cu jale). Popă ca al nostru nu-i,
Nu-i în toată ţara altul! bată-l Maica Domnului!
Câţi moşneni, avuţi pe vremuri, azi cerşesc din sat în sat!
Căci prin uneltiri, hainul, de avere i-a secat.
Doar să ia!… De dat, la nimeni nu dă, nici un colţ de pâine.
N-are-n inimă durere, de creştin, nici ca d-un câine!
Sufletul din trup ţi-l scoate, când la muncă te tocmeşte,
Şi să nu crâcneşti o vorbă, că şi trupul ţi-l ciunteşte.
Uite, de la el din slujbă, chiar aseară, au ieşit
Doi flăcăi… ciuntiţi, săracii, nu se poate mai cumplit.
Pentru-un lucru de nimica, intr-atât s-a-nverşunat:
Că la amândoi, cu briciul… popa… nasul le-a tăiat.
Fraţi erau! veniţi acuma, de curând, în sat aci!

Lui Păcal-o bănuială inima i-o zgudui:
— Fraţi?… Şi unde-s?

— în căsuţa babei Floarea, ici devale!

Să le oblojească rana, i-a chemat chiar ea din cale,
Că e mare doftoriţă!… pentru orice fel de rană,
Are-n cap câte-un descântec, şi prin lăzi vro buruiană.
„Vai, sărmanii, n-or fi doară fraţii mei!“ gândea Păcală,
Şi-nspre casa arătată el porneşte cu iuţeală.

* * *

Când intră-n căsuţa joasă, tresări!… Acei flăcăi,
Ciumpăviţi de briciul popii, erau tocmai fraţii săi.
— Doamne! Voi? în starea asta? Cum ajunserăţi aci?
— Vai de noi! oftară fraţii, şi-ncepur-a-i povesti:
De tâlhari, ştii tu atuncea? noaptea-n codru, urmăriţi,
Furăm prinşi, bătuţi amarnic, pân’ la piele jefuiţi.
Am scăpat abia cu zile! Şi venirăm, pe un drum,
Pân-ajunserăm în satul unde ne aflăm acum.
Ce să facem? ne-ntrebarăm osteniţi şi nemâncaţi,
Milă pe la uşi să cerem? Haide să intrăm argaţi.
Când vorbeam aşa… în cale, iat-un popă ne-a ieşit:
Popa, chiar din satu-acesta. El în slujbă ne-a primit,
Însă… ştii cu ce tocmeală? Bată-l Precista să-l bată!
De ne-om supăra pe dânsul, să ne taie nasu-ndată.
Ai mai auzit ca asta? Iară dacă s-o-ntâmpla
El pe noi să se mânie, noi să-i facem tot aşa!
Şi la câmp ne-am dus, cu plugul… — Iacă, popa ne grăi,
Să-mi brăzdaţi azi locu-acesta. Plec. L-amiazi voi fi aci.
De mâncare v-oi aduce.

— Bine! Pleacă sănătos!

Zicem noi. Apoi — ne-aşternem pe arat — muncim vârtos,
îns-amiaza vine, trece… Iar cu prânzu’, el, să vie
De amiazi, nici pomeneală! A sosit… pe la chindie!
— Cum? Aşa târziu, stăpâne?

— Cam târziu!… V-aţi supărat?

— Nu! dar tremurăm de foame!

— De, vă cred! Dar… s-a-ntâmplat!

Iacă… n-a fost gata prânzul! Iar a doua zi, măi frate,
Ce să vezi? Cu prânzul, popa, vine… tocmai pe-nserate!
— Vai! Da’ ce-ai de gând, părinte? Să ne ţii tot nemâncaţi?
N-a fost gata nici azi prânzul mai la vreme?

— Nu, argaţi.

Sunteţi supăraţi pe mine?

— Ei! Ba bine că n-om fi!

— Da?

Şi pe-amândoi… cu briciul… uite cum ne schilodi!

— Hai! plecaţi unde stăpânul mai la timp cu prânzul vine.
Nu fac eu de voi! ne zise — nici voi, dragii mei, de mine!
Iată-ne povestea, frate… iacătă nenorocirea
Ce-am păţit-o!

Lui Păcală, flacără-i era privirea:

— Vasăzic-aşa cu popa? A! Să ne vedem cu bine!
Îi plătesc eu pentru asta, frăţiori! Lăsaţi pe mine!
Şi zicând, porni spre uşă.

— Ce? abia doar ai venit,

Pleci din nou? l-întreabă fraţii.

— Plec, răspunse el grăbit,

Să mă bag şi eu la popa!

Ei stătură-n loc miraţi:

— Cum, măi frate! Nu eşti zdravăn? Vrei şi tu ca noi să păţi?
Dar el nici că-i mai ascultă. Iese-n drum şi, hai, nainte!

---

Iată-mi-l la popa-n curte: — Bine te găsii, părinte!
Popa — barbă roşcovană, chip ursuz, întunecat —
De pe scaun din cerdacu-i, în picioare s-a sculat:
— Bun sosit, măi băietane! Ce vânt te-a adus la noi?
— Păi… argat aş vrea să intru, taică! sau… cioban la oi.
Ce zici? N-ai cumva nevoie?

— He! ba cum nu? Şi cioban,

Şi argat îmi trebuieşte. Spune, cât îmi ceri pe an?
— O! cât pentru asta… lesne vom ajunge la-mpăcare!
Ţiu mai mult la casă bună, decât la simbrie mare.
Nu-ţi cer plată eu, nimica. Las la buna-ţi chibzuială,
Cât îi vrea să-mi dai.

— Prea bine. Te primesc! Dar… c-o-nvoială:

Tu pe mine vreodată dacă te vei mânia.
Să-ţi jupoi, cu cosorelul, de pe spate o curea.
Dimpotrivă, eu pe tine de m-oi supăra, să ai
Drept şi tu de pe spinare o curea atunci să-mi tai.
— Aş! te văd om bun, părinte; nu-s nici eu cum ţi se pare.
S-ar putea s-ajungă treaba între noi la supărare?
— Nu! dar asta mi-e-nvoiala cu argaţii. Vrei? te-opresc.
Nu voieşti?… e largă lumea!

— Vreau! De ce să nu voiesc?

— Iară anul, măi băiete, ţi se va-mplini, ştii când?
Prin frunzişul verde, cucul, când s-o auzi cântând.
— Bun!… S-a isprăvit tocmeala?

— Încă nu!… mai stăi, române,

S-o şi scriem… Vorba zboară… Numai ce e scris rămâne.
Şi luând condei, cerneală, se aşează popa, scrie…
— Iac-aşa! s-avem la mână amândoi câte-o hârtie.
„A! gândea. Prinsei norocul! Un voinic aşa-nchegat,
Să-mi slujească pe degeaba: nu-i câştig de lepădat!
Şi-l legai cu-nscrisul, zdravăn, sărăcuţul! Ce-mi mai pasă?“
— Hai, băiete, na!

Păcală în şerpar hârtia-ndeasă.

Iar în gându-i, vesel şi el: „Stăi, părinte preacinstit,
Nu-ţi găsiseşi pân-azi omul, dar acum… ţi l-ai găsit!“

VII
Caprele popii

Dimineaţ-abia-ncepură zorile să se arate,
Popa iese-n pragul tinzii: — Ei! acum… ştii ce, argate?
Mergi de-mi ad-un car de lemne! Din pădure vii doar mâine.
Pân-atunci, merinde, iacă! eu îţi dau: un caş şi-o pâine.
Dar când vii, întreagă pâinea s-o aduci, — şi caşu-ntreg;
Ne’ncepute, pe-amândouă! Înţelegi tu?

— Înţeleg.

Şi punând în car merindea, mai punând şi o secure,
A-njugat Păcală boii şi-a pornit-o-nspre pădure.

---

Când veni cu lemne-acasă, merse drept la popa sus:
— Na, stăpâne, caşul, pâinea… Iacă-ntregi ţi le-am adus.
Popa le ridică-n mână: — Hm!… de-ntregi, întregi sunt ele,
Dar de ce-s aşa uşoare?

— Fiindcă… n-au miez, părinţele.

— Cum n-au miez?

— În coajă, icea, nu vezi câte-un dop tăiat?

Pe aci… scosei tot miezul!

— Vai! Aşa m-ai ascultat?

Blestematule!

— Păi!… altfel, se putea, stăpâne dragă,

Să mă satur din merinde şi să ţi-o aduc şi-ntreagă?
Ce? Te-ai supărat pe mine?

Popa… mai domol: — Ei aş!

Să mă supăr eu, se poate? pentr-o pâine, pentr-un caş?
Am glumit cu tine doară… Iar în gându-i: „Las’! zicea,
Că ţi-o fac eu ţie mâine, dacă mi-ai făcut aşa!“

Apoi ziua următoare mi l-a pus la treierat;
Şi mâncare, toată ziua, nici să guste nu i-a dat.
Seara după cină, popa, pe la şură se abate:
— Am venit să-ţi văd isprava. Ai făcut ceva, argate?
— Cum nu? Uite ici, părinte, cât am treierat… Un vraf!
Numai grâu ales, ca-n palmă; n-are firicel de praf.
— Da, nimic de zis! muncit-ai de ajuns… Dar la mâncare
Să te cheme, preoteasa… a uitat azi, mi se pare…
Nu-i aşa?

— Ba chiar aşa e!

— Ei, şi… nu eşti supărat?

— Pentru ce să fiu, stăpâne? Parc-am stat eu nemâncat!
Se putea să rabd de foame, cu atâta grâu pe mână?
Grâul ăsta mi-ar ajunge, nu o zi: o săptămână!
— Nu-nţeleg ce spui, creştine! zise popa cu mirare.
Ce-mi vorbeşti de grâu tu mie, când e vorba de mâncare?
— Păi… am priceput eu doară, când de-amiază ospătaţi,
Că pe mine la mâncare aţi uitat să mă chemaţi.
Pentru-atâta lucru însă vorbă n-am mai vrut să fac.
Am găsit eu rost îndată!

— Cum?

— Umplui cu grâu un sac…

Seara, altul. Şi cu sacii, hai, în sat la o vecină!
Dânsa, inimă miloasă, îmi dădu şi prânz’ şi cină.
— Vai, băiete! Vasăzică… îmi mâncaşi doi saci de grâu!
— Ce? Te-ai supărat, părinte?

Popa-şi puse gurii frâu.

Şi-a-nghiţit în piept mânia: — Asta-i! Nu m-am supărat.
Dar… să fi cerut, creştine! că-ţi dădeam noi de mâncat.

Când ajunse-n tindă însă, tremura: — Of!… nu mai pot.
— Ce-i? soţia sa-l întreabă. El i-a spus nevestei tot.
Iar la urmă: — Nu, cu ăsta, nu e chip s-o duc! şi pace!
Am înscris pe-un an cu dânsul: altfel, vânt chiar azi i-aş face!
Preoteasa, foc şi dânsa: — Vai! O zi să nu mai steie!
Astăzi chiar, să-i faci de ducă!

— Da, să-i fac! Dar cum, femeie?

— Prea uşor! Să-i dai vro treabă, ce puterile-i întrece.
Şi văzând că nu e harnic să ţi-o facă, o să plece.
— Bine zici!… Şi iese popa, merge iar spre şură-ndată.
Ce să-i dau? A, stăi! găsit-am o trebşoară… minunată!

— Vino-ncoace, măi argate! (Şi-n grădina largă-l scoase.)
Uite, vezi tu smârcu-acesta plin de ochiuri mocirloase?
Când voiesc să trec-nainte, mă cufund aici în glod.
Peste mlaştina aceasta fă-mi, din ce vei şti, un pod.
Să-l începi cât mai degrabă, astă-seară chiar, voiesc;
Iar când o miji de ziuă, mâine, gata să-l găsesc.
Insă ştii cum vroi să fie podul? Nu ca orişicare!
Tot o călcătură moale şi o călcătură tare!
Înţeles-ai?

— Da, părinte.

— Să te-apuci de lucru dară!

Şi-acolo lăsându-l, popa a intrat în casă iară,
Povesti şi preotesei cele ce-a orânduit;
Se culcar-apoi în tihnă, amândoi, şi-au adormit.

* * *

Iar Păcală?… În grădină sta sub cerul înstelat,
Cu privirea-n jos plecată; mai se preumbla-ngrijat.
Smârcul, împrejur, cu pasul şi din ochi îl măsura…
Cum? din ce să facă podul? în zadar el se-ntreba.
Pân-odată, din grădină când se-ntoarce iar la şură:
Dă cu ochii de-ale popii capre multe-n bătătură.
— Iacă, mă! îşi zise-n sine. Am găsit ce-mi trebuia!
Eu, să fiu un om cu stare, capre-n curte-mi n-aş ţinea.
Cât e ziua n-au astâmpăr! tot ce-i verde, strică, rod.
Vai, şi multe are popa! Ia să fac din ele pod!
Tocmai bune-s pentru asta!

Hai, pe urmă… c-un topor,

Caprelor le taie capul, şi picior după picior;
Şi târându-le-n grădină, unde-i papură şi baltă,
Peste mlaştină le-aşează, înşirate lâng-olaltă,
Trup la trup, cu burta una, alta cu spinarea-n sus.
Ca să iasă podu-ntocmai cum stăpânu-său i-a spus:
Tot o călcătură tare, alta moale. Apoi, du-te!
Căpăţâne şi picioare în gunoi le-ngroapă iute.
Printre capre, unde vede vrun locşor, l-astupă-ndată
Cu pământ, să fie podul neted ca dintr-o bucată;
Iar pe margini, pe deasupra, iarbă verde, flori aşează:
Cum, din ce-i făcut anume podu-n jos, să nu se vază.
Şi când totul este gata, stă, se uită fericit:

— Ah, când o vedea stăpânul, cât o fi de mulţumit!
Pleac-apoi din nou spre şură, la culcare, fluierând.
Popa, vine până-n ziuă: — Gata-i podul?

— Hei! De când!

Am mai tras ş-un somn de-atuncea.

— Aida-de!

— Ce? nu mă crezi?

Zău, stăpâne, este gata! Mergem, dacă vrei, să-l vezi.
Popa strigă la fereastră: — Preoteaso dragă! Vină!
Vină şi tu! Şi plecară, cu argatul, în grădină.
Când văzu de-aproape podul: — Uite, zău, că-i isprăvit!
Hm! dar… l-ai făcut, băiete, chiar aşa cum am vorbit?
Ia să-ncerc!

— Poftim, încearcă-l!

Şi punând piciorul sus,

Hai, pe pod de-a lungul, popa, până la sfârşit s-a dus.
Iar la capăt se opreşte, înapoi privind mirat.
— Ei, părinte, ce zici? place-ţi?

— Da, băiete! minunat!

Chiar cum am vorbit aseară: tot o călcătură tare,
Alta moale!… Cum ştiut-ai să mi-l faci întocmai oare?
— Asta-i treaba mea, stăpâne!

Şi-au pornit, cu pasul rar,

De la smârcul din grădină, înapoi spre casă iar.
Dar pe popa, lângă casă, năduşelile-l trecură:
— Aoleu! băiete, unde-s caprele din bătătură?
— Caprele, stăpâne dragă? Las’ că sunt la loc bun toate,
În grădină! Fii pe pace!

— În grădină? Cum se poate!

Nu venim acum de-acolo? Şi nici una n-am văzut.
— He! dar oare peste podul din grădină, n-ai trecut?
— Ce-mi vorbeşti de pod, creştine, când de capre eu îţi spui?
— Apoi… podul, astă-noapte, cum? din ce crezi că-l făcui?
— Vai de mine şi de mine! Auzitu-l-aţi, nerodul?
Măi! doar nu ţi-a dat prin minte ca să-mi faci din capre

podul!?

— Tocmai! ai ghicit, stăpâne!

— Haide! Ce-mi vorbeşti în şagă?

Cată-mi turma!
— Zău, părinte! am băgat-o-n pod întreagă!
Toate caprele-s acolo: unele cu burta-n sus,
Ca să deie călcătura moale, după cum ai spus.
Altele sunt, dimpotrivă, cu spinarea-n sus culcate,
Ca să deie călcătura tare!

— Eşti nebun, argate?

Mi-ai mâncat o-ntreag-avere! Tii! Vrei să mă laşi sărac?
— Apoi de, stăpâne! podul, altfel, cum era să-l fac?
Ce? te -ai supărat pe mine?

— Aş! pe dracul supărat!

Nu! dar… capre-aşa de multe… ia gândeşte! nu-i păcat?

---

Şi-a ţinut în frâu mânia popa, iarăşi, până-n casă,
Dar în casă când ajunse: — Ei, văzut-ai, preoteasă?
L-ai văzut, afurisitul, ce-mi făcu din nou? Iţi place?
Şi eu să mă uit la dânsul, şi nimic să nu-i pot face!
Of! când mă gândesc la capre, năbădăi m-apucă parcă!
— Dar pe mine! Ia mai du-te, zice preoteasa. Cearcă!
Dă-i chiar bani, din gros, părinte. Plata, pe un an, pe doi,
Dă-i-o! doar să plece! Altfel, ne răpune şi pe noi!

* * *

Alba-n sat demult intrase. Soarele, al zilei crai,
În deplina sa mărire strălucea p-un vârf de plai.
Slugă vrednică, Păcală, migălea prin bătătură,
Îşi căta de lucru singur: mai la lemne, mai prin şură.
Popa iese iar: — Argate! treburi n-am de-acuma… Hai,
Pleacă! Ce să faci pe-acilea? Frunză la berbeci să tai?
Ţine, na… îţi dau simbria, p-anu-ntreg… Te mulţumeşti?
— Aş! răspunse dârz Păcală. Cum pe anu-ntreg? Glumeşti?
Te-am slujit abia trei zile! Nu, oricât sunt de sărac,
Plată de pomană nu vroi! Mie bani munciţi îmi plac!
— Măi argate! Ţine banii! Eu ţi-i dau! Ce-ţi pasă ţie?
— Geaba stăruieşti, părinte! Vorbă multă, sărăcie!
Pân’ n-oi auzi prin frunze cu urechea glas de cuc,
După cum ne-a fost tocmeala: pân-atuncea nu mă duc
Preoteasa ascultase pe furiş de la fereastră…
— Ei! din prag îi zice popa. Auzitu-l-ai, nevastă?
Îi dădui şi bani! Degeaba! E un prost făr’ de pereche?
Nu pricepe ce e banul? Sau e cam într-o ureche?!
…A! dar d-azi — ferit-a sfântul — cât o fi să stea la noi,
Nu-l mai ţiu pe lângă casă. Îl trimit… pe câmp la oi.

VIII
La oi

Popa şi-a ţinut cuvântul. Pe Păcală l-a trimes,
Chiar în dimineaţa-aceea, să păzească oi la şes.
El s-a dus. Şi-n larg afară, stând la umbra unui fag,
Scoase fluierul şi prinse a cânta cu mare drag.
Iară oile-mprejuru-i — parcă le-ncinsese-un foc —
Cum îi auziră cântul, toate s-au pornit pe joc!
Când văzu aşa Păcală: — He-he! zise, bine-mi pare.
S-a mai pomenit pe lume fluier ca acesta oare?
Nu l-aş da pe-o ţară-ntreagă! Ăsta-i fluier fermecat,
Nu degeaba doar, din ceruri, Domnul însuşi mi l-a dat!
Nu cânt încă tocmai bine, dar cu timpul voi cânta.
Şi să mai vedeţi atuncea turma mea cum va juca.
Apoi, dă-i voios nainte, cântă!… cântă!… până-n seară.
Iar oiţele-mprejuru-i, ca nebune… tot jucară.

---

Domnul zilei, mândrul soare, dup-un deal când scăpătase,
Hai cu turma-i şi Păcală, pe-ndelete, către casă.
Rupte cum erau de foame şi de joc, mioarele,
Pe cărări abia cu trudă îşi târau picioarele.
Popa, le-aştepta-n portiţă. — Vai de mine! măi argate,
Ce-i cu oile acestea, de-s aşa debălăzate?
Sunt bolnave?

— Aş, stăpâne! nu-s bolnave… sunt trudite,

Că pe câmp, în loc să pască, tot jucară ca smintite!
— Ce spui! Ia să văd, mănâncă? Dă-le-un braţ de fân, băiete!
— Să le dau! grăi Păcală. Şi din şură fân le dete.
Ele cum zăriră fânul, prinser-a-mbuca de foc.
Popa a intrat în casă. Inima-i veni la loc.
„N-au nimic”, gândea-ntru sine.

Dar în ceealaltă seară,

Oile, de foame, late i-au venit acasă iară.
Sear-a treia, moarte-aproape!

— Vai, vai!… mi se prăpădesc!

Cum le-o fi păzind el oare? Mâine am să-l urmăresc.
Apoi ziua următoare, când argatul iar plecă
Spre izlaz, în zori, cu turma, hai şi popa, se sculă.
După el tiptil se duse… între nişte spini stătu:
Iac-aşa… să nu mă simtă!

Aş! Păcală îl văzu.

Şi-ncepu cu foc să cânte. Iară oile-au lăsat
Iarba şi-ncepură jocul. Popa… a rămas holbat.
— Uite, mă! Drăcia naibii! Pentru asta-mi vine dară
Moartă de flămândă-acasă turma-n fiecare seară?
Doamne! se mira-ntru sine. Când, minune şi mai mare?
Numai ce se pomeneşte, hop, şi el, în sus că sare.
Şi sărea, măi nene, popa… şi juca-ntre spini, săracul,
Făr’ să vreie, hopa-tropa — de credeai că-l poartă dracul.
Iar, cu fluieru-i, argatul face câţiva paşi nainte,
Se aşează-n faţa popii… Şi să vezi joc pe părinte!
Şi să fi văzut în ochii lui Păcală bucurie,
Când în spini vedea cum popa: haina, barba şi-o sfâşie?
— Ho! părintele strigat-a. Vrei să cânţi, bre, până mâine?
Nu-ţi ajunge?

Iar Păcală: — Ce?… te mâniaşi, stăpâne?

Popa-şi îmblânzeşte graiul: — Stăi, băiete, nu cânta!
Ce vrei?… să tot joc acilea, până sufletul mi-oi da?
Aş! Păcală, dă-i nainte! Cântă, cântă, şi mai şi!
Din cântat abia la prânzul de amiază se opri.

* * *

Când soseşte-acasă popa, zgâriat şi zdrenţuit,
Preoteasa-şi face cruce. — Vai, părinte, ce-ai păţit?
— Ce-am văzut eu, dragă, nimeni n-a văzut pe-acest pământ
Şi păţania de astăzi, n-am s-o uit… nici în mormânt!
Cel trimis la câmp cu turma nu e om precum s-arată,
Ci sub chip de om: vrun diavol, bată-l Precista să-l bată!
Şi-ncepu să-i spună toate: cum argatul a cântat;
Oile, când auziră, cum s-au pus p-un joc turbat.
— Ba nici eu, cât sunt de popă, n-a fost chip să stau pe loc:
Mă trezii — ca o sfârlează — între spini jucând de foc!
— Ia taci! zise preoteasa. Mie-mi spui aşa poveşti?
— Dacă n-am spus adevărul, mâine mort să mă găseşti!
— Nu te mai jura degeaba!

