Cuprins

I — Viaţa satului de pe marginea lacului
II — Întâlnirea cu primii doi oameni
III — Rătăciţi prin pădure
IV — Trezirea Omului-ce-visează
V — Cei patru îşi fac cruce
VI — Primul căzut dintre tovarăşi
VII — Întâlnirea pentru prima oară cu Împăratul care dă prima poruncă
VIII — Timpul pentru seceriş
IX — Adunarea vitelor
X — Al doilea tovarăş cade pe drum
XI — Se aude cum oamenii se întreabă cum să se trezească din vis
XII — Pescarul stă la masă cu Împăratul
XIII — Prinţesa îndărătnică
XIV — Visul Împăratului
XV — Băiatul cercetează camerele prinţesei
XVI — Băiatul adoarme în postul de pază
XVII — Împăratul loveşte de moarte băiatul
XVIII — Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
XIX — Fântâna Dragonului
XX — Băiatul îşi aminteşte de strămoşii săi
XXI — Oamenii încearcă să-l vindece pe bolnav
XXII — Palatul lunar se prăbuşeşte încet în timp ce băiatul se trezeşte
XXIII — Oamenii îl ridică pe băiat ca domnul lor
XXIV — Cupa
XXV — O pasăre le-a arătat drumul
XXVI — Băiatul se trezeşte
XXVII — Acesta este prima dimineaţă
XXVIII — Împăratul cel nou
XXIX — Invadatorii pornesc la pradă

Povestea celor patru oameni

sau Visul omului sau Visul celor patru oameni sau Povestea Băiatului-călător

motto: A woman in need is a woman that will breed.

I — Viaţa satului de pe marginea lacului

A fost o dată ca niciodată, căci dacă nu ar fi fost, atunci nu s-ar fi povestit.

A fost odată o familie mare de oameni care trăiau pe marginea unui lac. Înotau în lac, beau apa din lac şi se hrăneau cu peşte pe care-l pescuiau din lac. Multe păsări şi căprioare veneau ele singure să bea apa din lac iar ei le vânau uşor, doar punînd mana pe ele, cu laţuri şi curse. Îşi făceau colibe rotunde din nuiele de salcie pe care le împleteau în jurul ţăruşilor înfipţi în pămînt şi dormeau pe podele înalte făcute aidoma, ca să nu se ude dacă lacul s-ar revărsa sub ei. Unii mai făceau coşuri de nuiele şi mergeau în alte sate să le vândă, aducând înapoi cu ei zeci de lucruri trebuincioase şi mărunţişuri, pe care ei nu le-ar fi putut face, ca cămăşi, pături, mărgele, securi, vase şi mirodenii. Şi asa li se scurgeau zilele în pace şi tihna, şezând liniştiţi şi privind în fiecare seara asfinţitul soarelui pe lac. Viaţa era uşoară şi întregul sat era îndulcit la tihnă şi veselie.

Într-o zi a venit într-un ropot o mulţime mare de călăreţi pe neaşteptate. Erau oameni năprasnici şi înarmaţi cu arme de fier. Degeaba s-au adunat oamenii să îşi apere colibele lor din nuiele, cu beţele lor ascuţite, că au fost ucişi cu toţii care le-au ţinut piept. Puţini bărbaţi scăpaseră cu viaţă, doar bătrânii, copiii şi femeile. Imediat războinicii au început să îi tortureze pe cei ramaşi în viaţă şi pe căpetenia satului şi să-i silească pe bieţii oameni ramaşi, bătrâni şi copii, să muncească pentru ei: să pescuiască peşte, să-l usuce la foc şi cu sare, şi să-l pună în coşuri de nuiele, ca ei să îl ia şi să-l vândă în alte sate îndepărtate, iar femeile şi le luară ei de soaţe, pe care alegeau, după pofta inimii, chiar mai multe deodată. Iar pe oameni îi ţineau sub bătăi şi sub vârful biciului, de-abia dându-le de mâncare din peştele pe care îl pescuiau ei înşişi; iar dacă cineva ar fi fost prins că ar fi mâncat, i-ar fi tăiat buza de sus cu sabia. Oamenii nu ştiau la început cum să usuce şi să prezerve peştele, căci ei trăiau în armonie cu lacul, neluând decât cât le trebuia să mănânce în fiecare zi. Aşa că fuseseră învăţaţi de invadatorii străini nu doar cum să îl prepare, ci şi cum să-l pescuiască în grămezi uriaşe cu năvoade, pe care ei nu le folosiseră niciodată, observând cu umilinţă şi cu îngrijorare cum peştele din lac dispărea încetul cu încetul, fiind pescuit prea mult.

Văzând asta, căpetenia satului, în lanţuri, schingiuit şi slăbit, prinse un moment de neatenţie din partea invadatorilor, în amiaza mare, când dormeau toţi îndestulaţi de mâncare şi îmbuibaţi de vin, pe care-l cumpărau scump de la mare distanţă pe munca oamenilor, şi-l chemă pe fiul său la el, un băiat cam de 13 ani. Era singurul fiu al său şi toţi sătenii ţinuseră sub secret că era odrasla căpeteniei, ca să nu fie ucis sau schingiuit de către invadatori.

— Fiule, îi spuse el, murim. Nu mai este nimic ceea ce eu pot să fac; şi dacă eu nu pot să fac nimic, este cu neputinţă pentru restul oamenilor sau pentru tine ca să faci ceva. Nu mai există nimic pentru tine aici, viaţa noastră liniştită s-a spulberat şi acum suntem sclavi la stăpâni şi aşa vom fi până când vom dispărea cu totul, striviţi de călcâiul lor, iar asta nu va dura prea mult. Du-te, aşadar, în lume, şi caută-ţi un nou rost, începe o nouă viaţă, şi trăieşte tu pentru noi.

Când a auzit copilul aşa a început să plângă şi la început s-a împotrivit. Tatăl lui nu se lăsă cu una cu două, şi, cu ultimele lui puteri îl îmbărbătă să-şi ia lumea în cap şi să nu se mai întoarcă vreodată înapoi. Până la urmă băiatul merse acasă, îşi luă rămas-bun de la mama să, apoi, aşa cum fusese povăţuit de tatăl său, ridică capacul rotund al unui coş de nuiele, scoase de acolo un colier de mărgele, un cârlig de pescuit şi o basma înflorată, toate lucruri ce aparţineau tatălui său şi a mamei sale, pe care ei le preţuiau foarte mult, ca lucruri primite din altă parte. Apoi luă pălăria de paie a tatălui său din cui, cât şi tridentul după uşa, care era ca o suliţă de lemn, lungă şi uşoară, ce avea la vârf o furcă mică cu trei dinţi, de care se foloseau la pescuit broaşte, îşi mai îmbrăţişă şi sărută încă o dată mama, şi apoi plecă, la fel, în amiaza mare când toţi erau toropiţi de somn, fără să îl vadă nimeni.

II — Întâlnirea cu primii doi oameni

Băiatul merse ce merse, câteodată mai apucându-l plânsul şi ştergându-se la ochi cu mâna, câteodată mai îmbărbătându-se prin cântece şi chiuituri. Aşa merse cale de şapte de zile şi de nopţi fără să se oprească. Pe când se lăsa seara, văzu prin amurg o luminiţă depărtată, şi merse într-acolo. Acolo găsi un om mic cu hainele toate negre şi zdrenţuroase, la poalele unui deal, care făcea un foc să se încălzească. Era negru la faţă, cu o mutră acră şi cu ochii mici ca două boabe de piper, plin tot de funingine. Omuleţul îşi ţinea picioarele în foc şi nu îi ardeau, nici măcar nu îl deranjau; lua cu mâna vreascuri şi le aşeza încet cu mâna în foc, fără să se ardă la mâna sau să îl doară. Ba chiar înteţea focul, răşchirând şi amestecând jăratecul, cu degetele făcute pieptene. Văzându-l, fără alte întrebări, ca să nu-l jignească, băiatul îi ceru voie să se aşeze lângă foc ca să se încălzească; mai apoi îi ceru şi puţină mâncare.

— Nu ţi-e frică de mine? îi răspunse omul.

— Nu, răspunse băiatul, sunt mai degrabă uimit ca poţi sta în foc fără să te arzi la mâini şi la picioare.

— Eh, asta este puterea mea, îi răspunse el. De-asta la oameni le e frică de mine şi stau aici singur, sub deal, departe de oameni. Ei cred că le port ghinion.

Omul îi dădu şi o turtă ce o făcuse peste zi din seminţele câmpului, zdrobite pe o piatră, iar băiatul o înfipse în trident, în băţul său cu căpşor de furcă cu trei colţi, ca într-o frigăruie, şi o puse la fript. Văzând asta, omuleţul se mira foarte mult şi îşi zise în sinea să ca băiatul trebuie să fi fost un mare războinic şi că tridentul ar fi fost o armă grozavă. Mai ales, cercetându-l cu privirea, părea de soi, căci băiatul, fiu de căpetenie, era băiat frumos şi bine înfipt, chiar dacă era aşa de crud.

— Ia-mă cu tine, îl rugă omul. Stau aici singur, fără să văd şi fără să vorbesc cu nimeni. Ţi-aş putea fi de ajutor. Ţi-aş putea face focul în fiecare noapte şi să am grijă de el. Eu sunt Omul-ce-face-foc. Poate chiar poţi să vânezi ceva, să-mi dai şi mie puţină carne (pe vremea aceea războinic şi vânător erau acelaşi lucru), căci sunt sătul de mâncat seminţe goale şi lăcuste.

Băiatul se bucură foarte mult de vorbele omului şi fu de acord. Astfel, cei doi tovarăşi, porniră la drum lung, unde le mergeau ochii, vorbiră şi se împrieteniră pe parcurs şi începură să glumească şi să-şi spună poveşti unul altuia în fiecare seara, iar timpul le trecea în mod plăcut şi nu mai ţineau seama de lipsurile vieţii, ba că nu reuşiseră să vâneze şi să aibă ceva de mâncat, ba că le era sete, bă ca le era frig.

După şapte ori şapte zile şi nopţi de mers, cei doi tovarăşi întâlniră într-un loc pustiu, de câmpie, un om care asculta cu atenţie cu urechea pe pământ.

— Hei, omule! Îi striga Omul-ce-face-foc de la depărtare precaută.

Dar omul nu răspunse şi continua să asculte încordat.

— Hei, tu! strigă băiatul.

Omul, nu răspunse, dar păru enervat de ei, se încruntă şi le făcu cu mâna să plece.

— Hei, omule, ce faci acolo? repetă din nou Omul-ce-face-foc.

— Dar chiar n-a putut să vă tacă gurile alea nesuferite odată? răspunse străinul supărându-se din cale afară şi ridicându-se de la sol.

— Suntem doar doi drumeţi, vroiam să vedem ce faci acolo, iartă-ne dacă te-am supărat cu ceva.

Omul se supărase foc, dar, încet, încet, vorbind cu cei doi călători, se linişti. Le spuse că el, dacă îşi lipea urechea la pământ, putea să audă multe lucruri ce se petrec în lume: împăraţi care sforăie în pat, purcei care dau cu copita în coteţ înainte de culcare, răcuşori care prind prada sub apă ce bolborosea înfundat… câteodată putea să audă chiar şi grâul cum încolţeşte şi creşte! Iar acum tocmai ce asculta o ceartă între un sobol şi o cârtiţă, concubina sa, care trăiau împreună într-o cămăruţă mică din tuneluri întortocheate sub pământ, la o milă distanţă de el, dar nu putu să afle motivul certei, de care era foarte interesat, pentru că îl deranjaseră strigătele lor. Văzându-l, Băiatul-călător şi Omul-ce-face-foc se mirară foarte mult. Unul din ei făcu focul, iar celălalt îl îmbie să ia loc lângă dânşii, oferindu-i o bucăţică de carne de iepure pe care îl vânaseră în ziua aceea, din care să-şi facă o frigăruie, ca de iertare. Omul-ce-ascultă se bucură foarte mult, că nu avea prieteni şi oamenii se fereau de ei, şi nimeni nu îi dăruise niciodată mâncare. După ce petrecură seara, şi veni dimineaţa, se rugă de cei doi călători să îl ia cu ei, că îi plăcea mult să îi asculte, ei neavând niciodată poveşti mult prea serioase, iar ei se învoiră, bucurându-se de un nou tovarăş de drum.