— Cum, femeie, nu mă crezi?

Bine, lasă pân’ diseară, când s-o-ntoarce; şi-ai să vezi!
— Nu cred, nu… orice mi-ai spune!

Scăpătase mândrul soare.

Preoteasa-n podul casei, căuta nişte fuioare.
Pân’ să le adune toate, să le facă legătură,
Numai iacă şi Păcală, hop! cu turma-n bătătură.
Popa l-a chemat năuntru: — Ia stăi, şi mai zi colea…
Vrea şi dumneaei s-audă.

— Cine?

— Preoteasa mea.

Este-n pod. Ea nu mă crede, cum cânţi tu de minunat.
La început, Păcală nu vrea. — Sunt sătul azi de cântat!
Dar văzând că tot îl roagă: — Bine. Să mai cânt oleacă!
Popii, ca să nu mai joace, ştiţi ce-i dete-n gând să facă?
De picioare două pietre, cât bostanul, îşi legase,
Ba, se mai ţinea cu mâna şi de scaun şi de masă.
Şi când începu flăcăul a cânta, colea, de joc,
O chindie, o bătută, dintre cele mai cu foc,
Preoteasa, de fuioare să-şi mai vadă, se putea?
Aş! sub ale ei călcâie podul casei duduia.
Ţupăia-n pod sus, măi nene, din picioare preoteasa,
Tropăia, juca, sărmana… mai să se dărâme casa!
Când văzu aşa Păcală, dă-i! În cânt şi-a pus tot focul!
Şi cu cât iuţea el cântul, îşi iuţea şi dânsa jocul.
Până ce să vezi? buimacă, tot jucând cu-nfierbântare,
Buf! căzu din pod în tindă… şi-a rămas făr’ de suflare.
— Vai, vai! Ce-mi făcuşi, argate?

— Păi dacă m-ai pus să-i cânt…

— Mă lăsaşi făr’ de soţie!

— De! s-o ierte Tatăl Sfânt!

Ce? te-ai mâniat, părinte?

Popa, tremurând de-amar,

Îşi ascunse-n palme faţa… trebui să tacă iar.

IX
Boii lui Păcală

Iată ce suntem pe lume: nişte umbre trecătoare!
Îşi zicea-ntru sine popa, dimineaţa următoare.

---

…Şi a treia zi, porneşte pe iubita lui soţie,
Cu alai, cu cinste multă, spre locaşul de vecie.
Oamenii văzându-i jalea, între ei se bucurau…
Popa nu vedea pe nimeni, lacrămi ochii lui vărsau.
— De! ziceau din grai sătenii. Tot plăceri! Necazuri nu-s?
Vezi? Orice s-ar zice, geaba! tot nu doarme Ăl de sus!
Nu loveşte el pe nimeni cu măciuca-n cap deodată,
Însă nici nu scapă nimeni pe pământ de-a lui răsplată!

* * *

Se-nnoptase. Pe la vetre, toţi din sat dormeau în tihnă.
Numai popa-n aşternutu-i nu-şi găsea defel odihnă.
— Mi-ai făcut-o iar, duşmane! mi-ai făcut-o îndesată!
Dar ţi-oi face-o şi eu ţie, las’ pe mine astădată!
Până n-o cânta-n pomi cucul, nu voieşti să pleci? Sărace!
Au să-ţi cânte mâine cucii, p-altă lume, fii pe pace!
Apoi cum s-albi de ziuă, la Păcală merse iute:

— Ei, argate,-njugă boii şi-n pădure astăzi du-te
Lemne să-mi aduci cu carul. Nu de ici de la Izvor,
Mai din deal vroi astăzi lemne, de la Cuibul Urşilor!
Acolo sunt lemne bune!

— De, Păcal-a zis, prea bine!

De-acolo ţi-aduc, părinte! tot un drac e pentru mine!
Şi-njugând pe dată boii, o luă voios la drum.
Popa se uita din poartă: — Ei! scăpai de el acum!
Unde-l trimesei, pădurea plină-i de sălbătăciuni,
Câţi se duc, acolo-şi lasă oasele prin văgăuni.

---

…Iar Păcală: „Hăis, Murgilă!“ boilor pe drum grăia,
„Cea, Zorilă!“ Şi cu carul spre pădure tot suia.
Iată-l, spre amiazi, la Cuibul Urşilor în munţi ajuns!
Până-n inima pădurii, cu plăvanii-i a pătruns.
Iar acolo-ntr-o poiană, sub o râpă, se opri
Şi din jug scoţându-şi boii, de-un stejar îi priponi.
Apoi, hai, să cate lemne. Dară, când venea napoi
De pe unde colindase… ce să vază? Bieţii boi
Se zbăteau ca arşi, în funii… căci se pomeniră, ţup!
C-un ursoi deodată-n faţă şi c-o namilă de lup!
„Măi, măi, măi!“ Păcală-ncepe întru sine-a se mira,
„Lupi şi urşi destui văzut-am, dar de-aşa mărime: ba!“
Apoi strigă: — Ho! dihănii ce-ncurcaţi p-aici poiana?
Vă mănâncă pielea, poate?… Vreţi ca să vă scutur blana?
Aş! lighioile… de vorbă, credeţi c-au voit să ştie?
Tăbărăsc pe boi îndată şi s-apucă să-i sfâşie.
— A! le zise-atunci flăcăul. Vasăzică… n-ascultaţi?
La ospăţ aici venirăţi? Boii vreţi să mi-i mâncaţi?
Bine! ospătaţi nainte! Dar să ştiţi că-n loc de boi,
Carul încărcat cu lemne mi-l veţi duce-acasă voi!

Şi le dete bună pace, foamea să şi-o potolească…
Iar într-un târziu: — Ei drace! burta vreţi să vă plesnească?
De ajuns! Din boi, sărmanii, oase goale mi-aţi lăsat.
Ia poftim… la jug acuma! Hrană pentru ce v-am dat?
Apoi, haide… cu toporul, pe din dos, pe nevăzute,
Înspre lacomele fiare îşi îndreaptă paşii, iute.
Şi deodată, — cum şi ce fel, el o ştie!, — pe lighioi
Le-a vârât în jug cu gâtul, pe-amândouă, ca pe boi:
Ursu-n dreapta, lupu-n stânga…

„Iac-aşa!“ gândea-ntru sine,

„Bun detot. Cu boii popii, lemne-aş fi cărat puţine.
Prea erau flămânzi! Acuma pot să pun buşteni destui,
N-am de ce mă teme. Boii îmi sunt tobă de sătui.“

Prinse-a pune-apoi la trunchiuri. Iar când carul şi-l văzu
Încărcat, cu vârf, de lemne: „Cea, Lupane!“ începu,
„Hăis, Martine! Hăis, lighioană!” Ursul mormăia, sărea;
Lupul se smucea să scape. Dar Păcală nu glumea.
Când mi-i arse c-o prăjină, carul le păru uşor.
Îl târau… să se sfărâme roatele pe urma lor!
Alergau câte-o bucată, mai stăteau, săreau în loc,
Până când simţeau prăjina; apoi iar trăgeau de foc!
Cam aşa el, din pădure, carul până-n sat şi-l duce.
Câţi îl întâlnesc în cale, stau din mers, făcându-şi cruce.
Iată-mi-l la poarta popii. — Hai, deschide-mi, taică, hai!
Popa, când zări din curte cele două fiare: — Vai!
Ba deschidă-ţi dracii poarta! Piei, Satano, piei! răspunse.
Şi-alergând spre uşa tinzii, după uşă se ascunse.
— Hai, părinte! Mi-aş deschide singur, n-aş sta să te chem.
Dar mi-s boii cam zburdalnici; o să-şi ieie vânt, mă tem.
— Ieie-şi! ducă-se-n pustiuri! popa din năuntru-i zise.
Nu-ţi deschid!

Atunci, Păcală poarta singur şi-o deschise:

Şi cu caru-a tras în curte. Popa-n cas-a alergat,
Şi scoţându-şi pe fereastră capul: — Mă! ai căpiat?
Ce-s dihăniile astea? Fugi cu dânsele napoi!
Cum cutezi, pe cap, duşmane, să-mi aduci aşa lighioi?
Iar Păcală: — Ce dihănii? Ce lighioi? Sunt boii mei,
Preacinstitule părinte. Ş-încă ce boi buni!… ehei!
Au puteri, cât doisprezece! Când ai şti ce bine trag!
Să-i slobod din jug acuma, că-s trudiţi, — şi-n grajd să-i bag,
Să le dau ceva să-mbuce.

— Ce-ai zis? Altă treabă n-ai?

Să-mi sfâşie şi juncanii? Să rămân şi făr’ de cai?
Scoate-mi, tartorule, iute! iazmele din bătătură!
— De, stăpâne! cumpănit-ai vorba ce-ţi ieşi din gură?
Aste iazme-ţi prăpădiră boişorii amândoi;
Eu le-am pus la jug pe ele! şi ţi le-adusei drept boi!
Să le dau acuma drumul? N-am decât să mă supun!
Dar să nu-mi găseşti vreo vină mai apoi! atâta-ţi spun!
— Hai odată! dă-le-ncolo! N-auzi bine? Surd eşti oare?
— Na! poftim! grăi Păcală, dejugând cu zor pe fiare.
Ursul, lupul — bodaproste! — slobozi când se pomeniră,
Ţâşt! pe poartă, ca din puşcă! spre pădure mi-o tuliră.
Popa, uşurat o clipă, mai în tihnă răsufla.
Ce folos? Scăpă de fiare; de Păcală însă ba.
Şi când îl zărea prin curte, şi când se gândea apoi
După toate celelalte, c-a rămas şi făr’ de boi:
Sângele-i fierbea-n tot trupul, nu-şi găsea astâmpărare.
Îi venea să-şi smulgă barba, pletele, de supărare!

X
Moara dracilor

Asfinţise mândrul soare. Popa se plimba-ncruntat
Prin cerdac, prin bătătură, tot cu gândul la argat.
„Cum s-o scot cu el la capăt? Nu mai ştiu, s-a mântuit!”
Dar deodată-n loc s-opreşte: „A, ba ia stăi! Am găsit!”
Apoi intră-n casă grabnic: — Mamă-soacră, ştii ce? du-te,
Ia trei saci din cămăruie, umple-i cu cenuşă, iute!
Dar să nu te vaz-argatul!

— Cu cenuşă? soacra-ntreabă.

Cum? La ce bun?

— Vei pricepe mai pe urmă! Hai, degrabă!

Baba — ce să-i mai răspunză? — ia pe loc de după uşă,
Din cămara de alături, trei saci — pune-n ei cenuşă.

Popa cheam-apoi năuntru pe Păcală: — Măi argate!
Uite vezi tu lângă vatră ăşti trei saci? Sunt cu bucate;
Cu secară unul, altul cu porumb, celalt cu grâu.
Du-i la măcinat, acuma, seara, până nu-i târziu!
Însă nu la orice moară! n-au la muncă toate spor!
Colo să mi-i duci, sub râpă, hăt, la Moara Dracilor!
Şi să fii aci, băiete, cu făina gata, mâine,
Când s-o lumina de ziuă. Înţeles-ai?

— Da, stăpâne!

Apoi, hai! Păcală scoate sacii-n largul bătăturii,
Îi aşează-n car — îşi umple traista cu de-ale gurii;
Doi juncani la car înjugă, şi porneşte-n sus la drum.
— Ei! tot nu eşti dumerită, mamă-soacră, nici acum?
— He, ba cum nu? Moara ceea e ştiută-n sat la noi.
Cine dă pe-acolo noaptea, nu mai vine-n veci napoi!
N-are să-ţi mai vie-acasă nici argatul dus cu sacii!
Când cenuşă-n saci vedea-vor, ce crezi c-o să-i facă dracii?
„Mă! tu-ţi râzi de moara noastră?”

— Vorbă nici că mai încape!

A scăpat de urşi el, mamă; dar de diavoli… n-o să scape!
Cam aşa vorbeau în poartă, seara, popa-mpeliţatul
Şi baborniţa de soacră, — după ce plecase-argatul.

Iar Păcală, cu juncanii, s-a tot dus p-un drumuşor,
Pe sub cerul plin de stele, pân’ la Moara Dracilor.
Auzise şi el vorba că pe-acolo draci s-adună,
Că de intri-n moara ceea, noaptea: sănătate bună!
Dar el nu ştia ce-i frica. Vrea să vază cum sunt dracii.
Trase-n faţă deci cu carul, şi-a cărat în moară sacii.
Pricepuse el că-ntr-înşii nu-s bucate, ci… cenuşă;
Însă ce-i păsa lui d-asta? îi împinse după uşă.
Înăuntru-n moară, beznă. — Hei! morar! Aci eşti? Scoală!
Dormi? Aşi! nimeni nu-i răspunse. Moara răsuna a goală.
Stăi! îşi zice-n gând flăcăul. Sunt flămând. Să-mi văz în pace
De cinat, pân’ una, alta. Şi pe vatră foc îşi face.
Dintr-un vreasc, apoi frigare cu briceagul îşi ciopleşte,
O felie de slănină în frigare-nţepeneşte
Şi-o-nvârteşte-ncet deasupra jarului, ca să se frigă.
Când de-afară, numai iată că aude-un glas ce-i strigă:
— Cine eşti tu, măi! din moară? Dup-aceea, buf! deodată
Uşa morii se deschide, cu putere-n laturi dată,
Şi… răsare-un drac.

Păcală, de pe scaun, de la foc,

Îl măsoară cu privirea, făr-a se clinti din loc:
— Uite-l mă! ha-ha! sărmanul! Negru, ca din smoală scos!
Gol detot! cu coarne-n frunte! Şi ce coadă are-n dos!
Vasăzic-aşa sunt dracii? Aoleo! da’ sluţi mai sînt,
De-or fi toţi la fel cu ăsta, prăpădi-i-ar Domnul sfânt!
Şi s-a pus p-un râs cu hohot. Dracul se uita mirat.
Apoi: — Mă! n-ai limbă-n gură? Cine eşti? te-am întrebat.
— Cine sunt? Ţii mult să afli? Cine să fiu? Singur Eu!
Ăsta-i numele ce-mi dete la botez năşicul meu.
— Singur Eu? îmi pare bine! Şi… ia spune… ce lucrezi
Lângă foc aci, la vatră?…

— Păi… de cină-mi fac! nu vezi?

— A! de cină? o friptură? D-asta-mi pare şi mai bine.
N-am pus azi nimic pe limbă. Voi cina şi eu cu tine.
— D-apoi cum! Ţi-e foame tare? Vezi în balt-afară, drace,
Că ai să găseşti friptură tu, pe-acolo, câtă-ţi place!
— Da? o să găsesc? întreabă tartorul, cu ochii pară
Nu glumeşti? Mă duc să caut! Şi ieşi pe uşă-afară.
Apoi pân’ să numeri zece, iată-l iarăşi, c-o frigare,
Cam la fel cu-a lui Păcală; iar în ea, c-o broască mare.
Intră, lângă foc s-aşează, prinde şi el să-nvârtească
Spre-a se frige pe jeratic pocitania de broască.
Iar când sfârâia mai tare şi ţâşnea dintr-însa zeamă,
Naibii, ce-i dă-n gând? Se face cum că n-a băgat de seamă
Şi-şi atinge-odată broasca de slănina lui Păcală…
— Ce faci, mă! i-a zis flăcăul. Umblă mai cu chibzuială!
Nu-mi spurca friptura! Dracul se astâmpăr-o clipită:
Apoi… dă din nou cu broasca-i în slănina rumenită!
— Măre, n-auzi? Aşi, spurcatul şade niţeluş cuminte
Şi-şi lipeşte broasca iarăşi de slănina cea fierbinte.
— Hm! degeaba-mi stric deci gura? Stăi! Gândind Păcal-aşa,
Sare, iată-l, cu slănina, ce-n frigare-i sfârâia
Şi, deodată, paf! pe diavol, drept în ochi mi l-a izbit,
Cu atâta foc, că ochii amândoi i-au şi plesnit.
— Na! ca să-ţi aduci aminte, cât îi mai trăi, jivină!
în frigare-apoi îşi pune altă halcă de slănină.

Iară dracul: — Valeu! strigă. Mor! săriţi degrabă, fraţi!
Şi-ntr-o clipă moara, toată, se umplu de-ncornoraţi.
— Ce-i, fârtate? Ce-nsemnează aste ţipete nebune?
— Am rămas fără vedere!

— Cine ţi-a scos ochii? spune!

— Singur Eu! sărman de mine! cu friptura din frigare!
Se jălea Ucigă-l crucea, negăsindu-şi alinare.
Singur Eu!… (căci pe Păcală el aşa ştia că-l cheamă).
— Apoi, de! ceilalţi grăiră, pentru ce nu bagi de seamă?
Cine strigă, frăţioare, dacă singur te-ai chiorât?
Dracul ţipă şi mai tare: — Singur Eu! N-aţi auzit?
Ş-alerga nebun prin moară.

— Ia taci, frate; taci că-ţi trece!

Du-te colo-n dosul morii, spală-te cu apă rece.
Bietu’ diavol… ce să facă? Merge să se spele-afară.
Dracii ăilalţi, toţi, privirea spre Păcală şi-o-ndreptară:
— A! şi tu, aici? Ia spune, ce câţi pe la noi, bădică?
Altu-n locul lui, atuncea, mai c-ar fi murit de frică.
Dar el, în picioare ţanţoş ridicându-se de jos,
Şi privind pe draci în faţă, le răspunse mânios:
— Cum ce cat p-aici? Aceasta, unde ne aflăm, nu-i moară?
Iacă sacii, după uşă! Am venit să macin doară!
La o moară cumsecade socoteam aici că viu…
Că un cuib de hoţi vi-e moara, d-unde se putea să ştiu?
Dracii, toţi, ca arşi săriră: — Ce? măi omule!-ndrăzneşti
Despre moara noastră vorbe d-alde-acestea să rosteşti?
— Ba bine că nu! la naiba! când, aici, trăsei aseară
Cu porumb curat, să-l macin, şi cu grâu şi cu secară,
Iar acum, în saci… cenuşă!… alt-nimic nu se găseşte!
Mi-aţi furat în timpul nopţii pâinea scumpă, mişeleşte!
Mi-aţi turnat în saci cenuşă! Şi-aţi vroi să mai şi tac?
Tâlhării de-acestea, unde, unde-n lume se mai fac?
— Tâlhării? în moara noastră? diavolii-ntr-un glas strigară.
Aiurezi?

— Ba spun ce este!

— Nu se poate, ieşi afară!

— Ce? nici nu mă credeţi, tartori? Ia cătaţi în saci!

— Prea bine!

Vom căta, un drac răspunse. Şi de minţi, e vai de tine!
Când s-a dus să vadă însă: — Ira! ba-i cenuşă, frate,
Doar cenuşă-n toţi trei sacii! Bietul om avea dreptate!
Cine-o fi făcut aceasta?

— Cine altul decât voi?

Zise răţoit Păcală. Las’ că spun eu pe la noi.
Am să spun ce fel de moară-i moara voastră… ţineţi minte!
Nici picior de om p-aicea nu mai calcă d-azi nainte!
Dracii — cum să-l îmbuneze? — Iartă, nu fi supărat!
Potrivim noi, cum e bine! Astă dată… s-a-ntâmplat!
N-are să se mai întâmple! Şi sărind cu repezeală,
Hai! goliră de cenuşă toţi trei sacii lui Păcală.
Îi umplură cu făină: de porumb, de grâu, secară.
Ba i-au pus şi-n car: — Ei! place-ţi?

— Da! îmi place!

— Drum bun dară!

Du-te! ce-ai păţit cu sacii, nu mai pomeni pe-acasă!
Morii noastre, printre oameni, nu vrem nume rău să-i iasă.
— Aş! grăi Păcală. D-astăzi, moară ca a voastră nu-i!
Şi-njugându-şi boulenii, a plecat în drumul lui.

* * *

Noaptea nu trecuse încă, dar luceau pe boltă, roşii,
Zorile, vestind lumina; iar prin sat, cântau cocoşii.
Popa, după ce dormise toată noaptea liniştit,
Cum se deşteptă, cu soacra-i în cerdac ieşi grăbit.
— Nu s-a-ntors, şi-i ziuă, mamă! Vezi? L-or fi-nhăţat în gheare
Tartorii, de bună seamă. L-or fi dus! Ce bine-mi pare!
Care nu-i fu însă ciuda, când deodată, hop! cu carul,
ÎI zări intrând pe poartă: — A, ba vine, zău, tâlharul!
Teafăr! n-are nici pe dracu’! Uite-l! scapă dacă poţi!
Vai, vai, bate-l-ar să-l bată Dumnezeu şi sfinţii toţi!
Dar şi-a stăpânit mânia… Şi vroind a mai afla
De la dânsul una-alta, începu a-l întreba:
— Ei, băiete, ce-i povestea?

— Bine. Iată-mă sosit.

— Cine mai era la moară?

— Hei, stăpâne preacinstit!

Când ai şti ce-a fost acolo! Dracii toţi din iad, gândesc!
— Zău? şi n-ai păţit nimica!

— Aş! ba cum să nu păţesc?

Îmi furaseră, spurcaţii: grâu, secară… tot!… din saci;
Şi mi-au pus în loc cenuşă! Da-i vârâi şi eu în draci!
— Cum?…

— Pe unul, mai obraznic, l-am sluţit c-o lovitură,

Ochii amândoi crăpându-i! Celorlalţi, le-am tras o gură,
De-au rămas holbaţi la mine! Apoi, când ai şti, săracii,
Cum s-au dus să-mi umple-ndată, cu făină, toţi trei sacii!
— Aş! se poate? zise popa. Iar Păcală: — Nu mă crezi?
Hai la saci, poftim, dezleagă-i, părinţele, şi-ai să vezi!
Şi din jug scoţându-şi boii, înspre iesle i-a mânat.
Popa drept la saci se duse; pe tustrei i-a dezlegat.
Spre cerdac apoi se-ntoarse: — Mamă! vino să priveşti!
E făină-n ei! Îţi place? Mai văzut-ai de când eşti?
Doamne! Cum să scapi de ăsta? Ce poţi oare să-i mai faci
Când el ştie,-mpeliţatul, să orbească şi pe draci!?

XI
Cucul

Cam aşa o duse popa cu Păcală, toată vara;
Orice născocea… degeaba! tot el înghiţea papara.
Şi când se gândea, sărmanul, câte-o să mai pătimească.
Până va cânta-n pomi cucul: îi venea să-nnebunească!