III — Rătăciţi prin pădure

Cei trei tovarăşi acum deveniseră prieteni, glumeau şi petreceau timpul, şi viaţa începu să li se pară mult mai veselă şi mai uşoară. Omul-ce-asculta îşi punea urechea pe pământ şi auzea unde este fâlfâit şi măcănit de păsări sau ropot de copite de căprioare sau lăbuţe de iepure, chiar şi noaptea, şi îl îndemna pe Băiatul-călător să meargă să le prindă. Acesta, folosindu-şi tridentul, îl arunca şi nu de puţine ori prada era bogată. Seara venea, Omul-ce-face-foc făcea focul, pe care-l îngrijea toată noaptea, el şezând cu picioarele în foc şi trezindu-se din somn de mai multe ori, frigea carnea şi toţi trei mâncau şi dormeau liniştiţi lângă foc. Aşa merseră şi merseră cale lungă, de şapte ori ori şapte ori şi încă o dată ori şapte zile şi nopţi.

Merseră ce merseră, până când ajunseră într-o pădure; acolo, belind ochii dintr-o parte în alta la copacii mari şi întunecaţi, acoperiţi de un muşchi moale ca mătasea de un verde închis, şi pietrele care nişte ouă uriaşe ce şedeau înfipte în iarba printre frunze, se rătăciră de poteca pe care apucaseră. Când se treziră din bumbăceală, căutară dintr-o parte în alta, în sus, în jos, la stânga, la dreapta, şi nu găsiseră nici urmă de potecă. Merseră apoi într-o direcţie singură, privind cu băgare de seama ca muşchiul de pe copaci să fie doar pe o parte a copacilor, partea de miază-noapte, şi aşa ajunseră la un luminiş. Acolo, sub lumina călduţa a soarelui, pe o haină veche şi groasă, sforăia de zor un uriaş, cu păr, mustăţi şi barbă lungi şi albe. Lângă el era o bucată de lemn, o felie dintr-un trunchi, prinsă pe un băţ înfipt în pământ pe care scria cu cărbune: „Nu treziţi”.

Voinicii se priviră în linişte uimiţi unul la altul, cântărind ce să facă, apoi păşiră pe lângă bătrânul ce dormea dus, fără să facă niciun zgomot, continuându-şi drumul într-o singură direcţie, căci după socoteala lor, dacă ar fi mers într-o direcţie tot trebuiau să dea până la urmă de vreo potecă sau chiar de marginea pădurii.

Acum, merseră ei ce merseră şi nu dăduseră de nicio potecă, iar drumul le era greu printre copăcei şi delureţe, de li se împiedicau picioarele obosite. Omul-ce-ascultă îşi puse urechea de multe ori pe stânci şi pe trunchiul copacilor, de auzit putea să audă multe foşnete şi paşi de animale, dar nu putea să distingă calea de urmat. Omul-ce-face-focul era complet neputincios, la fel ca şi Băiatul-călător, care era singurul ce se mai putea ţine pe picioare, ca unul mai tânăr, folosindu-se de tridentul său pescăresc ca de un toiag. Seara venea repede iar lumina scădea văzând cu ochii şi pe toţi îi apucaseră teama, căci niciunul dintre ei nu dormiseră vreodată într-o pădure – nu ştia ce îi aşteaptă. Întotdeauna noaptea se lasă mai repede într-o pădure şi întotdeauna întunericul e mai negru într-o pădure. Omul-ce-face-foc spuse răspicat că lui îi e teama să facă focul aici, să nu îl miroase animalele sălbatice să vină să îi sfâşie; celălalt, Omul-ce-ascultă, făcea ochii rotunzi de frică şi bodogănea într-una că aude voci şi foşnete pe care nu le mai auzise vreodată şi nu păreau să sune a bine. Băiatul-călător era totuşi un băiat şi nu voinic în plină putere, era încă copil şi îi era frică. Se întoarseră, deci, înapoi la luminiş, pe care nu le fu greu să-l găsească, venind în aceeaşi linie dreaptă înapoi, şi când pădurea se întunecase cu totul ca un butoi cu smoală, ieşiră în luminiş, încă luminat de amurg, răsuflând liniştiţi.

IV — Trezirea Omului-ce-visează

Acum, în luminiş, se simţeau mai adăpostiţi dar altceva îi mânca acum: bătrânul care continua să doarmă de zor. Îi dădură târcoale, mai citiră încă o dată indicatorul cu mesajul „Nu treziţi”, schimbară priviri, ba chiar şi zâmbete poznaşe, şi se sfătuiră ce să facă, prima dată în şoaptă, apoi mai tare, ba chiar prefăcându-se să tuşească zgomotos, spre veselia celorlaţi. Vroiau să îl întrebe pe bătrân pe unde să o ia, ca era de la sine înţeles ca trebuia să ştie drumul afara din pădure. Cineva zise să rămână lângă el până ce se trezeşte de la sine. Altul zise să facă un foc şi să-i scape câteva bucăţi de jăratic pe tălpi. Altcineva zise să-l trezească scuturându-l de umăr, iar ceilalţi să se ascundă, ca să pară că doar unul l-a trezit, în caz de primejdie, ceilalţi doi să scape. Era, totuşi, un om de mărimi colosale, dacă era neprietenos? Până la urma urmei, Băiatul-călător, deşi fiind copil, era considerat de toţi cel mai îndrăzneţ dintre toţi, se aşeză pe vine aproape de faţa mare şi groasă în obraji ai bătrânului, şi începu, să spună în şoaptă:

— Moşule, domnule moş… trezeşte-te. Hei, unchiaşule… scoală-te ca să ne arăţi drumul.