* * *

Într-o caldă zi de toamnă, după ce se preumblase
Mult pe-afară, dus pe gânduri… iată-mi-l că intră-n casă:
— Mamă-soacră! zău, ştii cine m-ar putea chiar azi scăpa
De solomonarul ăsta?…
— Cine?
— Uite, dumneata!
— Eu? mirată soacra-ntreabă. Dacă n-au fost ele-n stare
Să te scape, mai deunăzi, nici ale pădurii fiare.
Ba nici diavolii din moară: apoi eu, o slabă — spune! —
Cum crezi c-aş putea, părinte, făptui aşa minune?
— Prea uşor. Ascultă, mamă: dacă te-ai sui-ntr-un nuc
Şi de-acolo: cucu! cucu!… ai cânta, cum cântă-un cuc.
N-ar avea-ncotro tâlharul!… Cum ar auzi aşa,
Nevoit ar fi, chiar astăzi, tălpăşiţa să şi-o ia.

— De! să văd! grăi bătrâna. Greutate mare nu-i,
A cânta cum cântă cucii. Este greu doar pân’ te sui.
De socoţi că prin aceasta vei putea să scapi de-argat.
Nu mă pun de-a curmezişul. Hai, ajută-mi la urcat!
— Hai! părintele răspunse. Şi-n grădină s-afundară.
El a răzimat de trunchiul unui nuc bătrân o scară.
Soacra, se sui pe scară; de pe scară sus în nuc.
Şi de-acolo: cucu! cucu!… ea cânta… să juri că-i cuc!
Popa, cum aude, fuga! pe Păcală să mi-l cate.
Şi găsindu-l după şură: — Ei! n-auzi nimic, argate?
— Ce s-aud?

— Ascultă!… Cucul!

— Ira! bate-l-ar pustia!

Ba-l aud, părinte! Cum nu?

— Vino dar, să-ţi dau simbria.

Ce stai? îmi vei zice iarăşi: „Anul nu mi-s-a-mplinit?“
— Aş!… se poate-acum, stăpâne, să mai zic? S-a mântuit!
Cucul naibii! i-auzi colo… doar într-un cântat o ţine.
Dă-mi ce crezi că mi se cade… şi-apoi… s-auzim de bine!

---

„Ah! scăpai!“ zicea-n gând popa. „Mulţumescu-ţi, Doamne, ţie
Şi mântuitoru-mi, cine-i? Soacra, Dumnezeu mi-o ţie!
Zică lumea orice-ar zice, eu la toţi mereu voi spune:
Fi-vor soacre, multe, rele; ei, dar sunt şi soacre bune!“
Şi-nspre grajd înaintară. Acolo, sub un arţar,
Nu departe de intrarea grajdului, stătea un car.
Iar în grajd doi boi la iesle. — Uite icea! De la noi
Vreau să pleci bogat acasă. Na, argate, ăşti doi boi.
Ia cu ei şi carul ăsta, tot averea ta să fie.
Cred că e destul de mare pentr-un an aşa simbrie.
N-o să zici că-s rău de plată!

— Nu! Păcală i-a răspuns,

Cu privirea-n zări pierdută. îmi plăteşti chiar prea de-ajuns.
— Păi, de ce mai stai pe gânduri?

— De! la alta mă gândesc.

Cuc, să cânte-n miez de toamnă, n-am văzut de când trăiesc.
Cum o fi la pene oare? Vroi să-l văz cu ochii mei!
Astfel glăsuind, s-apleacă, ia de jos un retevei,
Merge-aproape — şi deodată: zvârr! cu el în nuc spre babă.
Speriată, ea se dete la o parte-atunci, cu grabă;
Şi de sus, de-a berbeleaca, buf! pe pajişte-a căzut!
Popa sare s-o ridice: — Vai, argate!… ce-ai făcut?…
M-ai lăsat şi făr’ de soacră!

— Ce? Păcală s-a-ncruntat,

Dumneaei era deci cucul? Cu minciuna mi-ai umblat?
Bun!… atunci rămân, părinte, anul nu mi-s-a-mplinit!
Popa, n-a mai scos o vorbă… Tremura de necăjit.

---

— Doamne! cum îl rabzi pe lume? Na! îţi place? se gândea.
El rămâne… iar în locu-i s-a dus biata soacră-mea!

XII
Evanghelia

După ce-a-ngropat-o popa şi pe ea cu cinste mare.
Sta la vatra-i, dus pe gânduri: ce să mai încerce oare?
Astăzi soacra, ieri nevasta îi plecară pe vecie.
Mai avea un fiu pe lume, doar atâta bucurie.
Şi Păcală tot în slujbă!

Spre-al său fiu deci s-a-ndreptat:

— Dragul tatii! cu-aşa diavol, într-o casă nu-i de stat!
Să lăsăm aicea totul şi s-o ştergem amândoi;
Că de nu, strigoiul ăsta ne răpune şi pe noi!
— Ai dreptate, zise fiul. Decât să ne prăpădim
În curând şi noi, mai bine, zău, în lume să fugim!

Hotărând ei astfel, haide! popa-şi strânge de prin casă
Cărţile cu slovă veche, şi-ntr-un sac adânc le-ndeasă.
Intr-apoi în cămăruie, una-alta să mai cate.
Dar Păcală, de pe-afară, a-nţeles ce gând îl bate.
— Hm! voieşti să fugi în lume, bunule stăpân al meu?
Bine, fugi! Dar unde-i merge, am să te-nsoţesc şi eu.
Cu acestea, zvâc! din tindă în odaie el pătrunde,
Şi sub cărţi în sacul mare al părintelui s-ascunde.
Din cămara de alături popa-n casă iar când vine,
Mai îndeasă-n sac ce-ndeasă, — dup-aceea-l leagă bine,
Şi săltându-l pe un umăr: — Doamne! dă-ne ajutor!
Cu băiatul după dânsul, a luat-o la picior!

* * *

Merg aşa ei multă vreme, când la deal şi când la vale,
Până, iată-i, cam spre seară, că-ntâlnesc o apă-n cale.
Cum s-o treacă? Pod pe-aproape, luntre nu se pomenea.
Râul nefiind prea mare, popa înainte-o ia,
Şi odrasla-i după dânsul, cu picioarele prin apă.
Dar deodată, sacul popii, zup! în râu cu fundul scapă.

De sub cărţi atunci Păcală strigă tare, să s-audă;
— Saltă sacu-n sus, părinte! Evanghelia se udă!
Popa, dus cu gându-aiurea, îşi opreşte paşii-n grabă:
— Cum? Ai spus ceva, băiete? pe copilul său l-întreabă.
— Eu? Nimic! răspunse-acesta. Apoi calea şi-o urmară.
Dar abia trei paşi făcut-au, sacul, buf! în apă iară.
De sub cărţi, Păcală strigă şi mai tare ca nainte:
— Saltă sacul, că se udă Evanghelia, părinte!
Popa stă, ridică sacul, şi-nspre-a sa odraslă cată:
— N-auzişi nimic, băiete, nici acum?
— Ba cum nu, tată!
Parc-aud şi-acuma încă respicatele cuvinte:
„Saltă sacul, că se udă Evanghelia, părinte!”
Cine se putea să strige? Că p-aicea nimeni nu-i.
Strigătul părea că vine chiar din fundul sacului!

Bietul popă, hoalbă ochii: — Ce-o fi asta? Dar deodată
Spre băiat îşi aţinteşte iar privirea-nviorată:
— Valeu! ce minune, Domnul, azi să văd m-a-nvrednicit!
Ştii, din sacul meu, anume, glasul cui l-ai auzit?
Evanghelia-mbrăcată numa-n aur şi cu file
Aurite pe de margini: aia mi-a vorbit, copile!
Ah, ce carte minunată, dragul tatii! ai văzut?
Hai la mal… să strâng la pieptu-mi cartea sfântă, s-o sărut!
Şi la celalt ţărm al apei într-o clipă ajungând,
Nu ştia, biet, cum să scoată cartea scumpă mai curând!
Când dezleagă sacul însă şi zăreşte pe Păcală,
Popa-ncremenit rămâne: — Tu eşti? Ochii nu mă-nşeală?
Vai! trăsni-te-ar sfântul, drace! n-am să scap în veci de tine?
El ţâşni din sac afară: — Ce? te-ai supărat pe mine?
Popa, o mâlci pe dată: — Aş! mă vezi tu supărat?
Mă prinsese doar mirarea, când în sac de tine-am dat!

XIII
Răfuiala

Încotro să se mai ducă? şi la ce? Era şi seară.
Osteniţi de drum, pe malul râului se aşezară.
— Să mânem aci!

— Prea bine. Ah, stăpânule iubit,

Nici nu ştii, în calea asta cât de multe-am pătimit!
Ba în sac să mă înăbuş, ba în râu să pier la fund,
Dar avuşi de mine milă, n-ai lăsat să mă cufund.
D-aia şi eu, îndurat-am toate, fără să cârtesc;
Doar să pot, părinte dragă, şi la drum să te-nsoţesc!
Cuvântând aşa, Păcală se trânteşte-alături jos,
Lângă râu — şi, cum se culcă, prinde-a sforăi vârtos.
Luna strălucea pe boltă şi-aşternea cu măiestrie
Peste râu o punte dalbă de lumină argintie.

Iară popa sta pe gânduri. Să se culce? ţi-ai găsit!
Parcă mai putea să doarmă, cum era de necăjit?!
Lângă sluga-i adormită, sta… părea că stă de pază.
Dar deodată… ce-i dă-n minte? Faţa i se-nviorează.
„Ha! (în gândul său îşi zice). Ai venit şi tu cu mine,
Năzdrăvanule? Degeaba! tot scăpa-voi eu de tine!“
Îşi îndreaptă-n grabă ochii spre copilul său apoi:
— Hai, că e târziu, băiete! să ne odihnim şi noi.
— Bine, tată dragă, haidem!
Cu acestea se lungiră
Şi ei unul lângă altul jos pe iarbă, şi-adormiră.
Dar Păcală, de alături, cum dormea cam iepureşte.
Numai ce se scoală iute, şi prin minte ce-i trăsneşte?
Schimbă locul, se aşează… între popă şi băiat:
— Iac-aşa… Să stea copilul popii lângă râu culcat.
Pe la jumătatea nopţii, luna s-ascunsese-n nor;
Vântul apleca-nspre apă crengile răchiţilor.
Deşteptat din somnu-i, popa se ridică-n sus tiptil.
Zvârle de pe ţărm în valuri… pe iubitul său copil.
Şi crezând că-şi îmbrâncise nu copilu-n râu, ci-argatul,
Zice: — Mulţumescu-ţi, Doamne, că scăpai de necuratul!

Pune iar la urmă capul jos pe-a ţărmului verdeaţă,
Şi-adâncit în vise doarme, până-n zori de dimineaţă!
Când deschide însă ochii, dup-al zorilor mijit,
Şi zăreşte pe Păcală jos alăturea lungit,
Iar pe-al său fiu nicăirea: Vai! să-nnebunească-i vine:
— Indrăcitule!… Copilul!… Unde e de lângă mine?
Sluga, se ridic-agale: — De!… pe unde-o fi… ştiu eu?
Ce?… te-ai supărat, părinte?

Popa sare ca un leu:

— A! răpusu-mi-ai şi fiul? Iţi plătesc eu astăzi ţie.
Ia stăi! Şi spre el s-aruncă, să-l sugrume, să-l sfâşie.
Neclintit din loc, Păcală, de mânia lui râdea:
— Hei… îi zise-n lături dându-l, ce te răţoieşti aşa?
Toţi eram aci aseară. Dacă azi băiatul nu-i,
Eu sunt vinovat? Ia seama, supărării frâu să-i pui!
Vezi să nu te-ntorci acasă cu spinarea jupuită!
Aş! acestea-l scot pe popa şi mai tare din sărită.
— Cum? Ce-ai zis? Ce-ai zis! Ha, câine, diavol, şarpe veninos!
Ian aşteaptă, că ţi-oi da eu! Ş-un pietroi luă de jos.
Dar Păcală se repede, strâns cu dreapta mi-l înşfacă,
Iar cu stânga scoate-nscrisul din şerpar: — Părinte, iacă!
Pe această hărţulie s-află scris ce-mi eşti dator!
Azi să mă omori voit-ai, şi-aş putea să te omor!
Dar eu nu vroi decât ceea ce se spune-aici în scris!
Pregăteşte-ţi deci spinarea! Auzit-ai ce ţi-am zis?

Popa-n braţe-aşa voinice lănţuit când se văzu,
Din întărâtată fiară, miel îndată se făcu.
— De! gândea, mă are-n mână!… e mai tare, din păcate!
Şi-ncepu să se tocmească: — Ian ascultă, măi argate!
Văd că-s vinovat şi nu vroi împotrivă-ţi a mă pune:
Eşti în dreptul tău a-mi face tocmai cum înscrisul spune.
Însă iartă, fie-ţi milă, nu mă jupui prea tare.
Căci să rabd aşa durere nu voi fi — mă tem — în stare.
Cu cosorul pe spinare mulţumeşte-te a-mi face
O zgârietură, două, şi mă lasă-apoi în pace.
Azi, pe tine-ntâia oară-i doară că m-am supărat!
— Da? să iert? să-mi fie milă? Aş? mi-e frică de păcat!
S-ar putea să calc înscrisul?… Şi… la urmă… dumneata
Ai avut vrodată milă, de când eşti, de cineva?
De argaţii d-astă-vară ţi-a fost milă — vai de ei —
Când sluţitu-i-ai cu briciul?… Ei erau chiar fraţii mei!
Auzind acestea popa, ce să zică?… ce să facă?
Anteriul de pe spate şi cămaşa şi-o dezbracă:
— Hai poftim!
Dar lui Păcală inima i s-a-nmuiat:
— Nu-ţi fac nici o-nţepătură!… Iacă! zise. Eşti iertat!
Ridicându-i sacu-n urmă, îi turnă din el sub nas,
Jos pe pajişte grămadă, cărţile: — Na, bun rămas!
Eu mă duc… Pe cărţi, părinte, să citeşti, când îi voi.
Sacu-l iau cu mine însă, că la drum… mi-o trebui.
Doar atâta-ţi iau simbrie! De-azi, te las cu Dumnezeu!
Astfel glăsui flăcăul, şi-a plecat în drumul său.
Chiar atunci — de dup-o culme — răsărea şi-al zilei domn,
Soarele, scăldând în aur câmpul deşteptat din somn.

* * *

— Ş-unde-a mers de-aici Păcală?

— Staţi, mai ascultaţi la mine!

Pân-aici… nimica toată; ce-i frumos, de-acuma vine!

XIV
Mireasa

După ce-a lăsat pe popa lângă râu, precum v-am spus,
Hai! cu sacu gol pe-o mână — tot a mers pe râu în sus,
Pân-ajunse-ntr-o pădure mândră, de stejari frunzoşi.
Iară pe un deal acolo: plini stejarii… de gogoşi!
— A! gândi Păcală-n sine, ia stăi! tot n-am ce să fac.
Şi-a cules gogoşi de tufă, câte-i încăpură-n sac.
Merse-apoi nainte iarăşi… Dar deodată… se opri.
Huiet auzea din faţă… chiote!… Şi… ce zări?
Şir de cară, cu velinţe şi cu brazi împodobite,
Trase tot de câte patru boi cu coarne poleite.
Oameni şi femei prin cară, fete, la urechi cu flori,
Lăutari cântând din cobză şi din nai, şi din viori.
Ba pe drum pe lângă cară mai veneau flăcăi la rând,
Pe fugari zglobii călare, focuri din pistoale dând.
Cum vedeţi, era o nuntă. Mirele-şi ducea acasă
Dintr-un sat vecin într-altul pe iubita lui mireasă.
Şi nuntaşii — ca nuntaşii! — iubitori de vorbă multă.
Cum zăriră pe Păcală, îi strigară: — Hei! i-ascultă!
Ce ai tu în sacu-acela?

— De! glumi el, nişte… ouă!

— Bre! de unde-atâtea, frate? Nu poţi să ne spui şi nouă?
— Cum de nu? Pe coastă, colo, sunt mulţime de copaci
Plini cu ouă d-alde-acestea… să umpleţi… un car de saci!
— Zău? Şi mire, cuscri, oaspeţi, — hai şi ei la deal, săracii,
Cât clipeşti, — să strângă ouă din copaci, să-şi umple sacii
Rămăsese-n drum mireasa, numai singură-ntr-un car.
Cât era de frumuşică. Doamne! Dar plângea cu-amar.
— Mândro! îi grăi Păcală, înspre ea păşind agale.
Pentru ce, atât de-amarnic, plângi… în ziua nunţii tale?
Ea-ncepu mai tare-a plânge. El… din cap a clătinat:
— Nu ţi-o fi pe plac, se vede, omul care te-a luat!
Mă miram şi eu, văzându-l, ce-ai avut de te-ai unit
Tii, copilă-aşa frumoasă, c-un bărbat aşa pocit?
— Hei! grăi cu lacrămi fata. M-am unit, aşa crezi, eu?
Mă siliră mama, tata! Nu l-au vrut pe-alesul meu!

Auzind aşa Păcală: — Ştii ce, dragă fetişcană?
Decât să jeleşti, mai bine: dracului să-l dai pomană!
Spune-mi! vrei să scapi de dânsul?

— Mai mă-ntrebi dacă voiesc?

Păi… de azi de până-n ziuă, tot la asta mă gândesc:
Cum să scap? Ar fi vreo cale?

— Lucru-ţi pare-aşa de greu?

Fii pe pace, drăguliţo, că te scap îndată eu.
Dă-te jos şi hai cu mine în desiş, colea, devale;
Tu să-mbraci a mele haine, eu să-mbrac pe ale tale.
Ia şi sacul meu pe-un umăr, şi te du p-aci-ncolea.
Ce voi face mai departe eu, aceasta-i treaba mea!
— Bun! Şi-ntr-un desiş intrară. Fata-n haine de bărbat
Şi cu sacul lui Păcală pe un umăr, a plecat.
Iute-n urmă, şi Păcală, hainele miresi-mbracă,
Şi în locul ei s-aşează. Faţa dânsu-n jos şi-o pleacă,
Şi-o-nveleşte c-o năframă: ca nuntaşii duşi să creadă,
Înapoi când s-or întoarce, că-i mireasa-n car pe ladă.

* * *

Iată-i, prăpădiţi, nuntaşii, de zadarnice-alergări,
Vin, sărmanii, încărcându-l pe Păcală cu ocări:
— Mincinosul!… Potlogarul!… Unde-i?… Ia-l de unde nu-i!
Bine, frate, zău, c-o şterse de pe-aci!… norocul lui!
C-ar vedea acum pe dracul!… D-alde-acestea îndrugând,
Pe la locul lor prin cară aşezatu-s-au la rând.
Apoi: „Cea, bou! Hăis, plăvane!” nunta iar la drum porneşte.
Mirele vedea, nu-i vorbă, că mireasa-n jos priveşte,
Şi că-şi ţine-ascunsă faţa, sub năframă, tot mereu.
Însă… ce-are-a face? „Las-o“, el şi-a zis în gândul său.
Plânge, ca orice mireasă… Are să se potolească!
D-unde să-i fi dat prin minte, rău, ceva, să bănuiască?
Tot aşa acasă-n urmă, când se veseleau toţi, bând,
Că-i vrun şiretlic la mijloc, cui i-ar fi trecut prin gând?
Se mirau d-un lucru numai, unii: cum — cu tot amarul —
Cară-atât de des mireasa, vin, la gură, cu paharul?

---

După cină, când nuntaşii pe acasă toţi plecară,
Ginerele şi mireasa în odaia lor intrară,
Iar mireasa, ia de mână pe-al ei mire — tămâiat,
Ochii tot în jos ea-i ţine: — Ştii ce, dragul meu bărbat?
O viaţă nouă-ncepe d-azi încolo pentru mine,
Şi cu Dumnezeu tot lucrul să se-nceapă este bine…
Fii bun, lasă-mă o clipă, singură, netulburată,
Să mă-nchin pe prisp-afară celui ce la toţi ni-e tată!

El, ştiind că fata-n silă îl luase, nu de voie,
Şi temându-se că fuge: — Aş! îi zise. Ce nevoie?
Altădată n-ai tu vreme să te-nchini, oricât pofteşti?
— Vezi? oftă atunci mireasa, amărâtă. Vezi cum eşti?
Ţiu şi eu l-atâta lucru… Doar atâta te rugai!
Şi să nu mă laşi? Of! Doamne! Pentru ce mă măritai?
…Nu cred însă… nu se poate… să-mi nesocoteşti rugarea!
Vrei tu între noi să intre, chiar de-acuma, supărarea?
Lasă-mă… că nu fug, frate! Nici nu stau cât lumea doară!
Uite, leagă-mă de glezne, dacă vrei, cu-această sfoară,
Ca să n-ai gând rău. Şi ruga de-i vedea că prea mult ţine,
Scutură de sfoar-o dată. Intr-o clipă-s lângă tine!
Auzind aşa bărbatul, — hai! o leagă d-un picior.
— Du-te! dar să nu stai prea mult, soro, să te-ntorci cu zor!
Te aştept!

Păcală pleacă. Iar în tindă, se opreşte.

De la glezne-şi taie sfoara. Intr-o ladă scotoceşte,
Scoate de la fund veşminte bărbăteşti… pe-a sa măsură,
Şi-mbrăcându-le-ntr-un suflet, dă din tindă-n bătătură.
Vede-un ţap dormind pe prispă. Haţ! de coarne sfoara-i

leagă

Sare pe din dos pârleazul, apoi… tunde-o, nene dragă!
Nevăzut pe loc se face.

Câinii, deşteptaţi, lătrară.

Mirele-auzi un zgomot şi lătrat de câini pe-afară,
Dar credea că la mireasă hămăiesc… şi mai stătu.
— De! gândea la urmă-n sine. S-a-nchinat destul acu!
Şi smuci de sfoar-o dată. Aş, nimic!

— Bre! Tot se roagă?

Ce atâta rugăciune? Nu cumva-i lipseşte-o doagă?
Mâine, frate, dimineaţă… să se-nchine, vreme n-are?
Apoi iar smuci de sfoară, cu putere şi mai mare.
O chemă-n aceeaşi vreme şi din gură pe mireasă:
— Hei! la naiba, fă! Mario! n-ai să vii odată-n casă?
Dar cu cât mai tare dânsul de frânghie scutura,
Cu atât mai mult mireasa înapoi parcă se da.
Da’ nerăbdătorul mire auzi şi-un zbierăt, care
Semăna a behăire, nu a glas de fată mare.
Speriat atunci, românul se repede afară-ntins.
Of, şi cum s-arăt prin vorbe ciuda care l-a cuprins:
Când, în loc să dea cu ochii de-al miresei chip frumos,
El se pomeneşte-n faţă-i — cu urâtul ţap bărbos?!

XV
Păcală şi Tândală

Pe Păcală-n vremea asta l-au tot dus departe paşi-i.
Iată-l în pădurea unde se-ntâlnise cu nuntaşii.
Merge pe un drum, alene, printre ulmi, tot merge-ntruna,
Ne’nsoţit în cale-i decât de stăpâna nopţii, luna.
Când, deodată, ce zăreşte, jos, culcat în drumul său?
E un om! gândea-ntru sine… A, ba uite!… sacul meu!
Sacul cu gogoşi! Mireasa, neavând puteri să-l care,
L-o fi aruncat, se vede, jos, aicea, din spinare.
Bine că-l găsii! E noapte. Ia să fac şi eu popas.
Şi pe sac lăsându-şi capul, ce mai pui de somn a tras!
Iară când făclia zilei, sus pe-o culme, se aprinse:
El luă-n spinare sacul şi din nou la drum o-ntinse.

Dar abia trecu o vale şi-un muncel, când numai iată
Că pe drum, din ceea parte, alt drumeţ i se arată:
Tot ca el, c-un sac pe umăr — tot aşa de zvelt, de nalt. Amândoi coboară sprinteni unul înspre celălalt.
Şi-ntâlnindu-se devale faţă-n faţă, stau pe loc,
Sub un ulm cu frunza deasă:

— Bună vremea!

— Bun noroc!

— Ce-ai acolo-n sac, fârtate?

— Nişte nuci am de vânzare,

A răspuns, glumind, Păcală. Dar tu-n sacu-acela mare?
— Eu? ehei! grăi străinul. Nişte lână! Cât trăieşti.
Tot să cauţi, frate, lână ca aceasta nu găseşti!
— D-apoi nucile din sacu-mi zise iar Păcală-n şagă.
N-ai mâncat tu nuci ca astea de când eşti, fârtate dragă!
— Ce spui? întrebă străinul. Vrei să le desfaci mai iute?
Hai atuncea… târgu-i gata! Să schimbăm… pe nevăzute!
— Haidem! Şi schimbară sacii, făr-a se mai fi gândit.
Dar când îi dezleagă, ce văd? Amândoi s-au păcălit.
Ăla-n loc de nuci, în sacu-i, cu gogoşi se pomeneşte;
Iar Păcală-n loc de lână, muşchi în sacul său găseşte.

Pricepând ei cum şi ce fel, se ridică drepţi, privesc
Ţintă unul înspre altul, şi-ntr-un hohot izbucnesc.
Dup-aceea: — Măi! se-ntreabă: Cine eşti tu?

— Eu? Păcală!

— Cel vestit în toată ţara?

— Da! Iar tu?

— Eu sunt Tândală!

— A! Tândală? Tu eşti ăla? Te cunosc şi eu din nume.
Mi s-au povestit, măi frate, despre tine, multe-n lume!
În păcălituri eşti meşter, cum se vede, tot ca mine.
Ha-ha! ştii ce bine-mi pare că m-am întâlnit cu tine?
— D-apoi mie? Vino-ncoace!

Şi cu drag la piept s-au strâns.

Şi c-o strângere de mână fraţi de cruce ei s-au prins.
Martori fost-au la prinsoare: ulmii, soarele preasfântul.
Şi plecară, năzdrăvanii, să cutreiere pământul.

---

Dar deodată-ntr-o poiană, se opriră amândoi:
— Măi Păcală, ian ascultă, lumea-i strâmtă pentru noi,
Prea e strâmtă ca să batem împreun-aceeaşi cale,
Ia-o tu la deal încolo, iară eu p-aici, la vale.
— Ai dreptate, măi Tândală. Du-te… umblă sănătos.
Şi-au luat-o prin pădure: unu-n sus, iar altu-n jos.

* * *

Cât or fi umblat ei, nu ştiu — mai pe şes, mai pe la munte;
Ştiu doar că-ntr-o zi, Tândală nimeri-ntr-un sat de frunte.
Era zi de sărbătoare. Gloată-n drum, şi gălăgie.
Chiar atunci ieşise lumea de la sfânta liturghie.
Când ajunse-n dreptul gloatei de femei şi de bărbaţi,
El stătu-n loc: — Bună vremea! Ce mai nou p-aici, fărtaţi?
— De, drumeţe, ce să fie? Uite… oameni-au răspuns
Ne-a ieşit cam slab porumbul. Ploaie n-am avut de-ajuns.
Dară pe la Dumneavoastră?

— E-he-he! La noi în sat?

Când aţi şti! grăi Tândală.

— Ce? sătenii-au întrebat.

— Ascultaţi minunăţie!… La o casă… este-un ou…
Cât să spun că e de mare? Mare, nene, cât un bou!
— Cât un bou? Ha-ha! se poate? izbucniră toţi deodată.
Asta-i d-alea de prin basme… Fugi, că prea e gogonată!
— Ba e adevăr, cum este că pe cer un mândru soare
Arde luminos în astă sfântă zi de sărbătoare!
Zise, vrând să-şi întărească spusele din nou, Tândală.
Oamenii, ca arşi săriră:

— I-auziţi-l! Ce-ndrăzneală!

Cum cutezi, în faţa noastră, a fruntaşilor din sat,
Să trânteşti minciuni de-acestea, omule neruşinat?
Şi sărind pe el cu toţii, iute-n lanţuri îl legară,
L-au băgat la gros — şi-acolo pân-a doua zi-l lăsară.
Dimineaţa următoare, vin din nou fruntaşii, iată,
Şi mi-l scot din închisoare, ca să-i facă judecată.
— Oameni buni! primarul zice, aţi văzut cu ce minciună
A umblat să ne prostească ieri acest, „împuşcă-n lună!“
Pentru-atâta cutezare, ia gândiţi-vă deci bine,
Şi să-mi spuneţi: ce pedeapsă credeţi că i se cuvine?
— La răcoare! strigă unul, şează trei sau patru luni,
Să vedem, o s-aibă poftă să mai toarne la minciuni!
— Aş! un altul zice, „duba“? Nu crez minte să-l înveţe!
Ia să-l cuminţim mai bine cu vro douăzeci de beţe?

Dar pe când aşa cu toţii ei stăteau la chibzuială:
Cum? de unde până unde? numai iacă şi Păcală,
Chiar atunci, din întâmplare, nimeri-n acelaşi sat,
Şi-ajungând în dreptul obştei, locului şi el a stat.
— Bună ziua! Cum o duceţi? Ce mai nou p-aicea, fraţi?
— De! răspunse unul. Uite! suntem foc de tulburaţi!
Ieri, aci, cu noi de faţă, hoţu-acesta, mâini legate,
A minţit că-n sat la dânşii este-un ou… Dar ce ou, frate?
Cât un bou! Mai auzit-ai astfel de minunăţie?
Ou pe lume-i cu putinţă, mare cât un bou să fie?

---

Năzdrăvanul de Păcală, la Tândal-atunci priveşte
Şi mustaţa răsucindu-şi: — De! mai ştiu şi eu? grăieşte.
Ouă de aşa mărime, nici văzut-am pe pământ —
Măcar că destulă lume treierat-am de când sânt —
Nici n-am auzit vreodată pomenindu-se c-ar fi…
Dar cu ochii mei văzut-am o minune şi mai şi!
Fraţilor! În satul nostru, la o casă-n bătătură,
Este-o namilă de raţă… ştiţi ce mare? cât o şură!
— Valeu! Ce spui? Cât o şură? oamenii-ntr-un glas grăiesc.
Şi privirea spre Tândală, toţi pe loc, şi-o aţintesc.
— Păi… atunci… îngână unul, ăsta n-a minţit, săracul,
Raţe d-alea pot să facă ouă cât un bou, la dracul!
— He! ba şi mai mari! zic alţii. Să-l lăsăm, de drum să-şi cate!
Înfundând pe om la dubă, i-am făcut o nedreptate!
— Da, aşa-i! răspund cu toţii.

Şi din lanţ îndata mare

Pe Tândală-l sloboziră, mai cerându-i şi iertare.
Ba le-a dat şi bani chiar obştea, l-amândoi, o sumă bună:
Doar să tacă, de-nchisoare nimănui să nu mai spună!
Dânşii, ce era să facă, bieţii? N-au zis ba… Primiră.
Când a fost să plece însă, râsu-abia şi-l stăpâniră!
Şi s-au dus să-mpartă banii, sub un tei… Dar lui Tândală
Îi veni cu cinci parale mai puţin ca lui Păcală.
Iar pe vremurile-acelea, cinci parale… bani erau,
Nu ca astăzi! Cum s-o dreagă? Mărunţiş defel n-aveau.
— Ştii ce? glăsui Păcală. Astăzi n-ai, cred, nici un zor.
La nevoie să mă cauţi! Cinci parale-ţi sunt dator
Ţi le-oi da. Rămâi cu bine!

— Bun!… Şi iar s-au despărţit:

Unul spre apus plecat-a, celălalt spre răsărit.

XVI
Învierea morţilor

Dete gerul, şi Păcală, rupt de drum, de neodihnă,
Intr-un sat se aşezase, iarna s-o petreacă-n tihnă.
Ci sătenii — hoţi cu toţii, spre fărădelegi porniţi —
C-un aşa om printre dânşii, nu puteau dormi tihniţi.
Învârteau deci la şuruburi: doar din sat îl vor urni!
Când văzu aşa Păcală, ştiţi prin minte ce-i trăsni?
„Mă voi face mort“, îşi zise. „Asta… are să le placă!
Vreau să-i văd, când mort zăcea-voi, ce vor spune? Ce-au să

facă?“

Şi ieşind din sat, p-un crivăţ — ce prin oase te tăia —
Pe zăpadă-n drum se-ntinse şi-a rămas lungit aşa.
Când au dat de el sătenii, se-ncruciră: — Tii! s-a dus!
Bine că scăparăm, frate! Slavă Tatălui de sus!
Un sicriu de brad pe urmă grabnic i-au înfiripat.
Şi-n sicriu, cam pe-nserate, câţiva oameni l-au culcat.
Unde să-l aşeze însă? în biserică-l cărară,
Şi acolo, doar cu sfinţii, peste noapte mi-l lăsară.
Dar pe când stătea el ţeapăn, în sicriu, culcat pe spate,
Şi cu mâinile-amândouă peste piept încrucişate,
Ce fel, d-unde până unde, numai iacă şi Tândală,
În biserica deschisă: — Vai, prietene Păcală!
Cum te prăpădişi de tânăr! începu să-l căineze
Şi-a rămas acolo-n casa Domnului, să-l privegheze.

---

Linişte-mprejur. Doar sfinţii pe icoane zugrăviţi
Se părea că priveghează mortul şi ei neclintiţi.
Pe la miezul nopţii însă paşi Tândală auzi…
„Cine-i?“ se gândea, şi grabnic după uşă se-ndosi.
Ce să vază dup-aceea? în biserică, măi frate.
Doisprezece hoţi intrară, toţi cu câte-un sac pe spate;
Şi din sacii grei turnară jos, lângă sicriu, grămadă
Numai bani lucioşi de aur, mulţi, de-ar fi umplut o ladă!

Hai să-mpartă-apoi bănetul, între ei, cu bucurie;
Că un mort e lângă dânşii, parcă nici nu vroiau să ştie!
Ba, de lângă bani, de-alături, câte unul mai chefliu,
Arunca voios privirea şi-nspre mortul din sicriu,
Cuvântându-i: — Ei, Păcală! tu, care-ţi râdeai de toţi,
Vino de ne păcăleşte şi pe noi azi, dacă poţi!
Aş! el fără de suflare, sta cu mâinile pe piept.
Dar deodată ce-i abate? Din sicriu se-nalţă drept.
Şi cu glas, cât poate, strigă: — Morţilor! săriţi cu toţii,
Şi veniţi! căci în lăcaşul Domnului intrat-au hoţii!
Iar Tândală din ungherul unde sta ascuns de frică,
Auzind aceste vorbe, hop! şi dânsul, se ridică,
Umflă iute-n braţe scânduri, cozi de prapore-nvechite.
Cârji ce se găseau acolo după uşă-ngrămădite;
Şi trântindu-le pe toate, zdranga! la pământ din greu,
Strigă cât îl ţine gura: — Viu, bre! Sunt pe-aci şi eu!
Hoţii, săgetaţi atuncea d-un fior prin piept, lăsară
Acolo şi bani, şi totul — şi-au ţâşnit pe uşă-afară!

---

Iară cei doi fraţi de cruce, când la urmă se trezesc
În biserică doar singuri: stau o clipă, se privesc.
Dup-aceea-i umflă râsul pe-amândoi:

— Ce, măi Păcală?

Vasăzică, nu muriseşi! Viu erai!?

— Cum vezi, Tândală!

Dar tu? chiar la ţanc aicea, cum, de unde mi-ai picat?
— Eu? neavând leţcaie-n pungă, să te caut am plecat,
Cum ne fuse, ştii tu, vorba, pentru cele cinci parale,
Să mi le plăteşti! Când colo, că eşti mort aflai în cale.
Alergai grăbit… şi lacrămi am vărsat pe-al tău sicriu.
Că-i o glumă de-ale tale, d-unde se putea să ştiu?
Pân’ nu-ţi auzii cuvântul!

Dar pe când ei doi vorbeau

Cam aşa năuntru, hoţii, pe afară, ce făceau?
Dup-o fuguliţă bună, se opriseră deodată;
Se putea să părăsească o comoar-aşa bogată?
Hotărâră a se-ntoarce unul înapoi din drum
La biserică… să vadă ce mai e pe-acolo, cum?
Care să se-ntoarcă însă? Fiecare se temea.
În sfârşit s-alege unul… hai! inima-n dinţi şi-o ia,
Merge-ncet… îşi vâră capul pe fereastră… Iar Păcală,
Haţ!… din cap îi ia căciula şi i-o-ntinde lui Tândală:
— Pentru cele cinci parale, na, măi, ţine-o! ţi-am plătit!
Hoţului atunci, de frică, răsuflarea i-a pierit.
Nu ştia, biet, cum să-şi scoaţă capul mai cu repejune.
S-o zbughească!

— Ce-i? zic soţii-i.

— Rău, cu groază el le spune.

Ni s-au dus pe copcă banii! Hai, s-o ştergem! Ce mai staţi?
În biserică-nviat-au morţi atâţia, măi fărtaţi:
Că din tot bănetul nostru — din grămada aia mare —
Câte cinci parale doară le-a venit, de fiecare.
Iară unuia… nimica! Ş-ăilalţi morţi, bătu-i-ar hula!
Ştiţi cum îi făcură parte? mi-au luat din cap căciula
Şi i-au dat-o!

— Valeu! Haidem! c-or veni, trăsni-i-ar Sfântul!

S-o tulim! grăiră hoţii. Şi-au fugit mâncând pământul.

* * *

Iar Păcală şi Tândală? împărţiră, stând jos ghem,
Galbenii-ntre ei. Pe urmă: — Sănătoşi să ne vedem!

XVII
Păcală însurat

Scumpă este tinereţea, dulce-i viaţa de flăcău,
Ca o pasăre prin crânguri, să trăieşti de capul tău;
Nimeni grija să ţi-o poarte, nici tu grija nimănui:
Noaptea unde te apucă, mâna căpătâi să-ţi pui
Şi să dormi, pân’ te deşteaptă soarele de dimineaţă.
Dup-un timp, te saturi însă şi de-acest fel de viaţă.
Şi din zi în zi — p-al vieţii plai cu flori ce râd la soare —
Simţi că tot mai greu ţi-e drumul, făr-o soaţă iubitoare.
Ce să-i faci? Aşa-i — pesemne — scris în pravila cerească.
Nu-i făcut pe lume omul singur traiul să-şi trăiască!
Astfel ajunsese-n urmă şi Păcală! Nicăirea
Îi părea că nu mai poate să-şi găsească mulţumirea.
O ducea şi zi şi noapte, sărăcuţu,-ntr-un oftat,
Îi venise, pasămite, şi lui vremea de-nsurat;
Să te-nsori? Din gură lesne-i vorba asta de grăit;
Lucrul însă, Doamne, greu e de adus la bun sfârşit!
Dac-ai şti, — când vii ca mire de l-altar spre vatra ta,
Că-n locaşu-ţi, cu mireasa, fericirea va intra,
Ce-ai mai zice? Dar se poate amăgiri să ai, cam mari,
Să-ţi aduci pe dracu-n casă, cu ospăţ, cu lăutari;
Şi să nu-l poţi da pe uşă, nici cu arhierei, afară.
Cum să faci, ca mai la urmă rău să n-ai de ce să-ţi pară?
Eşti sărac şi iei săracă? Amărât îţi este traiul;
Grijile se ţin de capu-ţi, cum de oi se ţine scaiul.
Iei bogată? Intri slugă. Foc ţi-e prânzul, foc ţi-e cina.
În locaşul tău cânta-va nu cocoşul, ci găina.
Iei urâtă? Ţi-e urâtă! Ia frumoasă, ca să-ţi placă!
Dar atunci… plăcere oare numai ţie o să-ţi facă?
Le ştia el astea toate! însă: — Ce-o da Dumnezeu!
„Rău cu rău“, gândea-ntru sine, „dar mai rău e făr’ de rău“.
Şi colo, prin cârneleagă, şi-a văzut cu ochii visul;
Îşi avea-ntr-un sat: soţia, casa lui, cu tot dichisul.

* * *

Două-trei luni… vorba ceea: „Sita nouă-n cui se ţine“.
Cu tovarăşa-i, Păcală, a trăit… nespus de bine!
Dar mai este-o zicătoare: Boii se cunosc la jug…
Pe român, ce poate, nu-l ştii, pân’ cu el nu intri-n plug.
Tot aşa, biet, şi Păcală, numai după luni vro şase
Pricepu deplin, viaţa cam cu cine şi-o legase.
Soaţa lui era, se zice, întru toate potrivită,
Nici prea-prea, nici foarte-foarte; nici frumoasă, nici urâtă;
Nici bogată, nici săracă prea afară din măsură;
Un cusur avea ea, numai: că era… cam rea de gură,
Când se nimerea să-şi iasă din sărită mai ales….
Iar aceasta, din păcate, se-ntâmpla… aşa de des!
Zi cu zi, din clipă-n clipă! Căci nimică nu-i plăcea
Să se facă-n casă altfel, decât cum o zice ea.
Vorba ce-a grăit o dată sfântă trebuia să fie,
De i-ar fi ieşit din gură cea mai boacănă prostie!
Şi era de-ajuns, din vorbă, el c-un pas măcar să-i iasă
Că, de gura ei, să n-aibă toată ziua pace-n casă.
Începea din zori, drăguţa, strigătele-i şi ocara,
Şi sfârşea cu cicălitul, când pica de somn doar, seara.

La-nceput, zâmbea Păcală: „Las’! cu timpul, s-o-mblânzi“
Aş! ea se făcea — zmeoaică — mai cu draci din zi în zi.
„Hm! aşa voieşti s-o ducem veşnic, scumpa mea soţie?
Linişte-n căsuţa noastră niciodată n-o să fie?“
(Astfel dânsul într-o noapte se gândea, cu ochii-n grindă,
Neviind, ca-n vremuri bune, somnul, genele să-i prindă;
Căci odoru-i de nevastă pân-atunci îl cicălise,
Pentru… o nimica toată, ce prin minte îi trăsnise.)
Poale lungi şi minte scurtă! vrei, în loc să-ţi fiu bărbat,
Să-mi fii tu stăpână mie? Să mă porţi ca p-un argat?
Bine! fii pe pace dară! Pân-acuma n-am fost bun.
Ai să vezi de-aci nainte cum ştiu eu să mă supun!“
Şi abia-nspre ziuă, bietul, aţipi cu vai, cu chiu.
Dar în faptul dimineţii: — Hei! nu vezi că e târziu?
Mişcă-te! i-ncepu deodată, iarăşi, soaţa-i arţăgoasă.
El căscă la dânsa ochii:

— Ce-i, puicuţă drăgălaşă?

— Prostule! mă iei la vale? Ah, că nu te ia vrun drac!
Vreau să cos azi. Pleacă iute, cumpără-mi din târg un ac!
Dar, ia seama, pân-acasă… calea-i lungă… Pune-l bine!
Nu cumva să-l pierzi!

— Aş!… dragă… N-avea grijă… las’ pe mine!

Şi plecă la târg Păcală… Când se-ntoarse, pe-nserate:
— Ei! grăitu-i-a femeia… Acul!… unde e, bărbate?
— De, nevastă, ca să nu-l pierd, — unde ciorile să-l ţin? —
De la târg, pe drum încoace, mai venea şi-un car cu fân,
Îl pusei în car! Şi-acuma, la sosire-am răscolit
Fânul fir cu fir… Degeaba! acul nu l-am mai găsit!

Auzind aceste vorbe, foc ea se făcu şi pară.
— Vai! se repezi cu gura, trântorule! pierde-vară!
Nici măcar de-atâta lucru nu fuşi harnic să-ngrijeşti?
Cum? în fân se pune acul?

— D-apoi unde?

— Tont ce eşti!

Trebuia-n cămaşe, uite, icea să-l înfigi, la piept.
Dare-ar naiba să dea-n tine!… să te facă mai deştept.
— În cămaşe? Bine, dragă, las’ c-aşa fac altă dată!
Iart-acuma!

Aş! femeia, toată seara stă-mbufnată!

Iar în ziua următoare: — Hai! restită-i zice iară,
Este vremea plugăriei. Nu vezi toţi din sat cum ară?
Numai boulenii noştri, rumegă nepuşi la jug.
Plugul ni-e stricat. Mergi iute, ia din târg un fier de plug!
Dar să nu-l pierzi şi pe-acela, ca şi acul ieri, creştine,
C-apoi… nu ştiu ce se-ntâmplă!

— Aş! Se poate? Vai de mine!

Şi plecă din nou Păcală. Iară când s-a-ntors acasă:
— Ei, venit-ai? Unde-i fierul? Pune-l ici, să-l văd, pe masă.
— De, nevastă, nu-i nici fierul! Să-l înfig la piept am vrut,
Cum mi-ai zis… Pân’ ce cămaşa-mi, uite-o! zdreanţă s-a făcut. Crezi c-a stat înfipt o clipă? Aş, cădea mereu la vale!
Ce era să-i fac la urmă? Îl lăsai acolo-n cale,
Şi venii cu mâna goală.

— Vai, trăsni-te-ar! Eşti în firi?

I-auzi! în cămaşă? fierul?!

— Da, femeie! ce te miri?

Să-l înfig aci-n cămaşă, nu mi-ai zis chiar tu? La dracul!
Ai uitat de ieri pân-astăzi?

— Acul, trântorule! acul!

Iară fierul, la spinare, trebuia să-l fi adus,
Dac-aveai un pic de minte. Adormi-te-ar Al de sus!
— La spinare? Bine, puico, mâine-aşa voi face… lasă!
Şi a doua zi, Păcală, c-un ogar veni acasă.
In spinare-l adusese. I-atârna pe spate, mort.
— Na! abia mă ţiu. Puterea mi s-a dus, de când îl port.
— A! femeia, când îl vede, iar pe el cu gura sare.
Ce-ai făcut? înnebunit-ai?

Iar Păcală: — La spinare!