Dar unchiaşul continuă să doarmă în continuare. Băiatul insistă, dar acum nu mai vorbi în şoaptă, ci aşa cum se vorbeşte între oameni:

— Ne cerem iertare, domnule, dar ne-am pierdut! Moşule, scoală-te. Hei, moşule!

Ce-i veni lui în minte, fără să-şi dea seama de ce, fu să-i spună „împărat” la bătrân, că poate aşa nu s-o supăra pe ei pentru că îl trezesc. Aşa că strigă:

— Împărate prea-nălţate! Haide arătă-ne pe unde să o luăm!

Dar bătrânul dormea adânc şi foarte zgomotos, răsuflând atât de tare încât răzlea firele de iarbă din faţa sa. Băiatul prinse un vârf de iarbă dintre ele şi începu să-l gâdile pe la nas pe sforăitor.

Uriaşul cum sforăia de zor începu să se înece la gâdilătura firului de iarba, iar apoi, poc! îşi trase o palmă groasă peste mustăţi, gândind în somn că era o muscă. Urmă un moment de tăcere, care celor trei tovarăşi de drum păru că nu se mai sfârşeşte, apoi moşul sări de pe haină aproape urlând şi ţinându-se de gură. Dând cu ochii de cei trei voinici, se oţărî la ei:

— Ticăloşilor, nu aţi văzut semnul? De ce m-aţi trezit din somn? Acum toată viaţa voastră se va schimba şi va prinde alt curs pe care va merge.

Uluiţi, drumeţii îl priviră nespunând nimic. Uriaşul continuă:

— Vă ştiu cine sunteţi! Şi le spuse la toţi pe nume, de fapt, după titlul lor, unul ce face focul, unul ce aude bine şi un pescar călător, uimindu-i şi mai tare. Ştiu ca veneaţi pe aici, de-asta am pus semnul asta, pentru voi, ca nu cumva să mă treziţi din somn! Şi tot m-aţi trezit din somn! Ah!

— Dacă ne ştiai dinainte şi ştiai ca o să venim pe aici, nu cumva ştiai ca o să te trezim şi din somn? întrebă Omul-ce-face-focul inocent, ca unul mai obraznic dintre toţi, dând de înţeles ca supărarea moşului era de neînţeles dacă era de aşteptat că o să vină să-l trezească.

Uriaşul căzu pe gânduri pentru o clipă, apoi izbucni şi mai tare:

— Şi încă îţi mai şi baţi joc de mine cu glumele tale?! apoi căută un băţ sau o piatră prin iarbă şi începu să-l fugărească pe om, în râsetele celorlaţi doi martori, care mai săriră din când în când să-şi ferească prietenul, împiedicându-l pe moş.

— Iar voi de ce tot râdeţi acolo ca nişte oameni de nimic ce sunteţi?! Puteaţi măcar să faceţi focul şi să puneţi vânatul în frigăruie! Nu vedeţi ca este noapte? spuse uriaşul după ce se opri, gâfâind obosit, arătând către luna de pe cer. Se făcuse întuneric de-a binelea, căci noaptea în pădure vine repede.

— Eşti prea bătrân şi prea greoi pentru el, îi spuse zâmbind băiatul chicotind cristalin.

— Iar tu vei face absolut nimic fără mine, oriunde vei merge, aşa să ştii. Stai… râsul acesta îmi este familiar. Se opri şi se uită bine la băiat. Unde eşti tu? Pardon, cine eşti tu? îl întrebă uriaşul înmărmurit.

Băiatul nu ştiu ce să răspundă; tăcu şi ridică din umeri.

— Păi de ce nu ai zis nimic?! continuă uriaşul simţindu-se că i se face pielea de găină.

— Eu cred că am strigat destul de tare, răspunse băiatul confuz.

— Nu, nu asta. De ce nu mi-ai zis cine eşti? De la bun început? Păi tu eşti prietenul meu cel de demult! Din copilărie!

Şi uriaşul îl luă în aer ca pe un copil mic în braţele sale groase şi păroase, îl strînse călduros la piept, şi apoi îl puse jos înapoi:

— Ei, dacă e aşa, atunci mă bucur că m-ai trezit.

Băiatul se fâstâci ca o pasăre zburlită după strînsura puternică şi se prefăcu că înţelege. Se uită la tovarăşi şi spuse neconvins:

— Da, băieţi, ăsta este un vechi prieten de-al meu…

— Eu o să încep să fac focul, spuse unul dintre ei la fel de descumpănit.

Bătrânul uriaş, aproape de două ori mai înalt şi de trei ori mai gros decât ceilalţi, îi privea cu ochi sticloşi şi cu un zâmbet larg, ce îi întindea barba alba şi spinoasă de-a latul feţei.

V — Cei patru îşi fac cruce

Cei patru oameni se puseră în jurul focului şi îşi ţineau fiecare frigăruia în mînă, deasupra focului. Bătrânul uriaş le spuse ca el era ultimul om din neamul sau, neam ce fusese numeros în trecut şi trăise prin munţii împăduriţi, şi că el era Omul-ce-visează.

— Visele oamenilor sunt pentru lume cum este lâna pentru hainele oamenilor, spuse moşul. Eu visam şi vă visam chiar şi pe voi, pe toate ce le făceaţi, şi visam liniştit, până când să veniţi voi să mă treziţi. V-am visat şi cum chicoteaţi lângă mine în timp ce eu dormeam.

— Nu cred ca era un vis foarte frumos, răspunse băiatul care îşi aminti de ceea ce se petrecuse cu satul său.