La spinare, nevestico, l-am luat, precum mi-ai spus.
Şi povaţa ta-nţeleaptă, uite-n ce hal m-a adus,
Doar o rană mi-e spinarea! Dacă nu-l strângeam de gât,
Ca să-şi dea pe loc suflarea, pace! m-ar fi omorât.
Dânsa tremura de ciudă: — Aolio! ce nătărău!
Piei din ochii mei, române! când te văd îmi vine rău.
Îmi păreai mai treaz la minte, pân-acum, şi mai cu rost…
Dar de la o vreme… nu ştiu! văd că dai în gropi, de prost!
Cum se poate-n lumea asta om cu cap aşa năuc?
Of! mai bine… ia-mă, Doamne, decât tot aşa s-o duc!
— Nu pricep, grăi Păcală, pentru ce te-ai supărat,
Când eu am făcut, nevastă, chiar cum tu m-ai învăţat.
— Eu te-am învăţat vrodată, eu, asemenea prostii?
Ah! te-ai îmbătat, pesemne, ce vorbeşti, tu nici nu ştii!
Fierul, zis-am, la spinare să-l aduci, bre, nu-nţelegi?
Iar ogarul, cu o sfoară trebuia de gât să-l legi;
Într-o mână, de mâncare — pâine, sau vrun os — să iei,
Şi să-l chemi frumos, grăindu-i: cuţu, cuţu, na, Grivei!
— Tii!… aşa e! Vezi, păcate? asta nu mi-a dat prin minte.
Bine că-mi spuseşi, femeie, las’ c-aşa fac d-azi nainte!
— Zău, să-ţi bagi în cap, bărbate, minţile, de-acu, mai bine.
Că de nu… te dau la naiba! mult, eu n-o mai duc cu tine!

---

Ziua următoare însă, iată, intră o vecină
La nevasta lui Păcală, şi-i grăieşte: — Soro, vină!
Vină până-n drum la poartă, repede, să-ţi vezi bărbatul.
Cum de-a lui prostie râde, de se prăpădeşte, satul!
Ea la poart-atunci se duse tot fugind — şi ce să vadă?
Îi venea de supărare, de ruşine-n drum să cadă!
Soţul ei ţâra de sfoară după sine, către casă,
De la târg, o jumătate de purcel ce cumpărase.
Şi-aruncându-i bucăţele dintr-o pâine: — Vino, hei,
Ii zicea mereu din gură, cuţu, cuţu, na, Grivei!
— Vai! nevasta iar, cu gura, de la poartă l-a luat.
Dar aceasta ce mai este?

— Ce? nu vezi? Te-am ascultat!

L-am legat c-o sfoară… uite-l!

— Ei! acum… s-a hotărât!

Piei din ochii mei! De tine, sunt sătulă până-n gât.
Nici să nu mai intri-n casă! Să te duci, unde şi-a dus
Mutul iapa! Surdul roata! Auzit-ai ce ţi-am spus?
Înţeles-ai? Om cu mintea zăpăcită şi neroadă!
Iar Păcală: — Vezi, nevastă? D-aia n-are ursul coadă
Tu mă-nveţi prostii, şi tot tu, când le fac, mă dojeneşti?
Cum mi-ai zis făcui, întocmai! Pentru ce dar mă goneşti?
— Piei, zănaticule! N-auzi? Să te văd în faţa mea,
Când o face plopul pere, sau… când ceafa mi-oi vedea!
Pâine, sare, pe un taler, de-azi nainte eu cu tine
Să mănânc… ferit-a Sfântul! Moartă să mă vezi mai bine!

— Vasăzic-aşa ţi-e vorba, soţioara mea cea bună?
Zile fericite nu vrei să mai ducem împreună?
Bine, dragă! Niciodată n-am călcat cuvântul tău!
Iacă, te ascult şi-acuma: plec! Rămâi cu Dumnezeu!
Sufletul deşi mă doare.

— Drum bun! Du-te şi te-neacă,

Unde-i gârla mai adâncă! — de durere ca să-ţi treacă.
Fă ce ţi-o plăcea, bărbate, numai şterge-o şi mă lasă,
C-un neghiob ca tine nu vreau să mai ţiu de astăzi casă!
Şi intrând femeia-n tindă, îi trânteşte uşa-n nas.
El? atâta aşteptase! A plecat cu grabnic pas.

---

— Iată-mă scăpat!… De-acuma, certe-se cu cine-i place!
Ea trăgea tot cea!… eu, hăisa! Nu ne potriveam şi pace!

XVIII
Strechea

Despărţit de-a sa nevastă ce-i făcea viaţ-amară,
Iată-l iarăşi pe Păcală, singur, treierând cea ţară
Şi râzându-şi de-ale lumii neghiobii, azi într-un sat,
Mâine-ntr-altul, ca-nainte, pân-a nu se fi-nsurat.

---

Într-o zi de primăvară, cum mergea spre-un sat la vale,
Stete-un pic să mai răsufle sub un paltin, lângă cale.
Iar în faţa lui, pe-o coastă, doi săteni, porumb săpând,
Povesteau, ca să le treacă vremea lungă mai curând.
Şi de sus, a lor cuvinte, vântul cu suflarea sa,
Pân’ sub paltin la urechea lui Păcală le-aducea.

---

— Vai! spunea dintr-înşii unul. Mulţi o pat cu-a lor neveste.
Dar ca badea Stancu, altul, tras pe sfoară, nu mai este!
— Da! tovarăşu-i răspunse. Ce om bun! să-l pui la rană!
Ce om de-omenie, Stancu! Iar nevasta-i… o vicleană!
Cum se vede singurică — hai, să mai uităm amarul!
— Pune-te pe trai, leicuţă, cu cumătru-său, morarul!
Până când i-aproape vremea ca bărbatu-său să vie…
E ştiut de toată lumea, frate!… numai el n-o ştie!

---

Auzind Păcal-acestea, de sub paltin s-a sculat:
— Hm! aşa cu Stănculeasa? Apoi, iată-mi-l în sat.
— Badea Stancu unde şade?

— Colo! i-arătă o fată.

Şi ajuns în dreptul curţii, intră pe portiţă-ndată.
Stancu, om cam sur la plete, dar voinic la-nfăţişare,
Îşi dregea-n ogradă plugul.

— Bună vremea, gospodare!

— Bun sosit la noi, drumeţe! Ce pofteşti?

— Păi slujbă cat.

Şi venii să-ntreb în treacăt: n-ai nevoie d-un argat?
— He, ba cum de nu? Ia spune: cât îmi ceri pe-un an simbrie?
Numai pe un an de zile vrei tocmeala să ne fie?
— Eu, la dumneata, jupâne, nu cu anul mă-nvoiesc!
Până ţi-or urla în vatră, lupii, vroi să te slujesc!
Plată, n-am să-ţi cer nimica… lasă… ne-nţelegem noi!
Să mă vezi întâi la lucru… Şi-o să-mi dai ce-i crede-apoi.
Aş avea o rugă doară… Firea mea e cam ciudată!
Când şi când, aşa, m-apucă… strechea parcă, dintr-o dată
Şi la fugă peste câmpuri simţ nevoie-atunci s-o şterg,
Încotro mă-ndreaptă ochii! şi să fug! să fug! s-alerg!
Vreme cam de-un ceas! Pe urmă, când am isprăvit cu fuga,
Viu, muncesc din nou, cât zece!… Iată care deci mi-e ruga,
Să mă laşi s-alerg în voie, când meteahna asta-mi vine…
Încolo… să nu ai teamă!

— Doar atâta-i tot? Prea bine!

Te-oi lăsa! răspunse omul. Iar în sine: „Tii! gândea,
Ce mai chilipir! Simbrie… cât voi crede! Şi-o să stea:
Până mi-or urla în vatră… lupii! Ha, ha! Să-mi trăiască!
Niciodată, cum s-ar zice, n-are să mă părăsească!”

* * *

Dimineaţa următoare, Stancu şi al său argat
Au ieşit la câmp cu plugul, s-apucară de arat.
Dar colo spre-amiazi, deodată, locului Păcală stete:
— Simt că-mi vine strechea, bade. Eu o şterg!

— S-o ştergi, băiete!

Ş-unde-o ia-nspre sat la fugă! Fuge… sufletul să-i iasă!
Zboară, peste câmp… de-a dreptul spre-a stăpânului său casă!
Stănculeasa-n vremea asta, pe acasă, ce făcea?
Cu cumătru-său morarul, în odaie, petrecea.
Dumneaei, femeie-n floare, năltişoară, durdulie,
Iar morarul, tot ca dânsa! om, să nu-l dai pe o mie!
Dar privind pe geam afară, ea deodată-ngălbeneşte,
Parc-un şarpe-ar fi muşcat-o:

— Vai, cumetre! Sai! grăbeşte!

— Ce-i, cumătră?

— Uite-argatu, de la plug… îl vezi cum vine

Într-o goană drept încoace? Te-o găsi aci la mine!
Sai! ascunde-mi-te!

— Unde?

Ea-l apucă de o mână.

După uşă-l duce grabnic, la un poloboc cu lână:
— Vâră-te sub lână icea. Iute! până n-a sosit!
— Bun! Şi-n poloboc, morarul, jos sub lână s-a vârât,
Îns-abia el s-ascunsese, numai iacă şi Păcală,
Dă pe uşă buzna-n casă, gâfâind de oboseală.
— Ce-i, argate?

— De, păcate!…

— N-auzi, mă? Vorbeşte! Ce-i?

— Cic-a dat prin turme-o boală. Mor cu droaia oi şi miei
Şi-a venit de sus poruncă: cine are-n casă lână,
Repede s-o opărească! Altfel e bucluc, stăpână!
— Lână? Să şi-o opărească? Doamne! Da’ de ce?

— Eu ştiu?

Pentru molimă, pesemne, să se ducă pe pustiu!
Deci de la arat acasă badea Stancu m-a trimis
S-opăresc îndată lâna cea din poloboc!

— Ce-ai zis?

— A!… (de spaimă şi de ciudă, Stănculeasa tremura)
Pentru-atâta doar venit-ai? Mergi-napoi la slujba ta!
Las’ că opăresc eu lâna!

— Aş! se poate? Nu-ndrăznesc!

De la Stancu am poruncă, însumi eu s-o opăresc!
Cuvântând aşa Păcală, hop! la vatră iute sare,
Ia de lângă foc o oală ce fierbea în clocot mare
Şi o toarnă peste lână.

— Aoleo! din poloboc

S-auzi atunci un zbieret, ca de om căzut în foc.
Şi morarul de sub lână, ţâşt! pe uşă-ntr-o clipită.
Biata lelea Stănculeasa a rămas încremenită.

---

— Ei, aşa-i, aşa-i, stăpână?… Uite, dac-am opărit-o,
Boala dracului, din lână, vezi ce repede-a tulit-o?
Şi cu-acestea, hai, Păcală, înapoi la plug se duse.
Dar stăpânului, de cele ce-a văzut, nimic nu-i spuse.

* * *

Dimineaţ-a doua, Stancu, iese iarăşi, pe răcoare,
La arat cu sluga-i. Ş-ară, pân’ l-amiazi, într-o-ntinsoare.
La amiază, pe Păcală, strechea iar l-a apucat,
Ca şi ieri! Şi ia-o, nene, la picior, din nou, spre sat!
Pe acasă-n astă vreme, Stănculeasa, ce făcea?
Puişoru-i, bată-l vina, iar venise pe la ea!
Iar cu el stătea de vorbă! Dar, privind pe geam, deodată
Ea sări din loc, sărmana, ca de-un şarpe iar muşcată:
— Valeu!… nici azi n-avem parte?

— Ce-i, cumătră?

— Uite-argatul,

Cum aleargă-ncoace iarăşi, alerga-l-ar necuratul!
Să te-ascunzi din nou, cumetre.

— Unde?… unde?… el întreabă.

Ea-şi roteşte-n jur privirea: — în firidă ici… degrabă!
— Jos? sub vatră?… Nu mă vede?

— Haide! Nu-i timp de gândit!

Şi-n firidă jos, morarul, sub un ţol s-a ghemuit.
Ci abia el se-ascunsese. Iacă şi Păcală-n casă!
— Iar vii?
        — Păi!

— La ce vii? Spune!

— De, cinstită jupâneasă…

Uite, vezi în colţ grămada cea de pari? Sunt de furat,
Cu stăpânul meu, aseară, din pădure i-am tăiat.
Şi pădurea-i boierească! Pădurarul o să vie,
O să cate… şi de-i află, bine n-are să ne fie!
Deci stăpânu-meu acasă m-a trimes, ca să-i ascund:
În firidă ici sub vatră el mi-a zis să-i vâr, la fund.
— În firidă? Vai de mine! Cum? (femeia s-a răstit,
Înroşindu-se ca focul, la obraji) Ai nebunit?
O să-i afle, măi, acolo — bată-i Dumnezeu de pari! —
Podul casei nu e mare? Nu-i mai bine-n pod să-i cari?
— Aş! se răţoi Păcală. Nu, cinstită jupâneasă,
Nu mi-a zis în pod stăpânul să-i ascund, ci-aici în casă.
Las’ că ştiu ce fac eu doară, n-avea grijă dumneata!
Şi cărând în braţe parii, dă-i!… începe-a-i îndesa
Şi-i îndeasă cu putere, în firidă toţi de-a rândul,
Pe morar, cu ei, ba-n coaste, ba-n deşerturi împungându-l.
Hai apoi la plug iar, fuga! pe arat se aşternu.
Făr-a pomeni lui Stancu despre cele ce văzu.

— Of! de colo din firidă, vai! se văieta morarul,
După ce plecă Păcală. M-a nenorocit, tâlharul!
Ştii cum da cu parii-n mine? Ca-ntr-un bolovan de piatră!
Şi de-abia putu să-l scoaţă, Stănculeasa, de sub vatră.
Ieri, mă opări, iar astăzi, mă-nţepă… de nu văd bine.
Una să mai paţ d-al d-astea, şi… s-a isprăvit cu mine!
Pe aici, vro zi sau două, nu mai m-aştepta deci, dragă,
Mâine ies la câmp cu plugul… de arat am, ziua-ntreagă.
Vino dumneata la mine, acolo, pe câmp, de poţi.
— Bun, răspunse Stănculeasa. Of, să-l bată sfinţii toţi!
Cum te pisăgi spurcatul! Iartă, iartă, scumpul meu!
Mâine, să m-aştepţi de-amiază. Viu pe câmp la tine, eu.
Viu — şi nu cu mâna goală, sufleţele, fii pe pace! —
Îţi aduc şi de-ale gurii, ce-i mai bun, ce ştiu că-ţi place:
Pui prăjit, plăcinte calde! Vinişor d-ăl vechi, din bute!
Să mănânci, să bei cu poftă, să mi te-ntremezi mai iute.
Dar pe câmp vor fi şi alţii! De la crucea de sub nuc,
Spune-mi, ca s-ajung la tine, ce cărare să apuc?
— Cată tot spre deal, cumătră; ş-unde vei zări, sub vii,
Bou bălţat la plug că trage, într-acolo drept să ţii.
Bou bălţat în satul nostru altul nu-i decât al meu!
Astfel cuvântând morarul, pleacă spre căminul său.
Stănculeasa, pân’ la poartă, după el cu drag se ţine.
— Mâine, deci, pe câmp, cumetre!

— Da! să ne vedem cu bine!

XIX
Prânzul

Dimineaţa următoare, alba nu intrase-n sat,
Stancu, hai la câmp, cu sluga… s-aşternu din nou pe-arat.
Iar nevastă-sa, la vatra-i, singură când a rămas.
Prinse iute din ogradă cocoşelul cel mai gras,
Şi făcu nişte friptură… s-o mănânci chiar neflămând!
Mai făcu nişte plăcinte… buzele să-ţi lingi mâncând.
Scoase-apoi spre-amiazi, din bute, şi vin vechi într-un ulcior
Şi porni, să ospăteze pe iubitul ei odor.
Când ajunse-n dreptul crucii, stete-un pic şi s-a uitat
Peste câmp la deal, să vază: încotro-i vrun bou bălţat?
Dar Păcală, de departe, de pe coastă, o zăreşte;
Şi ghicind pe cine cată: — Ho! plăvanilor, grăieşte.
Badea Stancu nu-nţelege: — Pentru ce-i opreşti, române?
— Ian te uită la Joianu, vezi, umflat ce e, stăpâne?
Cu trifoi azi, de pe luncă, să se-ndoape-l puse dracul!
Vreau să-l leg de-a curmezişul, până n-a plesnit, săracul.
Scoate-ţi brâul, iute!… dă-mi-l!

— Ce?… glumeşti?

— Ferit-a Sfântul!

Hai… căci altfel… crapă boul, nu-ţi mai ari cu el pământul!
Adă, bade, brâu-ncoace!

Omul, ce era să facă?

— De! mai ştii?… Îşi scoase brâul:

— Na-ţi-l, măi creştine, iacă!

Şi luând Păcală brâul, pe Joianu l-a legat
Astfel, că din depărtare, semăna a bou bălţat.

---

Stănculeasa, tot plimbându-şi ochii peste câmpu-ntins,
În sfârşit zăreşte boul cel cu brâu albastru-ncins:
— Uite-l pe bălţat! Acolo deci cumătru-o fi arând!
Şi-ntr-acolo ea apucă, drept… s-ajungă mai curând.
Dar, în loc să-şi vaz-odorul, dup-o dâlmă, dă deodată
Peste soţ şi peste slugă. — Valeu! ce făcui! sunt beată?
Încotro s-o şterg mai iute?

Aş! era târziu acum.

Ajunsese prea aproape, nu putea cârmi din drum.
Omu-n faţa lui văzând-o, şi-a făcut o cruce mare:
— Tu? aicea, măi femeie? Ce vânt mi te-aduse oare?
S-a-ntâmplat ceva pe-acasă?

— Nu, bărbate! zise ea

Zâmbitoare, arătându-i cele ce-n ştergar avea.
Ţi-am adus de prânz doar, uite!

Stancu, bietul, când zări

Pui prăjit, plăcinte calde… şi mai tare se-ncruci:
— Tii! Da ce-ţi veni azi, soro, prânz ca ăsta să-mi găteşti
Şi cu el atâta cale, singură să osteneşti?
Ea-şi coboară-n jos privirea: — Păi… de-acasă tu plecaşi
Nemâncat azi, şi merinde mai nimica nu-ţi luaşi.
Se putea să am odihnă? Deci, pe lucru mă pusei
Şi făcându-ţi astea-n pripă, iată-mă! ţi le-adusei.

Omul o cuprinde-n braţe, şi-o sărută lung: — Vai, dragă,
Cât de bună eşti la suflet! preţuieşti o lume-ntreagă.
Spre Păcal-apoi se-ntoarce: — Lasă boii, slobozi, frate,
Vino şi tu ici la umbră, să ne-aşternem pe mâncate!
— Iacă viu! Şi stând pe iarbă sub un plop, încep să care
Din friptură, din plăcinte, amândoi cu poftă mare.
Iară Stănculeasa, biata, în acest timp, ce făcea?
Lângă ei şezând deoparte, la odoru-i se gândea:
„Unde-o fi el, sărăcuţul? M-o fi aşteptând lihnit.
Dar degeaba! prânzul nu e pentru cine s-a gătit.
Pentru el făcui plăcinte, puişor în unt scăldat.
Când colo… le papă, cine?… Sluga!… tontul de bărbat!
Li-e de nas un prânz ca ăsta? Of! înţepeni-le-ar gura!
Şi le-ar sta-n gâtlej, să steie şi plăcinte, şi friptura!”

---

Aruncându-şi ochii însă peste câmp, ea tresări;
Căci — pe-o dâlmă, nu departe, bădişoru şi-l zări.
Ca pe foc stătea văzându-l. Dar — şireată — s-a uitat.
S-a făcut că nu-l cunoaşte, şi pe soţu-i l-a-ntrebat:
— Stancule, ia uite, cine ară mai la deal colea,
Pe ridicătura ceea?

— Ce? Nu vezi, drăguţa mea?

E cumătru’! zise omul.

— A!… cumătru’?… Da… aşa e!

Nu-i văzusem bine faţa… E cumătrul Nicolae!
Tii! ştii ce atunci? Plăcinte, uite, v-au rămas destule.
Astea oare, n-ar fi bine lui să i le duc?

— Ba du-le…

Lingă-şi şi el degetele… (Stancu mulţumit grăi)
Sau… de ce să te mai superi tu, când sluga este-aci?
Ia-le şi le du, Păcală, fuga!

Ea ar fi voit

Singură să i le ducă, puişorului iubit.
Însă, n-avu ce să facă!

Sluga ia de jos ştergarul

Cu plăcintele… şi pleacă încotro ara morarul.
Dar în loc de-a i le duce lui, precum avea poruncă,
Ce-i dă-n minte? una icea, alta colo, le aruncă.
Pân’ le-a semănat de-a rândul pe cărări. Iar când soseşte
La morar, cu mâna goală: — Bădişorule!-i grăieşte.
M-a trimes a mea stăpână, ca să-ţi spui că Stancu ştie,
Ştie tot… şi-aici îndată cu toporul o să vie,
Să te taie-n bucăţele! Bagă dar de seamă bine:
Nu sta, de ţi-e dragă lumea! S-o tuleşti, când vezi că vine!

---

Şi-ndărăt apoi se-ntoarce, tot într-o alergătură.
— Ei, le-ai dus? Cumătrul ce-a zis!?

— De, plăcintele-i plăcură.

Dar e necăjit, sărmanul! Plugu’ i s-a descheiat.
Dete să şi-l dreagă singur. Însă, geaba s-a-ncercat.
N-are nici topor, creştinul. îţi aşteaptă ajutorul.
Să te duci, te roagă, iute, pân-acolo cu toporul.
Stancu, auzind acestea, ia toporul şi se duce.
Iar cumătru, când îl vede: — Aoleu! — îşi face cruce.
Vasăzică, n-a fost glumă ceea ce mi-a spus argatul:
Stancu vine cu toporul, iacă! vine, zău, turbatul!
Şi-unde mi-o tuli morarul, către sat în jos… ca vântul!
De părea că nici n-atinge cu picioarele pământul.
Stancu stă-n loc: — Ce să fie? zice-n gândul său, mirat.
Şi cu ochii urmărindu-l: — Hei! s-aşterne pe strigat.
Stăi, cumetre Niculae! Unde fugi aşa cu zorul?
Vino-ncoa’, să dregem plugul! Uite, ţi-am adus toporul!
Aş!… în loc să stea morarul, strigătu-i când auzi,
A-nceput s-o ia la fugă, bietul, parcă şi mai şi.
Deci, văzând aşa românul, ce să-i facă? l-a lăsat;
Şi s-a-ntors napoi din cale, să se-apuce de arat.
Dar în drumul său, prin iarbă, numai iată că zăreşte:
O plăcintă! alta! alta! „Tii! în sine se gândeşte:
Le-a pierdut — se vede — argatul… Bate-l-ar de păcătos!”
Apoi prinde, câte una, să le-adune de pe jos.
Stănculeasa: — Măi, ia uite! (lui Păcală i-a grăit),
Cum se tot apleacă Stancu! Oare ce va fi găsit?
Iar Păcală: — Hei, stăpână, a răspuns de lângă boi
Când ai şti, de ce se pleacă! Tot adună la pietroi,
Ca să-ţi deie-n cap, când vine, c-a aflat ce poamă eşti!
Ştie cum, pe-acasă-n taină, cu morarul te iubeşti!
Auzind aceste vorbe, Stănculeasa: — Aoleu!
Prinse-a tremura, ca varga… „Sărăcuţ de capul meu!“
Apoi hai spre sat şi dânsa! dă-i la fugă iepurească!
De-ai fi zis că turci pe urma-i s-au luat, s-o prăpădească.