— Câteodată nu ai control asupra visului, îi răspunse răbdător acesta; câteodată visul te controlează pe tine. Până una alta, vieţile voastre s-au schimbat de când m-aţi trezit şi nu vor putea să fie la fel ca înainte; totodată, eu nu mai pot să visez şi nu mai pot face nimic, nici măcar să vă spun ce se va întâmpla dinainte, ca să ştiţi să vă feriţi. Doar Dumnezeu cel de sus, din ceruri, mai poate asta acum.

Bătrânul se opri o clipă privindu-i pe ceilalţi, parcă aşteptând să facă ceva. Ceilalţi rămaseră neclintiţi locului. Bătrânul îşi făcu o cruce cu mâna sa groasă cât un buştean. Şi aşteptă din nou o clipă. Apoi spuse:

— Poate că acum ar trebui să vă faceţi fiecare câte-o cruce.

Drumeţii se priviră nedumeriţi unul la altul. Moşul pipăi cu palma împrejur până când găsi ce căuta şi puse mâna pe o bâtă de lângă el de pe pământ. Imediat ceilalţi începură a face cruci, ca şi cum ar bate la darabană, de frica lui, de mai multe ori.

— Aşa, acum destul! zise el răguşit, văzând că mai că se ia în deşert semnul Sfintei Cruci. Acum, este timpul să plănuim ce o să facem înainte. Am visat odată un împărat cu părul şi barba roşii, şi cu ochii albaştri ca două pietre preţuite de safir. Acesta împărat şade departe, departe de aici, dar vom ajunge repede la el, dacă mergem pe unde zic eu. Are bogăţii multe, vite, cai şi cornute, cât şi holde de aur…

Cineva spuse:

— Nu am mai văzut niciodată holde de aur… doar de grâu obişnuit.

— Taci din gură, nu mă întrerupe, îl puse la locul sau uriaşul. Apoi continuă:

— Dar, mai ales, are o fată, steaua împărăţiei lui, o adevărată comoară…

— Ce putem face cu fata? întrebă băiatul naiv.

Uriaşul puse din nou mâna pe bâtă, aruncându-le priviri aspre, iar toţi ceilalţi tăcură din gură.

— Mergem la el tuspatru; îi cerem, după datină, dreptul nostru, de mâncare şi băutură, dar mai ales, al tău, zise el privind ţintă către băiat, de care ai fost lipsit. Căci noi suntem fii de împăraţi, şi am fost vitregiţi de soartă, furaţi de moştenirea ce trebuia să o primim, şi orfani prin naştere. Doar că eu nu pot să vin cu voi doar o bucată de drum; eu sunt un tovarăş de drum năprasnic şi tot ce pot este să va arăt, cât de cât, drumul şi să vă spun, cât de cât, ceea ce să faceţi mai încolo, să va păziţi ca să fie bine. Dar voi trebuie să vedeţi, să auziţi şi să mişcaţi lucrurile, nu eu, că eu nu pot. Mai departe de un anumit loc eu nu pot să vin cu voi. Doar Dumnezeu din ceruri vă poate ajuta în continuare.

Aici, la auzirea numelui lui Dumnezeu, cei trei tovarăşi îşi făcură imediat cruce.

— Aşa… zise bătrânul mulţumit. Acum lăsaţi-mă să dorm oleacă, până ce se face ziua, căci va fi ultimul meu somn împreună cu voi.

Bătrânul se puse la somn, însă păru că nu poate să adoarmă; continuă să se întoarcă de pe o parte pe cealaltă, foşnind mereu, până când ceilalţi trei adormiră şi nu mai auziră nimic.

VI — Primul căzut dintre tovarăşi

Aşa că dis de dimineaţă, acum cei patru tovarăşi de drum, porniră cu gând bun şi cu pace bună la drum, pe unde le arăta Omul-ce-visează. Merseră ei ce merseră şi, într-adevăr, începură să-i dea dreptate uriaşului, caci aveau un mare spor la drum; mergeau prin prăpastii şi printre dealuri şi pădureţe, şi uriaşul îi băga prin poteci întortocheate, care chiar se încrucişau sau erau ca în oglinda una cu cealalaltă, încât te pierdeai de cap, şi îţi era frică că nu vei mai ieşi niciodată afară de acolo, numai ca pe seară să îi scoată la liman mile întregi depărtare de unde porniseră. Dacă la început starea de spirit a celor patru tovarăşi era bună, şi glumeau şi râdeau şi se ţineau de pozne şi de poveşti, pe parcurs ce înaintau, moşul devenea tot mai arţăgos şi tot mai nefericit, începând să repete într-una lucruri, bolborosind mereu, veşnic încruntat şi cu privirea pierdută, îngrijorîndu-i pe ceilalţi. Aproape că nu le mai răspundea tovarăşilor de drum deloc, nici nu îi vedea, continuând, cu ochii împăienjeniţi, să repete poveşti şi visuri. Nu de multe ori ceilalţi îl surprinseră spunând lucruri încâlcite şi fără sens, ce păreau frânturi din povestea lor:

— Mergem la Împăratul-Roşu; păzim vacile, păzim holda de grâu de caii sălbatici… sau poate păzim herghelia de cai şi batem vacile sălbatice… sau invers. Nu ştiu… depinde de vis, pe ce cale vrea să o ia. Dar băiatul… băiatul trebuie să-şi recapete dreptul sau pierdut.

Mai apoi zicea:

— Omul-ce-face-focul va face focul şi va trece cu picioarele goale prin el, căci nimeni altcineva nu poate trece. Omul-ce-ascultă va asculta oamenii, nu animalele, căci de nu va asculta oamenii atunci ce folos să audă? Băiatul… băiatul se va căsători cu fata… Fata este foarte frumoasă.

Iar la auzul acestor cuvinte, Băiatul-călător se înroşea de tot de fiecare dată. Au mers cât au mers aşa, dar de la o vreme nu l-au mai putut răbda. Moşul era uriaş, ei ajungeau cu capul doar pe la burta sa; barba sa era cât o pătură pentru ei, de se puteau acoperi să doarmă, dacă nu le-ar fi fost frică să se apropie de el, iar un braţ gros şi păros de-al sau, dezvelit de sub haina groasă şi mare ce o purta pe spinare ca pe o mantie, era cât ei de gros. Gesticulând, vorbind de unul singur, nebăgându-i în seamă, Omul-ce-visează câteodată îi pocnea dând palmele în laturi, iar ei zburau prin aer la zeci de paşi depărtare, ridicându-se cu greu şi ameţiţi de cap, blestemându-şi soarta de a avea un aşa năprasnic tovarăş de drum.

Dar noaptea! Noaptea uriaşul nu dormea deloc! Nu dormise deloc de când mergea alături de dânşii! Stătea ori pe spate, ori într-o parte ghemuit, cu ochii mari tulburii deschişi ca o bufniţă, şi continua să bolborosească pe gură, cât era noaptea de lungă. Nimeni nu putea să doarmă de răul lui. Cel mai nenorocit era Omul-ce-ascultă, căci, spre diferenţă de ceilalţi, el înţelegea orice cuvânt şi orice bolborosire a Omului-ce-visează, ba chiar lucruri pe de-a-ntregul ce doar vroia să le spună dar nu le rostea decât pe jumătate sau chiar nici nu le începea. Câteodată scrâşnea din dinţi şi gemea, ţinându-se de urechi cu ambele mâini.

— Acum luaţi-o pe aici… repeta el. … nu pe lângă dealul rotund, ci pe lângă cel tăiat. Nu, nu o luaţi peste deal, să nu cumva să vă pară ca e mai uşor, ci ocoliţi dealul, chiar dacă vi se pare că e mai lung drumul aşa… întotdeauna pe la poalele dealului, ce nu înţelegeţi, oameni buni?

Mai apoi:

— Împăratul-Roşu visează păsări, păsări! Va spun eu, visează păsări! O pasăre de curte a înghiţit o piatră nestemată, din visteria lui, pe care el o caută. Visează cum ne-am urcat toţi patru călare pe o pasăre uriaşă şi am aterizat în ograda lui. Iar grâul… grâul se taie cu secerea lunii… nu cu secerea de fier.

Până la urmă, ceilalţi trei, ascultând ca în surdină, cum îi merge gura ca roata morii, prinseră din zbor cuvintele:

— Eu voi fi primul părăsit… ceilalţi trebuie să meargă înainte. Frate se scoală împotriva altui frate şi se va scoate din casă… Dar eu voi fi cu voi mereu. Toţi vom fi împreună, căci singur nu va putea face nimeni nimic. Şi băiatul…

Şi înţeleseră că trebuia să îl lase deoparte şi să meargă fără el. Era prea mult: îi înnebunea pe toţi, nu mai puteau să aibă nici odihnă, nici somn, şi umblau pe câmpuri ca bezmeticii, cu minţile şi privirile goale. Înţeleseră acum multe lucruri pe care el le bolborosea ce părură la început fără sens şi înţeleseră de ce moşul nu trebuia trezit din somn niciodată, poate doar în caz de primejdie, şi de ce era singurul din neamul sau şi de ce trăia ca un pustnic în pădure. Înţeleseră cu mare tristeţe ca nu mai puteau să îl aibă cu ei, exact aşa cum de fapt le şi spusese de mai multe ori, şi că el trebuia să fie lăsat liber, în voia sa. Pe un munte plin de flori, trecuseră pe lângă un albinar şi îi ceruseră un borcan cu miere; mai încolo, cum coborâseră de sus de la munte, trecuseră pe lângă un deal cu păstori pe el, şi le ceruseră o ulcică cu lapte şi o bucată de caş, iar apoi, trecând printr-o câmpie, peste un câmp unde nişte secerători tăiau grâul şi făceau pâine într-un cuptor, căpătară o pâine. Îi dădură Omului-ce-visează să bea nişte lapte amestecat cu miere, pe care el îl bău fără să-şi dea seama ce face, oprindu-se pentru o clipă din bosconit, în timp ce ei îi strecurară pe nesimţite bucata de caş şi bucata de pâine, una într-un buzunar, alta în celălalt, ale hainei cele mari de pe spinarea sa. Apoi îl prinseră de palmele mari ca nişte lopeţi, îl învârtiră de trei ori pe loc ca să îl ameţească puţin de cap, iar el se roti fără împotrivire, tras încetişor de ei, apoi îl opriră cu faţa către pădurea de pe munte de unde îl luaseră şi îi dădură drumul, împingându-l uşurel. El începu să meargă încet, tot îngânând pe drum; tovarăşii lui îl priviră mult cum se depărta în zare şi parcă, parcă avură simţământul ca se făcea mai bine pe parcurs ce se îndepărta de ei şi se apropia de casa lui. Părea că ştie unde merge şi de ce. Ba, de câteva ori, parcă văzuseră cum duse mâna în buzunar şi muşcase câte o bucată de mâncare. Tovarăşii răsuflară puţin mai împăcaţi şi îşi văzură de drum, dar posomorâţi că pierdură unul dintre ei; băiatul lăcrimă. Deşi nu ştiau exact pe unde să meargă, datorită atâtor povestiri a Omului-ce-visează dibuiau fără să vrea drumul, ca şi cum l-ar fi visase dinainte şi-şi aduceau de aminte de el când îl vedeau. Acum li se părură că ei de fapt îl conduseră pe uriaş, nu uriaşul pe ei.