* * *

Stancu, ajungând la slugă: — Ei, drăcia dracului!
Ce-i, de-mi fuge şi nevasta către casă? Poţi să-mi spui?
— De! grăi Păcală. Fuge… că vă arde casa, bade!
Chiar acum ne-a spus vecinul care mai la vale şade.
— Casa noastră! Şi ca glonţul, când din puşcă vânt i-ai dat.
Hai şi Stancu, fuga,-ndată, după soaţă-i, către sat!
Ea văzând că-i urmărită: „Patruzeci de sfinţi!… gândeşte,
Ajutaţi-mi!…“ Şi la fugă şi mai repede-o tuleşte.
Aş! un pas din ai lui Stancu, face, de-ai femeii trei!
Se scurta văzând cu ochii depărtarea dintre ei.
„Ce să mai alerg degeaba? zice ea la urmă-n sine.
Tot o să m-ajungă! Iată-l! Să-l aştept aci mai bine.“
Şi când se afla bărbatul la un pas de ea, nevasta
Îi căzu-n genunchi, smerită: — Iartă-mă de data asta,
Iartă-mă, că n-oi mai face, câte zile voi avea!
Stancu, se uita la dânsa, şi nimic nu pricepea.
— Cum? Ce-ai zis? Mai spune-o dată!

— Ştiu, femeia-i da-nainte.

Ştiu c-aflat-ai totul… însă, iartă-mă! Voi fi cuminte!
Dragoste ca pân-acilea, cu cumătru-meu morarul,
N-oi mai face-n veci de-acuma! El e vinovat, tâlharul!
El tot vine pe la mine, de cu zori, cum pleci, de-acasă,
Şi să mai îmi văz de treburi, până seara, nu mă lasă!

---

Stancu, care pentru soaţa-i mâna şi-ar fi pus-o-n foc,
Auzind aceste vorbe: împietrit rămase-n loc.
Iar la urmă: — Vai, femeie! vasăzic-aşa-mi făceai?
Când plecam eu, de comedii cu morarul te ţineai?
— Fii îndurător, bărbate! Nu mai fac, pe legea mea!
Dac-oi mai călca vreodată strâmb, atunci, să-mi faci ce-i vrea!
— Piei din ochi-mi, ticăloaso! Fugi, să te mai văd mi-e silă!
S-ar cădea să n-am de tine, ca de-un şarpe, nici o milă.
Să te calc aci-n picioare!

— El e, nu-s eu vinovată!

— El? Tu nu? Ha-ha! n-ai teamă d-Ăl de sus, c-o să te bată?
Scoală, fugi! Iţi iert greşeala, astă dată! Dar de-acum,
Doar un pas greşit de-i face: fără milă te sugrum!

---

Şi ştergându-şi fruntea omul, şi scoţând un lung oftat:
Înspre plug-napoi, sărmanul, paşii grei şi i-a-ndreptat.
Cine-a spus că-i arde casa? Mofturi! Casa nu-i ardea:
Dar ca focul lui din suflet, foc mai mare se putea?

XX
Otrava

Stănculeasa, mulţumită c-a scăpat cu-atâta doară,
Sare-n sus, îşi face cruce, şi spre sat din nou coboară.
Dar sosind colo la gârlă, unde creşte des tufarul,
În desiş pe cine vede? Pe cumătru-său morarul.
Acolo, din fugă, bietul, se oprise gâfâind.
Iată-i unul lângă altul. Oare ce şi-or fi spuind?
El i-a spus cum sta, l-amiază, aşteptând-o ars de dor,
Cum, când a zărit pe Stancu, a luat-o la picior.
Dânsa… cum s-a dus cu prânzul drept la soţu-i, făr’ să vrea,
Cum era pe-aci, cu pietre, Stancu-n cap şi ei să-i dea!
Apoi zise: — Of, şi-acestea, toate-argatul le-a urzit!
Cât mai calcă iarbă verde el şi soţu-mi… s-a sfârşit
D-astea noi mereu păţi-vom! Viaţa o să ne-o urâm!
Deci ascultă-mă, cumetre, ştii ce? hai să-i omorâm!
— De! răspunse el. Aşa e! Alt chip nu e de acum
Ca să mai trăim în tihnă!… Hai să-i omorâm! Dar… cum?
— Cum? prea lesne!… Du-te mâine, ia din târg otravă tare.
Adă-mi-o. Apoi, la cină, eu le-oi pune-o-ntr-o mâncare.
Şi e gata socoteala! Au s-adoarmă pe vecie!
— Ei, şi-n urmă? dimineaţă? bănuială n-o să fie?
— Bănuială? Aş! „Aseară de la câmp, sosind trudiţi,
S-au culcat… şi-n zori de ziuă, i-am găsit înţepeniţi.”
Las’ că mă pricep eu doară! Haide… fii om de ispravă!
— Bun! ne-am înţeles, cumătră. Mâine vei avea otravă!
Dar pe când vorbeau cam astfel dânşii, colo, pe furiş,
Ce să vezi? Păcal-al naibii, i-auzi, din tufăriş.
(Chiar venise-atunci, cu boii, jos la râu, la adăpat)
Şi lui Stancu, seara-acasă, el îi spuse ce-a aflat.
Stancu nu vroia să creadă! — Soaţa mea? otrăvitoare?!
Fugi de-acolo, măi creştine! Este cu putinţă oare?
— Mai mă-ntrebi de-i cu putinţă, bade Stancu? şi te miri?
Ha-ha-ha! Păi, naiba doară… nu zideşte mănăstiri!
Ce nu poate o femeie, draci în cap când i-au intrat?

---

Omului la cap îndată sângele i s-a urcat:
— Ah! şerpoaica! stăi atuncea, s-o omor mai bine eu!
— Ba te-astâmpără, stăpâne, c-o să-ţi pară-n urmă rău.
Decât s-o omori, mai bine s-o abaţi din calea rea!
Ce zici? vrei să-i scoatem dracii?

— Hei, ba bine că n-aş vrea!

Cum să-i scoatem, măi creştine?

— Las’ că ştiu eu meşteşugul!

Mâine, ziulica-ntreagă să lăsăm să şează plugul.
Dimineaţă, eu m-oi duce — îmbrăcat ca negustor —
Până la oraş. De-otrăvuri mă voi face vânzător.
Şi otravă-n târg, morarul, de la mine cumpăra-va.
Puie-ne-n mâncări pe urmă, ea, la cină, toat-otrava:
Nu ne va durea nici capul! Iară după ce-am cinat
Am să-ţi spun eu ce să facem. Pân-atuncea, fii bărbat!
Fă-te că nimica nu ştii; focu’ nu ţi-l arăta!
Îmi făgăduieşti, pe cinste, c-o să faci întocmai…

— Da!

* * *

Dimineaţa, pe când alţii îşi vedeau de munca lor,
Aşternut la drum morarul înspre târg păşea cu zor.
Şi cum intră-n târg, deodată, hop, în faţa lui răsare
Un jidan, cu felurite mărunţişuri de vânzare.
— Mai încet, striga jidanul, de te asurzea strigând
Nu daţi, oameni buni, năvală… că la toţi am să vă vând!

— Am năframe şi panglici,
Pentru fete tinerele.
Pentru babe am aici
Ne’ntrecute rumenele…

Ia priviţi, şi curse bune,
Precum nu se mai găsesc;
Şi otrăvuri de minune
Pentru neamul şoricesc!

Orice lucru, cât mă ţine, nu-i mai scump, cu nici un ban!
Auzind aşa morarul, ia deoparte pe jidan:
— Ian ascultă! dar otravă, ştii… ceva mai tăricică…
N-ai cumva?

— Ba cum nu? Uite, asta ici, o vezi, bădică?

Şi pe dumneata te-omoară dacă vrei… şi dobitoace
Chiar mai mari. Iţi cer, pe toată, doar un leu.

— Bun! ad-o-ncoace!

Iacă leul! Şi cu-acestea îndărăt moraru-apucă,
Înspre satul său, otrava Stănculesei să i-o ducă.

* * *

Stănculeasa, către seară: „Doamne-ajută“-n gând îşi zise,
Şi găti o ciorbă, frate! cum de mult nu mai gătise!
Puse-apoi otravă-ntr-însa. Şi când soarele-a-sfinţit,
Pe bărbat şi slugă-n casă la mâncare i-a poftit.
Ei la masă, faţă-n faţă, fără grijă s-aşezară;
Şi-au cărat vârtos din ciorbă, până când se săturară.
Dar Păcal-odată-ncepe: Vai, stăpâne! nu mi-e bine.
M-arde nu ştiu ce-năuntru!

Stancu: — Valeu, şi pe mine!

Ce-o fi asta, măi femeie?

— Fleacuri! ce vroiţi să fie?

Stănculeasa le răspunse. Aţi mâncat cu lăcomie.
Şi v-au apucat cârceii! Are să vă treacă-ndată.
Iar în sine: „Las’ că-i bine!“ ea şi-a zis înviorată.
— Valeu, geme iar Păcală, din tot pieptul. Ajutor!
Stancu, şi mai cu durere: — Aoleu… săriţi, că mor!
Şi-n picioare, de la masă, ridicându-se greoi,
Mi se-mpiedică… şi… iată-i, la pământ pe amândoi.
Scot un ţipăt-două încă, jos sub masă răsturnaţi,
Şi ca lemnul dup-aceea, muţi rămân şi nemişcaţi.
Stănculeasa, cum îi vede, lângă ei încet păşeşte;
Îi ascultă, de mai suflă… mi-i întoarce, mi-i suceşte.
Se ridică dreaptă-n urmă: — Nu mai suflă! am scăpat.
Şi-i loveşte cu piciorul: — Na-vă! bine c-aţi crăpat!
Iese-apoi pe uşă-afară.

Se-nnoptase… Doar văpaia

Câtorva tăciuni din vatră lumina puţin odaia.
— Bade Stancule!… (Păcală glăsui, când a văzut
C-au rămas doar ei în casă) Ce zici, spune? Ţi-a plăcut?
Dar să vezi de-acuma-ncolo! Stăi, să nu te mişti cumva!
— Doamne, Doamne, dă-mi putere! bietul Stancu se ruga.
N-au sfârşit ei bine vorba, uşa se deschise iar,
Şi intrară: Stănculeasa, însoţită de morar.
Stancu… ar fi vrut să-i taie în bucăţi, când i-a zărit.
Dar pe inimă călcându-şi, nici din gene n-a clipit.

---

— Iată-i! începu femeia. Poţi să tragi de-acum cu tunul
La urechea lor, cumetre, nu se va mişca nici unul!
Cearcă-i, dacă vrei!

Morarul s-a plecat, i-a zgâlţâit…

— Da, cumătră… pace bună! Zău, pe veci au adormit!
— Şezi la noi deci, fără teamă! zise ea. Şi strânse-n fugă
Tot ce-a fost rămas pe masă de la soţ şi de la slugă.
A adus apoi bucate, altele, de lângă foc,
Şi rachiu, şi vin din ladă, două sticle mari: — Noroc!
Lumea e de-acum a noastră! Hai, să ospătăm, iubite!
Astea nu sunt cu otravă; pentru tine sunt gătite.
— Să-mi trăieşti, cumătră! Bine c-am scăpat de-amărăciune,
Cele rele să se spele, cele bune să s-adune!

Şi la masa-mbelşugată amândoi se aşezară,
Fără teamă de nimica… Şi băură şi mâncară.
Şi mâncară şi băură, până s-au cam cherchilit.
Iar cumătru-atunci se scoală: — Ah! cât sunt de fericit!
Dar aci-i cam întuneric, mândro, nu-ţi văd faţa plină!
Vino, vino, de la masă mai spre vatră, la lumină!
— Bine, puişor de aur! Haidem, haidem, unde-ţi place.
Unde nu m-aş duce oare, pentru tine? Ce n-aş face?
Iată-mi-i pe colţul vetrii — el ţinând-o de mijloc,
Ea de după cap ţinându-l! Cântă, chiuiesc, de foc:

— Bărbăţele — ieri turbat,
Doar că nu ne-ai sfâşiat!
Iar acum?… ce liniştit
Stai sub masă jos lungit!
— Ce-ai păţit?

Dragă bărbăţel, poftim,
Nu vezi cum ne drăgostim?
Cu toporul cum nu sai,
In bucăţi azi să ne tai?
— Vino, hai!

Hei, bărbate voinicos,
Ai sări tu bucuros!
Ne-ai tăia tu, măi creştine,
Ci, ţi-am aşternut noi bine,
— Vai de tine!

Şi-acum, i-ha!… ce ne pasă?
Noi suntem stăpâni în casă.
D-azi, mereu tu vei dormi,
Noi mereu ne vom iubi…
— I-ha! iii!

Dar pe când aşa ei, colo, chiuiau mai cu-nfocare,
Numai ce să vezi? Păcală, d-unde sta lungit, răsare.
Strigă: — Sai, stăpâne! n-auzi, cum îţi urlă lupii-n vatră?
Ea şi el atunci rămas-au muţi, ca nişte stâlpi de piatră.
Iară Stancu-i la cumătru, numai dintr-o săritură.
Ş-unde începe, frăţioare, a-l croi c-o scurtătură!
— Valeu! ce faci, bade Stancu? Stăi! morarul se ruga
Stăi! să nu mai dai! Ajunge!

— Ba mai na, cumetre, na!

Te mai ţii după nevastă? Mi-o mai scoţi din minţi? Şi dă-i!
De-a scăpat abia sărmanul, cu spinarea vânătăi.
Şi i-a prins bătaia bine! Câte zile-a mai trăit,
De cumătră-sa, de-atuncea, dor lui nu i-a mai venit,
D-apoi dânsa, păruială ce-a mâncat… Hristoase Sfinte!
Cred că şi pe ceea lume are să-şi aducă-aminte.
Dar îi fu şi ei spre bine, căci pe urmă i-a trecut
Pofta de drăcii, şi soaţă cumsecade s-a făcut.

Iar Păcală, dup-acestea, zise gazdei: — Ei, de-acum
Ştii ce? să rămâi cu bine. Eu te las… o iau la drum.
Stancu s-a uitat la dânsul: — Cum? îţi arde de glumit?
— Nici o glumă, bade Stancu. Vremea azi mi s-a-mplinit.
— Vai de mine!… cum se poate de-mplinit să pomeneşti,
Când abia-nceput-ai anul?

— Aş, te-nşeli! nu-ţi aminteşti?

Ce ţi-am spus eu la tocmeală? Nu cu anul mă-nvoiesc:
Până ţi-or urla în vatră lupii, am să te slujesc!
— He… norocul să te bată! Stancu, dumerit, grăi.
Rău îmi pare! Dar cu sila nu voiesc a te opri.
Şi luând arginţi, o mână: — Iacătă-ţi simbria, ţine!

El vârî-n şerpar arginţii. Apoi: — S-auzim de bine!

XXI
Rămăşaguri c-un boier

După hoinărit de-o vară, iacătă-mi-l într-un sat.
La o curte boierească, slujitor din nou intrat.
Ş-acolo-ntr-o zi de iarnă, fiind vorba printre-argaţi
Despre ăi cu mâna lungă, el sări-n sus: — Măi fârtaţi!
N-am pus mâna, pân-acuma, nici pe-un ac străin, v-o jur:
Dar de-aş vrea, eu şi cămaşa de pe om aş şti s-o fur
Fără să mă simtă omul… Ceilalţi râseră de el:
— O-lio-lio! cam prea te lauzi! Las-o mai pe jos niţel!
— Nu mă credeţi? Fac prinsoare, cu oricine!

— Da? îi zise

Din cerdac atunci boierul, care toate le-auzise.
— Fă prinsoare deci cu mine. Fură-mi d-astăzi pân’ la anul,
Dacă poţi, din jug anume, de la muncă, pe Bălanul.
Şi de-mi faci isprava asta, boul scump al tău să fie!
Iar de nu, să-mi stai în slujbă, trei ani, fără de simbrie.
Ţii prinsoarea?

— Ţiu, stăpâne! cum să n-o ţiu? Hai, noroc!

Ce făcu apoi boierul? Doi argaţi a pus pe loc,
Doi, din cei mai vechi la curte, tot lângă Bălan să şează
Ziua-noaptea, şi de dânsul ca de ochii lor să vază.
Iar Păcală? toată iarna d-alte treburi îşi vedea.
La prinsoarea cu stăpânu-i parcă nici nu se gândea.

* * *

Dete Cel Sfânt, milostivul, după iarna urâcioasă,
Pe la noi din nou să vie primăvara mult frumoasă.
Ciocârlii cântau prin aer, lăudând pe Dumnezeu,
Iar pe câmp, în jug, la pluguri, boii se-ncordau din greu.
Şi ieşea pe câmp — în faptul dimineţii — şi Bălan.
De trăgea la plug, alături cu tovarăşu-i Joian.
Când văzu aşa Păcală, se sculă odată-n zori,
Merse-n curte la o cloşcă, ce-şi vedea de puişori.
Prinse dintre pui vro zece, i-a muiat în clei topit,
Dup-aceea-n praf de aur lucitor i-a tăvălit.
Şi-ntr-o mânecă vârându-i, haide, prin huceag, spre grind²,
Unde din ajun văzuse pe Bălan la plug muncind.
Acolo, sloboade puii razna peste-ogor s-alerge,
Fără să mi-l vadă vrunul din argaţi. Apoi, o şterge;
În huceag³ din nou s-afundă, şi s-aşează la pândit.
Cei cu plugul, când ajuns-au lângă pui, s-au încrucit.
— Tii! ai mai văzut minune ca aceasta, frăţioare?
Pui de aur. Ian priveşte-i ce frumos lucesc la soare!
Hai să-i prindem!

— Haide, frate! Şi lăsând şi plug şi boi,

Alergară ca să prinză pui de aur, amândoi.
Puişorii fug, să scape; slugile… pe urma lor,
Până ce-au ajuns cu goana, hăt, departe de ogor.
Lui Păcal-atunci de-un zâmbet faţa i se luminează;
Din desiş el iese grabnic, lângă boi se furişează.
Taie lui Bălan fuiorul de la coadă şi i-l vâră
Lui Joian pe gât, doar vârful să i se zărească-o ţâră.
De la plug într-o clipită pe Bălanu mi-l dejugă;
Şi arzându-l c-o răchită, hai… îl mână tot în fugă.
A pierit cu el, deodată, colo-n păduricea deasă.
Slugile au prins din cârdul cel de pui vro cinci sau şase.
Când se-napoiară însă, ce să vază? Doar Joian
Mai era-njugat acolo. — Doamne, unde-o fi Bălan?
Parcă-l înghiţi pământul! L-am lăsat aci, la plug!
Cum pieri aşa de iute? cum putu pieri, din jug!
Dar deodată unul vede la Joian fuioru-n gură:
— Vai, mânca-l-ar să-l mănânce fiarele de stârpitură!
Iacă unde e Bălanul?

— Unde, frate, aiurezi?

— Uite! l-a-nghiţit Joianu! Coada-i stă-n gâtlej, n-o vezi?
— Ii… aşa măi… zău aşa e! I se vede vârfu-afară.
Şi lăsând acolo plugul, fuga la conac plecară.
Spuseră-ngroziţi minunea ce-au văzut că s-a-ntâmplat
Cum Bălanul nu-i ca-n palmă, căci Joianul l-a mâncat.
Când îi auzi boierul, a-nţeles îndată ce-i:
— Aţi înnebunit? le zise, repezindu-se la ei.
Tonţilor! aşa prăpăstii cum puteţi să-mi spuneţi oare?
Bou pe alt bou să mănânce, s-a mai pomenit sub soare?
Aş! vi-l şterse pe Bălanul năzdrăvanul de Păcală!
D-aia, trântorilor! d-aia vi l-am dat în socoteală?
Hai, că nu ştiu ce se-ntâmplă! Să pieriţi din faţa mea!

---

Iar Păcală? stând pe-aproape, dup-un gard: de râs murea!

* * *

La amiazi el sta-n portiţă. — Ei! boierul păgubaş
Îi grăi de la fereastră, pe Bălanu mi-l luaşi.
Dar să-mi furi din grajd acuma calul meu frumos, de şea,
Pe nepreţuitul Murgu, care are-n frunte-o stea.
Vreme pentru-această treabă iacă-ţi dau un sfert de an.
Şi de-i face-o şi pe-aceasta, zău că eşti un năzdrăvan.
Calul, mult mai scump ca boul, tot averea ta să fie!
Iar de nu: să-mi stai în slujbă trei ani fără de simbrie.
Ţii prinsoarea?

— Ţiu, stăpâne, cum nu? Am azi pe Bălan.

Vroi să fie-al meu şi Murgul, pân’va trece-un sfert de an.
— Hm! gândea zâmbind boierul, zău? aşa vrei? Bine, bine!
Mi-ai rămas tu cu Bălanul, dar cu Murgu las’ pe mine!
Şi sub pază-şi puse calul, cum mai rar s-a pomenit.
Doi străjeri stăteau la uşa grajdului necontenit.

Cu topoare grele-n mână, gata-n frunte-a mi-l toca
Pe-ndrăzneţul ce pe-acolo doar să treac-ar cuteza,
Fie cine-ar fi, afară de boier! Un alt argat
Îl ţinea pe cal de coadă, ziua-noaptea, ne’ncetat;
Iar un altul de căpăstru; ş-un al cincilea, mai mare
Peste toţi, în şea pe Murgu nepristan⁴ şedea călare.

---

Ei, Păcală, cu Bălanul ţi-ai făcut tu ale tale!
Să vedem acum cu Murgul cum ai să o scoţi la cale!
Aş! el nici nu se gândeşte! Tace, până una-altă,
Cum făcuse şi cu boul, lasă lucrurile baltă.

Într-o zi — sfinţise tocmai soarele strălucitor —
Şi boierul sta de vorbă cu nevastă-sa-n pridvor;
Când deodată iacă intră de pe drum o cerşetoare,
Gârbovă, abia târându-şi ostenitele-i picioare.
— Fiţi, boierule, cucoană, milostivi c-o scăpătată
Ca să aibă-n ceruri milă, şi de voi, slăvitul Tată.
Cât e soarele deasupra, tot mai umblu, nu mă las
Dar îndată ce-asfinţeşte, nu mai văd să fac un pas
Daţi-mi loc de mas pe-aice, pân’ s-o lumina de zi!
— Bine, hai, boieru-i zice, culcă-te-ntr-un colţ aci.
Bătătura-i largă, babo. S-ar putea să nu-ţi dăm loc?
— Să vă deie cel din ceruri sănătate şi noroc!