VII — Întâlnirea pentru prima oară cu Împăratul care dă prima poruncă

Şi nu trecu mult şi sub picioarele lor prinse formă o cărare; dintr-o cărare o potecă, iar dintr-o potecă un drum, şi ajunseră în sfârşit la curţile Împăratului-Roşu. Îi dădură dreptate Omului-ce-visează: pe dealurile îndepărtate se vedea o cireadă de vite; pe pajiştile din faţă stăteau gata adunate căpiţele de fân, în aşteptarea turmei de oi ce erau acum duse la munte. Pe malul lacului din apropiere era un cârd raţe şi gâşte, pe celălalt mal o turmă de purcei ce se rostogolea în nămol, şi, nu departe, în spatele caselor, se vedeau ogoare pătrate, toate gata secerate, în afară de unul singur. Într-un grajd din apropiere, forăiau pe nas caii, şi se auzea ciocănit de fier, iar cocoşii cucurigau. Magazii de cereale urcate pe pietre de forma unor ciuperci, ca să nu se poată căţăra şoriceii la ele. Stâlpi cu căsuţe pentru porumbei. Castelul împăratului, cu turnuleţe şi uşi şi ferestre cu boltă, înconjurat de căsuţe de chirpici micuţe. Din loc în loc, nişte jumătăţi de ziduri vechi, dintr-o parte în alta — probabil la nevoie, uşor de refăcut şi blocat spaţiile dintre ele cu alte baricade şi căruţe — înconjura, mai de voie, mai de nevoie, în linii neregulate, toate aceste locuinţe.

Slujbaşii, care munceau de zor în treaba lor, îi văzură că erau veniţi de departe şi încet, încet, se opriră şi se adunară în jurul lor, întrebându-i cu bine-venire ce vor.

— Vrem să îl vedem pe Împăratul-Roşu, zise Omul-ce-face-focul.

La început, oamenii, văzându-i asa de zdrenţăroşi, mai ales pe cel ce vorbise, care era plin şi de funingine, nu voiră, dar dacă văzură ca erau de neclintit din curte, până la urmă suspinară a lehamite şi îi îndreptară spre uşă. Cel de la uşă îi luă în primire şi îi duse în sala de mese, unde Împăratul-Roşu, într-adevăr cu barba şi parul foarte lungi şi foarte roşii, şi cu ochi albaştri ce străluceau ca două pietre nestemate, ca seninul cerurilor reflectat pe apa mărilor, mânca de zor un pulpan de curcă. Acesta, văzându-i, îi întreba arţăgos, printre mestecături, foarte simplu, cine sunt şi ce vor. Iar ei răspunseră.

— Vrem să ne cerem dreptul nostru de a locui între oameni, spuse unul dintre ei.

— Vreau să le ascult poveştile, spuse altul. Apoi adăugă repede: poveştile oamenilor, să fie bine înţeles.

— Eu vreau să o cer mâna pe fata ta de soţie, spuse al treilea.

Împăratul-Roşu îşi bulbucă ochii rotunzi dintr-o dată şi aproape că se înecă cu mâncare şi strigă cât putu de tare, aruncând copanul de curcă într-unul din blide:

— Tu!? Voi?! Cine sunteţi?! Nişte zdrenţăroşi şi vântură-lume? Cum de aţi şi putut ajunge până aici?! Gărzi, luaţi-i de aici, scoateţi-i afară!

— Am venit în zbor călare pe o pasăre mare în curtea ta, spuse atunci Omul-ce-ascultă. Am fost patru, dar l-am pierdut pe drum pe fratele nostru.

Împăratul-Roşu rămase încruntat şi uimit pentru câteva clipe şi apoi spuse cu voce răguşită, chiar înainte ca gărzile, ce se apropiau grabnic cu paşi zornăitori, să pună mâna pe ei:

— Lăsaţi-i!

Apoi rămase pe gânduri câteva clipe. Întrebă cu voce poruncitoare, repezindu-i:

— Sunteţi cititori în stele?

— Nu, măria ta.

— Sunteţi cititori de vise, pesemne?

— Nu, măria ta.

— Sunteţi vraci şi lecuitori cu poţiuni şi prafuri magice, la vreme?

— Nu, măria ta.

— Atunci ce sunteţi?

— Suntem oameni simpli, ca măria-ta.

— Eu nu sunt un om simplu, răspunse Împăratul-Roşu cu o voce domoală şi plictisită. Ce vreţi?

— Ne-aţi mai întrebat o dată, măria ta. Şi vă răspundem din nou: vrem dreptul nostru.

— Zdrenţăroşii n-au niciun drept! tună împăratul dând cu pumnul în masă. N-au drept nici la viaţă!

— Tocmai dreptul acela am venit să-l cerem, răspunse Băiatul-călător, simţindu-se cuprins de emoţie. Ne-am răsculat şi am venit să te întrebăm pe dumneata: ce fel de treabă e asta, ca unii oameni să aibă ce mânca şi ce bea, iar alţii nu? Ce lume e asta, când călăreţi jefuiesc oameni ce trăiesc în pace, şi taie şi omoară oamenii şi le dau foc la colibele lor, luându-i în sclavie, punându-i să muncească toată viaţa lor pentru ei? Ce treabă e asta, când tovarăşii mei, sunt daţi afară din sate şi oamenii fug de dânşii, lăsaţi să moară de foame şi de sete, pradă frigului şi animalelor sălbatice, unul prin păduri, altul pe dealuri iar al treilea prin munţi? Am venit să ne cerem dreptul la viaţă, de la tine, ca tu eşti împărat, iar noi suntem oameni sărmani, căci nu ar fi invers, dumneata să vii tu la noi să ne ceri dreptul tău la viaţă. Spune-ne, măria-ta, că eşti om înţelept şi noi suntem oameni fără minte, nu avem şi noi dreptul la viaţă? Adică de ce să nu-l avem, aşa săraci şi zdrenţăroşi cum suntem? Pentru că un om nu se arde în foc când au dorit oamenii să-l ardă? Pentru că un om, fiind părăsit de toţi, de singurătate a ajuns să audă vocile animalelor şi a copacilor? Pentru că un om îndrăzneşte… să viseze?! şi când strigă ultima întrebare, vocea băiatului răsună tare în tavanurile sălilor şi apoi se înfundă într-un singur izbucnit de plâns, dar îşi luă seama de îndată.