Şi se duce, s-aciuează, baba, colo, mai deoparte,
Pe nişte ogrinji, de uşa Murgului cam nu departe.
Când şi când din traistă scoate, duce-ncetinel la gură,
Un ulcior; şi ridicându-l, soarbe câte-o-nghiţitură.
Apoi iar în traistă-l pune. Bieţii păzitori, zărind
La măsea cum trage baba, se uitau din grajd cu jind.
Iar când se-nnoptează bine, iese unul şi-o întreabă:
— Ce tot sugi aşa cu poftă din ulciorul ăla, babă?
— Ia nişte rachiu, băiete… Ce să fac, măicuţă dragă?
Tot cu supărări pe lume să mă lupt o viaţă-ntreagă?
Mulţumiri să n-am nici una? Ah, ce mai rachiu! Te unge
Când îl dai pe gât, nu alta! Cât să bei, tot nu-ţi ajunge!
Asta singur, câteodată, de necazuri mai mă scapă.
Bietei slugi atuncea gura începu să-i lase apă:
— Nu ne dai un pic şi nouă? Dă-ne, ca să ne-ndulcim
Şi noi puţinei amarul, că destul ne chinuim,
Tot păzind haramul⁵ ăsta, zi şi noapte, ceas cu ceas,
Nu cumva Păcal-al naibii să ni-l şteargă de sub nas.
— Cum să nu vă deie baba? Sunt săracă, vezi prea bine,
Dar ce am, să-mpart cu alţii, o plăcere-i pentru mine!
Fă-te mai încoa, băiete. Pe sfârşite mi-e ulciorul.
Ci mai am aice unul plin, poftim! alină-ţi dorul,
Apoi dă şi la tovarăşi.

Omul ia ulcioru-n mână,

Şi spre buze ridicându-l, trage-i! ca de la fântână.
Hai cu el în grajd pe urmă, altuia i-l dă la gură,
Iar acesta mai departe, până când toţi cinci băură.
Însă, ce să vezi? minune! Nu trecu, de când sorbiră,
Cât ai zice-un Tatăl nostru, toţi argaţii adormiră.
Unul, sus în şea călare pe spinarea Murgului,
Altu-având căpăstru-n mână, altul coada calului;
Doi, la uşă, cu topoare — cum erau ei rânduiţi —
Căci bătrâna… cine fuse? Vro miloagă, socotiţi?
Aş! Păcală! Iar rachiul, dres cu ierburi, din ajun:
Cum or bea din el străjerii, toţi pe loc s-adoarmă tun!

---

Când îi vede-aşa Păcală, hai! cât ai clipi, dezbracă
Zdrenţele de cerşetoare şi la Murgu-n staul pleacă;
Taie, hârşt! căpăstru-n două, o bucată să-i rămână
Murgului în cap, iar alta, păzitorului în mână.
Tot asemenea şi coada. Iar pe-argatu cel călare,
Sus — cu şea cu tot — îl saltă, repede, pe-o grindă mare.
Îl aşeaz-acolo bine — ca trecându-i somnul greu,
Să se crează tot pe Murgu, stând în şea, la locul său.
Apoi scoate calul, sare pe spinare-i frumuşel,
Şi strângându-l din călcâie, hai p-aci-ncolea cu el,
Se afundă-n umbra nopţii.

Pe la răsărit de soare

Când în grajd boierul intră: mai să cază d-a-n picioare.
— Hei! dormire-aţi somnu’ cel lung! nu vedeţi că Murgul nu-i?
Speriaţi, buimaci, străjerii sar, se-nhoalbă:

— Cum? Ce spui?

Apoi cel ce-avea în mână din căpăstru o bucată,
Şi cel ce ţinea de coadă, dă-i, cât pot, smucesc o dată.
Socotind că trag pe Murgul, vrând să-l dea la apă-afară.
Dar pe spate, buf! sărmanii, amândoi se răsturnară;
Încât, de podele, ţeasta, doar că nu li s-a sfărmat.
D-apoi celălalt, cu şeaua sus pe grindă cocoţat!
Hai să dea şi el călcâie calului, dar somnoros,
Cumpăna pierzându-şi… dura! a căzut cu capu-n jos,
Şi-atârnat în scări rămase… Iară cei doi, cu topoare,
Puşi la uşă — Sfinte Doamne! cât p-aci să se omoare.
Uluiţi, crezând că hoţii au venit pe Murg să-l ieie,
Unul altuia-nceput-au nebuneşte-n cap să-şi deie.

---

— Tii! şi-a zis în gând boierul. Astea-s urme de-ale lui.
Mi-o făcu din nou Păcală, bată-l Maica Domnului!
Cum putu aşa de straşnic pe tuscinci la gard să-i lege?
Şi-acum nu ştia: să-i arză c-un gârbaci⁶ pe toţi, în lege?
Sau cu hohote să râză de cumplita lor prostie?

---

Iar Păcală? stând pe-alături, hohotea… leşin să-i vie!

XXII
Alte rămăşaguri

— Ei, boierule, Bălanul şi cu Murgul sunt ai mei.
Hai să-ţi fur acum inelul cel din deget, dacă vrei.
Şi de-l fur în timp de-o lună, tot al meu pe veci să fie!
Nu? Să te slujesc nainte, trei ani, fără de simbrie.
Te mai prinzi? grăi Păcală. Ori ţi-ajunge, mi se pare.
— De! boierul îi răspunde. Hai, mai facem o-ncercare.
Şi de-oi pierde tot eu, iarăşi: lucrul nu-i curat, argate!
Am să jur atunci pe cruce că tu eşti cu dracul frate.
Iar în gându-i: — Aş! pe Murgu, pe Bălan, mi i-a furat,
Căci pe amândoi în grija slugilor eu i-am lăsat.
Sluga să-ţi păzeasc-avutul? Zi argat… şi taci din gură!
La inel… sunt eu de pază, însumi! nu cred că mi-l fură.
Şi inelul scump, boierul, ştiţi de-atunci cum şi-l păzea?
Cât e ziua, cât e noaptea, tot în deget îl ţinea.
Iar Păcală? slujba doară şi-o făcea, pe lângă casă;
De prinsoarea cu inelul se părea că nici nu-i pasă.
Iată însă că-ntr-o noapte, când dormeau la curte duşi.
Şi boierii şi argaţii, dânsul sare din culcuş;
Merge drept la nişte paie — ce zăceau sub o răchită,
Tocma-n fundul bătăturii. Le aprinde-ntr-o clipită
Şi aleargă-n lungul curţii, glăsuind: — Săriţi! foc, foc!
Auzindu-l slujitorii, în picioare-au fost pe loc.
Apă toţi cărau în doniţi, şi-o turnau peste văpaie.
Auzise şi boierul strigătele din odaie
Şi sări din pat să meargă repede la stins şi el.
Însă-n prag… deodat-aminte îşi aduse de inel.
— Ia stăi! se gândi. Şi-l scoase, îl dădu cucoanei: — Ţine!
Eu pe-afară… cine ştie? Tu, o să-l păzeşti mai bine.
Dar abia ieşi stăpânul. Zvâc! Păcală — din pridvor,
Unde-ascuns la geam stătuse — intră-n casă binişor.
Lângă pat se furişează, la cucoana, şi-i grăieşte
(Ca şi când ar fi boierul): — Nu-i nimic, te linişteşte!
Focu-i stins. Ia dă-mi inelul, şi-apoi dormi nainte, dragă!
Cuconiţa, somnoroasă, biata, d-unde să-nţeleagă
Că acela ce-i vorbeşte, nu-i boierul, ci e sluga?
— Na! răspunse… Iar Păcală, înhăţând inelul… fuga!
A ieşit cu el pe uşă, făr-a mai grăi nimica.

---

Iată-n urmă şi boierul: — Ei, ne-a fost degeaba frica.
Nişte paie-ardeau, departe şi s-au stins pe loc.
Păcat, Numai pentru-atâta lucru, somnul că ni l-am stricat!
Unde mi-e inelu’ dă-mi-l… Ea se uită cu mirare:
— Ce inel să-ţi dau, bărbate!

— Mai mă-ntrebi?! Glumeşti, îmi pare.

Doar inelul care-n mână ţi-l pusei când am plecat!
— Eşti în minţi? Mai adineaori, n-ai venit şi ţi l-am dat?!
Şi cu el în mână, grabnic, n-ai ieşit pe uşă iară?
— Eu, nevastă? Vai de mine! Uite-acuma viu de-afară.
— Aş! se poate? Fugi de-acolo, omule, doar nu-s năucă!
Sau, în lipsa ta, pe-aicea, n-o fi fost doar vro nălucă.
De afar-atunci un râset în odaie străbătu:

Râsul lui Păcală, vesel.

— Tii! destul! Pricep acu!

I-auzi cine-a fost năluca! Ce fel, scumpa mea, dormişi?
Cât am stat pe-afară, ochii nu puteai să-i ţii deschişi?
Vai, trăsni-l-ar de Păcală! După ce m-a fript, mişelul,
Cu Bălanu şi cu Murgu: na! îmi şterse şi inelul!

* * *

Necăjit grozav, boierul, s-a culcat. Ci, somn ori foc?
Pân-aproape către ziuă, n-a-nchis pleoapele deloc!
„Vai ce hoţ!… mămucă Doamne!” întru sine se gândea.
„A! da-l prind eu în capcană, lasă… dacă este-aşa!
Îl trimit — chiar mâine seară — pe-altă lume, ne’ntrebat.
Ce? de-oi curăţa pământul d-un tâlhar, mi-o fi păcat?”
Şi a doua zi îl cheamă pe Păcală sus, la sine:
— Ei, al tău e şi inelul. Să mi-l stăpâneşti cu bine!
Dar învins, cu toate-acestea, nu mă dau, să ştii! Voieşti
Numai eu să pierz întruna? Tu mereu să biruieşti?
Să mai facem o prinsoare! Fură-mi, colo mai pe seară,
De la arie din şură, azi, o mierţă de secară.
Şi-o să-ţi dau un pumn de galbeni, noi nouţi, de-i izbuti;
Iar de nu: trei ani de-a rândul, fără plată-mi vei sluji.
Ce zici?… te mai prinzi, argate?

— Da, boierule, mă prind!

Vroi să văd şi gălbiorii ici lângă inel lucind!
Apoi ce făcu boierul? Când văzu că-i pe-nserate,
Slujitori a pus în şură, cinci, cu puştile-ncărcate.
Şi le-a zis: — Secara asta, ici în sac, jos, o vedeţi?
Staţi pe-aci ascunşi. În grije toată noaptea s-o aveţi.
Şi dac-o veni s-o fure hoţul de Păcală: foc!
Auzit-aţi? împuşcaţi-l, să rămâie mort pe loc!
— Las’ pe noi! au zis pândarii. I-arătăm noi azi furat!

---

Noaptea-şi întinsese pânza-i de-ntuneric peste sat.
Păzitorii, prin unghere, stau ascunşi, cu arme-n mână,
Adăstându-l pe Păcală să le vie la-ndemână.
Că-i coceau şi dânşii turta, cam de când i-a tras pe sfoară,
Ştiţi, cu Murgu-n noaptea ceea! aşteptau prilejul doară!

---

Stau ce stau şi numai iacă, paşi aud prin bătătură
Şi deodată văd că intră pe furiş un om în şură…
— Asta e! gândesc pândarii. Iar când vine-n faţă: Poooc!
Îl împuşcă.

— Vai! el geme, prăbuşindu-se pe loc.

— Gata! Haidem! zice-un paznic. Ies apoi din şur-afară.
Spre conac o iau. Boierul, i-aştepta-n pridvor, la scară.
— L-aţi răpus?

— Răpus, cucoane!

— Bun! de-acuma, somn uşor!

Şi se duc apoi străjerii spre culcuşurile lor.
Iar boierul intră iute, ia din cas-o lumânare,
Şi cu lumânarea-n mână, hai, spre şură-n graba mare.
Dar ajuns la gura şurii, deodată se opreşte.
Îi părea, dinspre ogradă, cineva că-l urmăreşte.
Ba mai auzi ş-un strigăt: — Hei, stăpâne, bună seara!
— Cine e? boieru-ntreabă.

— Eu, Păcală, cu secara!

— Ce?… îl auzea că-i dânsul, îl vedea, cu sacu-n spate,
Totuşi nu-i venea să crează. — Valeu! Tu eşti, măi argate?
Dar atunci, în şură oare, colo, neagra matahală
La pământ lungită… cine-i?
— De! ştiu eu? grăi Păcală.
Şi boieru-naintează, repede, cu lumânarea.
Iar acolo când ajunge, şi mai mare-i e mirarea:
— Ce văd? Îi jidanul, Marcu! mort, aici? în şura mea?
Cum? Aceasta… tu, argate, mi-ai făcut-o! nu-i aşa?
— Eu? Ba mă ferească Sfântul! Doar secara ţi-am furat:
Celorlalţi în grije, nu ştiu, dumneata ştii ce le-ai dat!
— Ei, poftim! şi-a zis boierul. Na! Se prăpădi crâşmarul!
Iar Păcală? teafăr, uite-l! câştigă din nou, tâlharul!

* * *

Ce cătase-acolo Marcu? Nu-i aşa, c-aţi vrea s-aflaţi?
Cum s-a nimerit să cază el în cursă? Ascultaţi.
După ce străjeri, boierul, cinci, în şur-a aşezat,
Pe-nserate, lui Păcală, naiba-n minte ce i-a dat?
Merse la jidan în crâşmă: — Hei, jupâne, ştii ceva?
Am o mierţă de secară. Cum, de unde, nu-ntreba.
Şi setos cum sunt acuma, zău, al ciorilor să fiu,
Dacă nu ţi-aş da-o toată, pentr-o gură de rachiu.
Marcu, auzind că-i vorba de câştig, se-nveseli:
— Bine… Ia să-ţi văd secara.

— Păi, s-o vezi, dar nu-i aci.

Este la boier în şură.

— De, să mi-o aduci, că-ţi dau.

— M-am gândit eu la plecare, nene Marcule, s-o iau.
Dar erau prin curte oameni. M-am temut să nu mă vadă.
Uite-acuma-s toţi la cină, nu e nimeni prin ogradă.
Şi secara-n şur-acolo cam la mijloc e-ntr-un sac.
Însă pic de oboseală!
— Ei, atunci eu ce să-ţi fac?
— De! dacă te-ai duce singur, iute-ai fi aci cu sacul.
Du-te! Cum e de-ntuneric, nu te vede, bre, nici dracul!

---

„Hm! o mierţă de secară… pe degeaba… iacă zău!
E de lepădat?” îşi zise jidovul în gândul său.
— Bine. Să mă duc, române! Şi zicând, a şi pornit.
Ajungând acolo însă, ştiţi la urmă ce-a păţit.
Iar când paznicii din şură, drumul spre conac luară,
Zvâc! Păcală-nhaţă sacul, stă cu el ascuns pe-afară.
Până când veni boierul, din pridvor, cu lumânarea:
Iac-aşa se petrecuse, cu jidanul, întâmplarea.

* * *

Iar boierul, să mai facă vro prinsoare cu Păcală,
După cele ce păţise: aida-de!, nici pomeneală!
Îl chemă pe loc năuntru: — Na, creştine, ce-i al tău:
Uite ici… un pumn de galbeni! Şi te du cu Dumnezeu!

El îndeasă banii de-aur în chimirul său, la rând:
Apoi pleacă, făr-o vorbă, doar pe sub mustăţi râzând.

XXIII
La vatra părintească

Şi-a umblat Păcală, iarăşi, nu ştiu cât, prin cele sate.
De-ale lui isprăvi, în cale-i săvârşind, nenumărate.
Dar de la o vreme — ce vreţi? tot stingher, pe căi străine,
S-a cam săturat şi dânsul… Şi-şi zicea ades în sine:
Ce-o mai fi făcând sătuţul, unde-am fost copil odată?…
L-apucase dor de vatra de atâta timp uitată.

---

Într-o bună dimineaţă, s-aşternu deci drumului
Şi a treia zi spre seară, iată-mi-l în satul lui!
Satul, tot ca şi pe vremuri. Casă albă lângă casă,
Răsăreau în şir din umbra pomilor cu frunză deasă.
Vesele, drăguţe, toate. Doar căscioara părintească,
Mohorâtă şi pustie, gata să se prăbuşească.
El intră-n ograda plină de scaieţi şi de urzici,
Se-odihni pe prispa veche: „Bine că mă văd aici!
O să-mi dreg cocioaba asta, am să mă aşez în ea
Şi, lăsând în pace lumea, de-ale mele mi-oi vedea“.

Astfel se gândea-n tăcere, stând pe prispă tolănit,
Până când steloasa noapte să-l adoarmă a venit.
Dimineaţa următoare, până-n ziuă se sculă,
Ca un om cu multe treburi, şi la drum din nou plecă.
Iar spre seară, când se-ntoarse de la târgul nu ştiu care
El venea c-o viţeluşe bălăioară, pe cărare.
„Uite-aşa“, intrând pe poartă, zise mulţumit în sine,
„Din viţea, cum e, s-o face vacă mare, astăzi-mâine.
Iar ca vacă o să-mi fete alte viţeluşe-n loc,
În tot anul câte una, dac-o fi să am noroc.
Azi o vacă, mâine două; mai pe urmă, boi, plug, car.
Iacătă-mă-n scurtă vreme, om ca lumea, gospodar!”
Şi când zorile de ziuă s-au ivit pe boltă iară,
L-au găsit, cu bălăioara-i, la păşune-n câmp afară.

* * *

Cam aşa, tot timpul verii, îşi păştea azi pe livadă,
Mâine-n luncă — viţeluşa, mare mai curând s-o vadă.
Şi-a crescut văzând cu ochii hoţomanca de viţea,
Peste doi, trei ani, Păcală, ce mai văcuşoar-avea!
Nu era-n tot satul alta mai voinică, mai zglobie.
Străluceau, privind la dânsa, ochii lui, de bucurie.
Dar sătenii — cum e lumea, pururea-nspre rău pornită —
Prinseră să-l pizmuiască pentru-aşa odor de vită.
Şi-i scorniră, ştiţi ce vorbă? Că de-aceea vaca lui
S-a făcut aşa frumoasă, cum prin sate alta nu-i
Fiindc-o ţine, nu-n cireadă, ca tot omul, la păşune,
Ci prin holde-o păşunează, unde-s grânele mai bune!
De găseau în câmp, duşmanii, orice neorânduială,
Vina o dădeau pe cine? Tot pe vaca lui Păcală!
Geaba le-arăta, creştinul, că dreptate n-au deloc:
Oamenii, aprinşi de ură, se făceau doar şi mai foc.
Pân’ odată, hotărât-au, pe Joiana lui bălaie —
Unde le-o ieşi nainte — s-o lovească-n cap, s-o taie.
Şi-ntre dânşii să-şi împartă carnea toată de pe ea,
Iară lui Păcală, bietul, numai pielea să i-o dea.
— Pielea! glăsuiau cu toţii, căci atât avea ea doară,
Ca viţea, în satul nostru când venit-a-ntâia oară.
Iară carne-aşa de multă d-unde-a pus pe dânsa, frate?
De pe rodnicele holde, în sudori de noi lucrate!

---

Deci spre-amiază, când Păcală îşi lăsase-ntr-un desiş,
Priponită, văcuşoara, haide toţi la ea hoţiş.
Îi dădură-n cap cu barde, şi de piele-o jupuiră;
Apoi carnea-i — bucăţele — între dânşii o-mpărţiră.
Iară pielea, caldă încă de-a vieţii abureală,
Peste gard au aruncat-o, în ograda lui Păcală.

* * *

Când el dă de pielea vacii, stă pe loc şi se-ncruceşte:
Na!… mai fă-te om de treabă, precum inima-ţi doreşte.
Lasă-n pace lumea, vezi-ţi doar de treburi şi de casă!
Apoi cum să laşi în pace lumea, când ea nu te lasă?
Îmi tăiarăţi văcuşoara? mi-aţi mâncat-o, vasăzică?
Mi-o plătiţi voi… ţineţi minte!
Apoi pielea o ridică
Şi pe gard în pari o-ntinde, cu o mână tremurândă,
Iar a doua zi, porneşte la un bâlci cu ea, s-o vândă.

---

Merge, merge, toată ziua, până iată că-ntr-un sat,
L-a ajuns din urmă noaptea. împrejur el s-a uitat:
Întunerec pretutindeni! Toată lumea se culcase!
Numai într-un loc, lumină. Intră deci acolo-n casă.
Şi, la vatră, ce să vază? o drăguţă de femeie!
— Bine te-am găsit, frumoaso!

— Bine Dumnezeu să-ţi deie!

Ce vânt te-a adus, drumeţe?

— Ia necazuri de-ale mele!

De-astăzi dimineaţă-ntruna viu pe drum cu-această piele;
E departe încă târgul! Şi grozav am ostenit!
Fă-ţi pomană, dă-mi pe-acilea vrun locşor de odihnit,
Pân’ s-o lumina de ziuă. Dorm şi-n tindă, unde-o fi!
— Cu plăcere, până mâine, omule, te-aş găzdui.
Dar bărbatu-mi nu-i acasă, e la munte, tocmai sus.
Dimineaţă, când s-o-ntoarce, de la stână, unde-i dus,
Ce-o să creaz-aflând că noaptea un străin aci a mas?
— De, femeie! N-am ce zice. Ai dreptate. Bun rămas!
Astfel răspunzând Păcală, hai, din nou, sărmanul, pleacă.
Dar în curte, se opreşte. „Ia să stau pe prisp-oleacă!
Numai pentru-atâta lucru, n-o să fie doar nimica.“
Şi pe prispă el se-aşează, făr’ să simtă frumuşica.
Stă o clipa, dus cu gândul la mândreţea de nevastă
Iar deodată,-ntoarce capul şi se uită pe fereastă
Ia să văd, cam ce lucrează dumneaei năuntru oare?
Ea cocea la foc plăcinte, şi-un purcel frigea-n frigare.
— Tii! drăcoaica! Dacă soţu-i mâine doar se-ntoarce-acasă,
Pentru cine pregăteşte azi o cin-atât de-aleasă?
Şi de ce-i aşa gătită, cu cămaşa numai flori,
Cu mărgele, ca o fată când aşteaptă peţitori?
Dar pe când aşa Păcală se-ntreba la geam afar’,
Iată că pe drum s-aude scârţâitul unui car.
Apoi: „Ho, a-ho, Dumane! Ho, Joian“ un glas grăieşte,
Şi din mers în dreptul porţii, caru-ndată se opreşte.
Cine este nou-sositul, ea ghicise, bat-o vina,
Căci să fi văzut ce iute strânse de pe vatră cina!
Pân’ să intre caru-n curte, şi plăcinte, şi friptură,
Şi rachiu… şi vinul… toate nevăzute se făcură!

---

„Soţul!“ zice-n gând Păcală. Şi sculându-se grăbit,
Înspre el înaintează: — Bună seara!

— Bun sosit!

— Bucuroşi la oaspeţi, bade? Sunt drumeţ,-nnoptai în cale.
— Bucuroşi, fârtate, cum nu! Da-ncotro?

— Spre târg, la vale!

Apoi, dejugându-şi boii, omu-n casă mi-l pofti.
— Vai, bărbate! nevestica începu a se jeli.
Ce-i, de te-ntorseşi?

— Nimica. Roata, Dumnezeu s-o bată,

Mi s-a rupt! Plec iar la ziuă! Ţi-adusei ş-un oaspe, iată!
Să ne dai, nevastă, spune, ai tu ceva de mâncare?
— Da de unde, Doamne, tocmai mă gătisem de culcare.
Ceapă doar şi mămăligă! N-am ştiut că vii acum!
Eu credeam că tocmai mâine te-i întoarce de la drum.
— Bine, draga mea soţie, îi răspunse el voios.
Nu-i nimica! toate-s bune, când e omul sănătos.
Hai degrabă, că ni-e foame! dă-ne ce-i găsi prin casă!
— Uite-acum! grăi femeia. Şi-ncepu să puie masă.
Iar Păcală? sta pe gânduri. Aş! era nebun el: ceapă,
Mămăligă să mănânce, şi să bea pe urmă apă —
Când c-o clipă mai nainte a zărit cuptorul plin
De friptură, de plăcinte, şi-i cam mirosise-a vin?
Ce-i trăsni prin minte dară? Pielea vacii, aşezată
La picioare jos având-o, se-ncruntă la ea o dată.
Şi mi-i trase cu toiagul, pe furiş, o lovitură.
Omul s-a mirat în gându-i, dar nimic n-a zis din gură.
După câtva timp, Păcală: jap! c-un scrâşnet de necaz,
Mai croi o bâtă pielei, dojenind-o: — N-ai obraz?
Gazda se-ncruci! Păcală, stă ce stă, şi: — Nu taci? iară?
Na, neruşinato! pielei altă lovitură-i cară.
Omu-atunci, pierzând răbdarea, îl întreabă:

— Hei, drumeţe!

Ce ai cu sărmana piele, de-i cârpeşti mereu la beţe?
— De, a naibii pocitură! A surzit? sau ce să fie?
Tot îi zic mereu să tacă, şi ea… nici că vrea să ştie!
— Cum? că doară nu vorbeşte! Zici aşa doar, mi se pare.
— Asta? He-he! ce crezi, bade, că e piele ca oricare?
Asta-i piele care ştie tot ce se petrece-n lume
Şi tot vrea mereu să spună!

— Vrea să spună? Ce anume?

— Ce? Păi, uite… lucruri, care… nu e bine să se ştie!
— Zău? Grozav aş vrea să aflu! N-ai putea să-mi spui şi mie?
La-nceput, Păcală nu vrea. — Nu pot, nu pot, zău, bădică!
Dar, rugat întruna, pielea spre ureche şi-o ridică:
„Află deci! Poftim! Ea-mi spune că rachiu de mâna-ntâi,
O garafă, se găseşte ici în pat la căpătâi.”
Omul s-a uitat la dânsul: — Vrei să-ţi râzi de mine, hai?
Când săltă-n sus perna însă: — Tii… ba uite, zău, aşa-i!
Coşcogeamite garafă! Cine oare s-o fi pus?
— De! ştiu şi eu cine? Pielea, despre asta, nu mi-a spus.
Insă, i-auzi ce-mi mai spune!

— Ce?

— Să cauţi binişor,

Ş-un purcel frumos găsi-vei, rumenit, colea-n cuptor.
— Un purcel? Ia fugi de-acolo! Asta n-o crez!

Dar când cată:

— Vai! mirat românul zice. Ba aveai dreptate, iată!
(Şi pe mas-a pus purcelul, lângă sticla de rachiu)
Măi, măi, măi, a naibii piele! Zău, să juri că-i dracu’ viu!
— Pe cuptor acuma, bade, sus, o mână ţi-o mai plimbă
Şi-i găsi nişte plăcinte, cum de mult n-ai pus pe limbă!
— Ce spui! Este cu putinţă? Şi cătând bărbatul iară:
Uite, frate! şi plăcinte! calde, chiar din astă-seară!
— Iar acum, te-apleacă bine, mâna jos sub pat ţi-o bagă,
Vin trandafiriu acolo vei găsi, o sticlă-ntreagă.
Şi plecându-se bărbatul, scoase-ndată la lumină,
De sub pat, şi-a pus pe masă, vin, o sticlă mare, plină!

---

— Ei, iubita mea nevastă! vezi ce de bucate bune,
Ca de sub pământ ieşiră? Ce zici tu de astea? Spune!
— De, bărbate, multe-n lume vede ochiul omenesc,
Dar minune ca aceasta n-am văzut, de când trăiesc!

* * *

S-aşezar-apoi la masă. — Ei, aşa mai zic şi eu!
Se gândea voios Păcală, din purcel cărând mereu.
Şi-a cinat… împărăteşte! Dar bărbatu-abia-nghiţea.
Fiecare-mbucătură parcă-n gât i se oprea.
Iar la urmă, după cină, spre Păcală lung el cată:
— Ştii ce, vere? Vinde-mi mie pielea asta minunată.
— Să ţi-o vând? grăi Păcală, speriat privindu-l. Vai!
Cum te-ai şi gândit, creştine?

— Frate! n-ai vrea să mi-o dai

Nici când ţi-aş plăti-o bine?

— Ha-ha-ha! Să mi-o plăteşti?

Are preţ aşa un lucru?

— Ce-mi ceri? Dau oricât voieşti?

Şi-a-nceput pe ea să-i deie: lei o sută, două, trei!
Că era bogat… Dar geaba!

— Nici c-o mie-n cap nu vrei?

— Nu pot, nene, nu-mi dă mâna!

— Bine… adă mâna ici,

Îţi adaug lâng-o mie… încă trei mii. Ce mai zici?
— De! răspunse-atunci Păcală. Ştiu şi eu ce să mai zic?
Altuia — fereşte Doamne! — n-o dădeam… pentru nimic!
Dumitale însă… na-ţi-o. Nu de bani îmi este mie,
Crede-mă! Ţi-o dau fiindcă prea te văd om de-omenie.

---

Omul, după ce-i plăteşte preţul cum s-au învoit,
Într-un cui agaţă pielea. Cât era de mulţumit!
— Pot să plec de azi în tihnă, orişiunde — ce-mi mai pasă?
Pielea asta o să-mi spuie, tot ce se petrece-n casă!

---

Iar Păcală? vâră-n pungă patru mii de lei, bani gheaţă;
Se trânteşte lângă vatră, doarme, până dimineaţă.
Dimineaţă-n zori, se scoală… şi luându-şi bun rămas
De la cei ce-l găzduiră, hai la drum, cu sprinten pas.
Soţul stete pe acasă ce-a mai stat, apoi s-a dus
Unde-avea şi el cu carul de plecat, la deal în sus.
La izvor, sub deal, Păcală l-aştepta, şi-i iese-n cale:
— Ştii ce, bade, pentru piele prea-mi dăduşi din gros parale!
Altuia, de… nu zic! însă, dumitale… mă gândesc
Nu-i frumos să-ţi iau atâta. Zece lei doar îmi opresc;
Iară ceilalţi, adă mâna, ţine-i, c-o să-ţi prindă bine!
Omul auzind acestea: — Cum se poate? vai de mine!
Nu-i venea să ieie banii. Ba că-i pungă, ba că-i teacă!
Dar Păcală-i pune-n mână, făr-a-l mai ruga, şi pleacă.
— Măi! ce om! gândea românul. I-auzi! bani să nu voiască!
Apoi hai şi el-nainte, către stâna-i ciobănească.

* * *

Hoţomanca de nevastă nu-şi găsea, de ciudă, loc.
Ochii-i aruncau spre pielea cea din cui priviri de foc.
— Ce… de azi… cu strajă-n casă eu să stau necontenit?
Şi să nu mai am pe lume, cât trăi-voi, ceas tihnit?
Uf! când îmi aduc aminte, parcă nu ştiu zău ce-mi vine!
Cum să scap de pielea asta? Cum să scap? A, las pe mine!
Şi-a săltat în sus capacul unei lăzi. Acolo-n ladă
Într-un colţ, avea şi dânsa bani puşi bine, o grămadă:
Taleri, galbeni, despre care povestea cam multe satul,
Dar, precum se-ntâmplă-adesea, nici nu bănuia bărbatul.
Când i-a strâns? şi cum? de unde? Numai dumneaei ştia!
Deci din ladă bani ea scoate, mulţi… apoi la drum o ia
Să găsească pe Păcală. Merge-n fugă după el!
Şi-l ajunge-ntr-o pădure:

— Hei, drumeţe! stăi niţel!

Nu-i vrun chip, cu pielea ceea vorbitoare… nu se poate
Ca s-o fac cumva să-şi piarză darul de-a mai spune toate?
Uite! (zice, arătându-i banii strânşi într-o basma,
Şi lovindu-i ca să sune) Zău, învaţă-mă ceva,
Ce vei şti. Şi vezi tu ăştia? Na! să fie toţi ai tăi:
Cât îţi dete şi bărbatu-mi, tocmai patru mii de lei.
Când aude-aşa Păcală: — Iacă măi!… în gând şi-a zis,
Alte patru miişoare… De! pe semne-aşa mi-e scris:
Patru mii să iau, în capăt! patru mii de lei, pe piele!
Şi-n şerpar vârî bănetul. — Lasă, că te-nvăţ eu, lele!
Ştii ce? Ieşi cu pielea mâine la izvor. Stropeşte-o-n zori
Cu stropi reci prin sită nouă strecuraţi… de nouă ori.
Să mai faci cu mâna dreaptă peste ea vro nouă cruci,
Pune-o-n cui la loc pe urmă, grijă-n veci să nu-i mai duci!
— Bun, îţi mulţumesc!

Şi şterge-o, înapoi spre sat, nevasta

Fericit, ca dânsa, cine mai era pe lumea asta?
— Iată-mă scăpată! N-a vrut să-ţi ajute Dumnezeu,
Ai plătit degeaba straja, bărbăţele dragul meu!

Iar Păcală? hai şi dânsul, prin pădurea de tufani,
Mai departe, spre căminu-i, cu şerparul plin de bani.

XXIV
Păcală mare gospodar

Staţi, duşmanilor nemernici! se gândea mergând pe drum,
V-aţi bătut voi joc de mine? Staţi! c-o să vedeţi de-acum
Şi acas-ajuns cu banii, îşi dărâmă casa veche.
Şi-şi clădeşte alta nouă, care n-avea-n sat pereche.
Apoi rost de vite-şi face, de-acareturi, de moşie;
Rost de car, de plug, de toate! Şi să vezi gospodărie!
Dup-un an de străduinţă, n-avea prin împrejurime
Rosturi, casă mai de seamă, ca Păcală, nime, nime!

Dar când îl vedeau sătenii tot făcându-şi lucruri noi,
Cumpărându-şi azi moşie, mâine plug, poimâine boi,
Nu puteau să doarmă-n tihnă! — Cum? de unde-atâta ban
Ce tot varsă, varsă, zilnic, omu-acesta, cam de-un an?
O fi dat de vreo comoară? se-ntrebau cu gând pizmaş,
Sau… o fi prădat în codri, noaptea, pe vrun bogătaş?
Deci la vatra lui cea nouă merseră câţiva-ntr-o seară;
Şi cu vorba, spre-a-l descoase, pe departe mi-l luară.
Iar Păcal-atunci le spuse: — De! ştiţi pielea cea de vacă,
Ce-ntr-o zi aţi aruncat-o în ograda mea săracă?
Eu la bâlci cu ea plecat-am, am vândut-o şi-am luat
Patru mii de lei, în mână. Iacă de-unde sunt bogat!

— Aş! răspunseră sătenii, nu mai spune, frate, taci!
Cum atâţia bani? se poate? pentru pielea unei vaci?
— Hm! răspunse el. Păi bine, oameni buni, nu vă gândiţi?
Vaca mea era frumoasă, de prăsilă, cum o ştiţi!
Astăzi-mâini c-o viţeluşe, de la ea, mă pomeneam,
Mai crescând şi viţeluşa, două vaci era să am.
Şi din două vaci ies patru, şi din patru, opt la rând;
Şi din opt, aveau să iasă şaisprezece vaci, curând.
Iar din astea, o cireadă cât colo! Şi credeţi oare
Că se vinde pe nimica o avere-atât de mare?
Când la târg îşi duce marfa, omul trebuie — he-hei! —
Minte-n căpăţână s-aibă, nu tărâţe, dragii mei!
Auzind aşa, sătenii dau din cap: — Adevărat,
Bine zice! Şi se duse vestea prin întregul sat.
Şi-a căzut pe gânduri satul. — Apoi cum?, ziceau vro doi,
Vaci frumoase, de prăsilă, ca şi el, n-avem şi noi?
— Da, nici vorbă! zis-au alţii. Pentru ce, decât Păcală,
Mai pe jos să fim noi oare? Nu ştim şi noi socoteală?
Şi vorbind aşa-ntre dânşii, dă-i! să treac-o zi nu lasă!
Ce fac? Toţi de-a rându-şi taie vacile ce-aveau pe-acasă.
Şi de piele, sărăcuţii, le jupoaie-n graba mare;
Apoi haide pe la târguri, toţi, cu pieile-n spinare,
Să le vândă, ca Păcală, preţuri mari cerând pe ele,
Nemaipomenite: cinci mii, patru mii de lei pe piele.
Dar în târg, negustorimea, auzind aşa minuni,
Izbucni-ntr-un râs cu hohot, a crezut că sunt nebuni,
În deşert spuneau ei, bieţii, de prăsilă, de cireadă,
Lumea hohotea mai tare, strânsă-n jurul lor grămadă.

* * *

După ce-au venit acasă, rupţi de foame şi săraci
Neavând nici bani în pungă, nici prin grajduri alte vaci,
Doar cu pieile pe umăr, şi cu traista subţioară
Ce să-i facă lui Păcală, pentru că i-a tras pe sfoară?
Se-nţeleseră: să-l piarză şi să-i ia averea toată.
Hai deci într-o dimineaţă, oamenii, la dânsul, gloată!
Îl vârâră cu de-a-sila şi-l închiseră-ntr-un sac.
Lângă satul lor, devale, se găsea pe câmp un lac
Mare, cât vedeai cu ochii. Acolo l-au dus cu sacul
Pe Păcală, nemiloşii, să-l arunce-n lac, săracul.
Şi-au legat de sac şi-o piatră, grea, ca nu cumva să scape,
Să-şi găsească-acolo „hoţul“ moartea-n fundu-adâncii ape!
Însă, tocmai când în valuri se grăbeau a-l repezi:
— Fraţilor! mai staţi oleacă! dintre ei un om grăi,
Unul mai cu socoteală. Staţi, la fund să nu-l daţi încă!
Unde-l aruncăm? Cercat-aţi, apa unde-i mai adâncă?
Trebuie-aruncat acolo unde e mai multă apă
Ca să nu-i mai ducem grija hoţomanului, că scapă!
Haideţi să cătăm, degrabă, o prăjină-lungă… lungă,
De pe mal de-aici, cu vârfu-i, până jos la fund s-ajungă.
Să-ncercăm cu dânsa lacul.

— Ii… aşa e, măi… aşa-i?

---

Acolo deci pe Păcală mi-l lăsară-n sac…
Şi, hai, înapoi în sat fugiră, toţi îndată, pe-ntrecute,
O prăjină să aducă, de-unde vor găsi mai iute.
Dar pe când stătea Păcală jos pe ţărm, închis în sac,
Şi-aştepta doar să se-ntoarcă oamenii, să-l zvârle-n lac,
Deodată, iacă, trece un văcar pe-acolo, care
Spre oraş mâna cu grabă, vite, o cireadă mare.
Dând de sac în drum văcarul, se opreşte: — Măi din sac…
Ce faci?… De-unde până unde tu aci?

— De, ce să fac?

Uite, m-au vârât aicea, oamenii din satul meu,
Umblă să m-arunce-n apă, nu le-ajute Dumnezeu!
— Cum? de ce să te arunce?

— Fiindcă… m-au ales primar,

Şi eu n-am vrut!

— I-auzi vorbă! zise tânărul văcar,

Şi de ce nu vrei adică să te faci primar în sat?
— Pentru ce?… He-hei… fiindcă satul nostru-i cam ciudat!
Sunt neveste multe-ntr-însul, şi de-o frumuseţe rară,
Iar bărbaţii-s duşi de-acasă după trebi mereu, prin ţară!
Şi primarul, cât e vara, cât e iarna — vai de el —
Cu nevestele rămâne numai singur-singurel!
— He! se miră iar văcarul. D-asta ţi-e? Da prost eşti, zău!
Cum aş mai primi, fârtate, eu — să fiu în locul tău!
— Da? Păi asta-i foarte lesne. Haide, ia-mi ici locu-n sac,
Până vor veni sătenii ca să te arunce-n lac.
Iar atunci… să strigi doar tare: — Staţi, primar să fiu voiesc!
Şi e gata socoteala… Ce zici?

— Mai mă-ntrebi?… Primesc!

Apoi, cât clipeşti, văcarul, gura sacului dezleagă,
Lasă pe Păcală slobod, şi în locul lui se bagă.
Iar Păcală strânge sacul, şi legându-l cum fusese,
Şterge-o — cu cireada-ntreagă — spre-un zăvoi de sălcii

dese!

Nevăzut pe loc se face.

Oamenii veniţi din sat,

C-o prăjină lungă, lungă, apa-ntâi au încercat.
Hai pe urmă la Păcală, toţi cu zor… să-l dea la fund,
Unde le spunea prăjina că e lacul mai afund.
Să-l înece-n lac pe dată! Însă când la sac săriră,
Din năuntru numai iată că un strigăt auziră:
— Nu mai m-aruncaţi în apă! staţi… primar să fiu voiesc!
Oamenii pe loc stătură, uluiţi: — Vai, neam drăcesc!
Zise unul. Auzirăţi, cum de noi îşi râde, fraţi?
Vrea primar, bre, să ne fie. Puneţi mâna! Ridicaţi!
— Ia mai staţi, grăi un altul… Dac-auzul nu mă-nşeală,
Glasu’ care-l auzirăm n-a fost glasul lui Păcală!
— Da, aşa-i! mai mulţi răspuns-au.

— Aş! le zise supărat

Cel d-întâi. De unde? Glasul înadins şi l-a schimbat
Să ne-nşele vrea, tâlharul, doar l-om dezlega cumva!
Nu pricepeţi şiretlicul? Parcă noi vom asculta.
Parc-o să-l lăsăm din mână. Las’ că ştim ce facem doară,
N-ai să ne mai tragi, Păcală, d-azi nainte tu pe sfoară!
Hai, tovarăşi, sus odată!… apucaţi colea de sac.

---

Şi-nhăţându-l strâns, aruncă, iute, pe văcar în lac.
Pleac-apoi spre sat cu toţii, într-un vesel chiuit.
— Dumnezeu de-acum să-l ierte, fraţilor. Noi i-am plătit!
Dar în sat abia sosiră, şi deodată… ce să vadă?
După ei, pe drumul neted, o mândreţe de cireadă
Nainta, cât ţine drumul, adunată cu iuţeală
De un om, c-un băţ, din urmă. Ş-acel om… era Păcală!
Când au dat de el cu ochii, bieţii oameni, înlemniţi,
Cruce şi-au făcut cu toţii. — Tii, strigoiul! ian priviţi!
Iar Păcala, dă-i nainte! Strigă după boi, aleargă.
A băgat cireada toată, în ograda sa cea largă.

---

— Măi! îi zise cu mirare, când s-au mai dezmeticit
Unul din săteni. Da bine, cum?… în apă, n-ai murit?
— Precum vezi! grăi Păcală.
— Maică! omul se-ncruci,
Ăsta-i dracul! iese teafăr, chiar şi-n foc de l-ai zvârli.
Iar un altul: — Dar mândreţea de cireadă, adunată
În ocol la tine, unde o găsişi aşa deodată?
— De, răspunse iar Păcală. Unde vreţi s-o fi găsit,
Dacă nu sub apă-acolo, unde voi m-aţi azvârlit?!
Hei! de-aţi şti voi ce de vite, lacul, jos, la fund mai are!
Adunai eu din grămadă ce putui, în graba mare,
Dar pe celelalte-acolo le lăsai la fund, pe toate…
Am lăsat şi pentru alţii să mai scoată, cine poate.
Oamenii, aflând că-n apă vite-atâtea se găsesc
Tunde-o, nene!… o clipită, bieţii, nu mai zăbovesc,
Înspre lac napoi aleargă toţi din sat, cât pot mai iute,
Cu femei cu tot… şi-n apă sar cu toţii pe-ntrecute
Să găsească şi ei vite, ca Păcală: boi şi vaci!
Pentru ce adică dânşii să rămână mai săraci?
Sunt mai proşti ei ca Păcală? Iar nevestele, la rând,
Sus stăteau, pe malul verde, nemişcate, aşteptând.
Tremura de dor să vadă, pe bărbatu-i, fiecare,
De sub apă când ieşi-va c-o cireadă mândră, mare.
Printre cei ce-n lac sărit-au fu şi popa cel din sat,
Dar potcapu nalt deasupra i-a rămas necufundat.
Preoteasa lui, vazându-l socotea sarmana-n gându-i
Că-i e frică, poate, popii… şi mi-l dojeni zicându-i:
— Hai odată! Ce stai ţeapăn? Lasă-mi-te-n jos, părinte!
Până nu le-or şterge toate cei ce ţi-au luat nainte.
N-auzi, măre? Asurzit-ai? Intră, fii mai îndrăzneţ!
Că la fund se află doară cele mari şi mai de preţ.
Ba-ncepu şi c-o prăjină a-l lovi-n potcap, vârtos,
Doară-doar s-o duce popa, mai cu zor, spre fund în jos!

---

Şi la fund, săteni şi popă, dusu-mi-s-au, tot s-au dus!
Bietele femei degeaba i-aşteptau pe maluri sus,
Acolo-n-adâncul apei, toţi, mormântul şi-au aflat,
Pân’ la unul! Iar Păcală? A rămas doar el în sat —
Cu nevestele vădane. Şi de-o lume pizmuit,
În bogata-i locuinţă, mulţi ani, vesel a trăit.
Ba, de n-a murit, trăieşte chiar şi astăzi…

Cu acestea,

S-auzim, români, de bine! — isprăvitu-mi-am povestea.

---

A făcut el, nu e vorbă, şi pe urmă, de-ale lui,
Ghiduşii nenumărate! Dar… pe toate să le spui?
Când aş sta să-nşir eu toate, câte el a săvârşit:
Povestirea-mi niciodată nu ar mai avea…

SFÂRŞIT

---

1. haramin — hoț de codru; haiduc. ↩︎
2. grind — mică ridicătură de teren de formă alungită, rezultată din depunerile aluvionare ale unei ape curgătoare sau ale mării. ↩︎
3. huceag — pădure mică, tânără și deasă. ↩︎
4. nepristan — continuu fără încetare. ↩︎
5. haram — vită slabă, prăpădită. ↩︎
6. gârbaci — bici făcut din mai multe curele împletite (uneori cu vârfurile plumbuite) sau din vână de bou. ↩︎