Împăratul-Roşu înghiţi şi se şterse încet pe mustăţi şi pe mâini cu un ştergar alb ce mirosea a busuioc; clătină din cap a nemulţumire şi împotrivire. Începu cu o voce pierită, dar pe care o ridică printre dinţi, aşa cum apa loveşte talazul:

— Şi totuşi din cauza unui vis pe care l-am avut eu staţi aici vii în faţa mea şi vă voi cruţa vieţile. Voi credeţi că este uşor să fii împărat? Uitaţi-vă la mine! Strigă el disperat. (cu ură mocnită) Toată ziua şi toată noaptea probleme îmi frământă minţile, îmi încruntă frunţile şi îmi încărunţesc părul şi barba. Oare nu sunt eu singur? Şoptit şi uneltit pe la colţurile camerelor? Nu sunt oare părăsit de toţi, şi nimeni nu îndrăzneşte să fie fericit în preajma mea, căci la toţi le e frică de mine sau mă urăsc de-a binelea, inclusiv propria mea fiică, care nici măcar nu se uită în ochii mei când vorbesc cu ea? (printre dinţi) Tot timpul vina este aruncată pe mine pentru orice nenorocire, ba că a dat grindina în grâu, ba că au căzut oi în prăpastie… (strigă) pentru însăşi moartea nevestei mele!… (înduioşat) iubita mea nevastă… Nu sunt eu oare furat şi jefuit de oameni zdrenţăroşi ca voi şi de bucate şi de visele mele? (obosit şi gâfâind) Voi… voi trei… sau patru, câţi sunteţi… Veţi avea parte de dreptul vostru… dar doar dacă îl meritaţi. Pe moca nu se poate. (îndârjit) Nu se poate, doar aşa, pe feţe frumoase. Trebuie să dovediţi că îl meritaţi. Cine nu lucrează, nu mănâncă! Asta este porunca a lui Dumnezeu cel de sus din ceruri cât şi porunca mea de asemenea!

— Asa să fie, măria-ta! răspunseră cei trei într-un glas pierit.

— (pus pe treabă) Acum… eu am o holdă de grâu. Este aici pe aproape, dacă o luaţi pe drumul din spatele curţilor mele. Prima poruncă este să-mi seceraţi grâul, tot, până mâine dimineaţă. Dacă nu reuşiţi, atunci vă secer eu capetele, eu însumi cu mâna mea. Dacă reuşiţi, va fi bine; dacă nu, va fi şi mai bine, ca voi scăpa de nişte netrebnici ca voi, care vin să-mi amărască puţinele zile ce mi-au mai rămas.

Cei trei drumeţi făcură o plecăciune şi ieşiră domol afară; îşi amintiră din nou de Omul-ce-visează şi-şi făcură cruce, după cum îi plăcea lui, să îşi aducă de-aminte de Dumnezeu şi să îi dea închinare, că nici nu le veniseră să creadă că scăpaseră cu viaţa.

VIII — Timpul pentru seceriş

Numai acum băgară de seama grozăvia ce o făcuseră, venind în faţa unui împărat, aşa, pe nepusă masă, şi cerându-i ca căzuţi din cer să fie îndestulaţi de el. Mai apoi, primiră de la slujitorii care se adunau în jurul lor câte o pereche de seceri, gata bătute şi bine ascuţite. Slujitorii nu se purtau rău cu ei, îi admirară, ba chiar îi încurajară; le dădură puţină apă rece de băut şi câte o bucată de pâine, şi le destăinuiseră care era problema cu holda de grâu: nimeni nu putea să o taie. Când se apucau oameni de secerat, îi lovea soarele în cap, iar ei cădeau doboraţi. Multi oameni muriseră pe câmp şi, de atunci, chiar dacă arau şi plantau ogorul, nimeni nu îndrăznea să îl secere. Ţi se rupea inima văzând cât era bobul de mare şi nimeni nu putea să-l taie, să-l treiere şi să-l adune în lădoaie sau saci. Ogorul era mare aproape cât vedeai cu ochii, şi lesne cineva ar fi putut să ghicească că ar fi umplut mai mulţi saci de grâu decât tot grâul celorlalte ogoare.

— O să îl tăiem la noapte, spuse Băiatul-călător cu o voce misterioasă.

— Cum să îl tăiem noaptea? zise Omul-ce-face-foc. Grâul se taie peste zi. Nici măcar nu poţi să vezi noaptea.

— Vrei să mori? întrebă Omul-ce-ascultă. Oare voi nu aţi auzit ce zic oamenii aceştia ce vor să ne ajute cu atâta bunătate?

— Îl tăiem noaptea, spuse din nou Băiatul-călător în şoaptă, pentru că aşa ne-a zis Omul-ce-visează.

— Nu a spus asta.

— Ba da, îşi aduse de-aminte Omul-ce-ascultă. Eu îmi amintesc bine. Ne-a spus asta. Atât mi-a împuiat capul cu poveşti despre vise încât parcă mi-a desfundat urechile. Acum pot să ascult oamenii şi ce zic ei. A spus: „cu secerea lunii veţi tăia grâul.”

— Cu secerea lunii? Nu poţi să tai cu secerea lunii de pe cer grâul. Asta este doar un vis. Trebuie să revenim cu picioarele pe pământ…

— A spus, răspunse băiatul încet: „sub secerea lunii veţi tăia grâul.”

— Nu a spus asta. Va bateţi joc de mine, spuse Omul-ce-face-focul. A spus „cu secerea lunii”. N-are niciun sens. În loc să mergem să tăiem grâul acum, că poate îl putem găta până-n seară, cu toţi oamenii aceştia binevoitori ce vor să ne ajute, stăm şi ne ciondănim aici. Ne pierdem timpul şi totodată şi capetele.

Tot certându-se şi neînţelegându-se, privindu-şi secerele şi pe ceilalţi slujitori, trecuse timpul. Până când să se urnească, mai trecu din timp. Mai apoi, pe drum, tot tărăgănând, mai trecu încă o bucată bună de timp. Slujitorii îi urmară, din curiozitate, şi mulţi îşi luară şi ei secerile lor, dorind să îi ajute. Nu venise încă seara şi pe cerul albastru şi luminat, fără nori, se vedea o lună de forma secerei. Era urcată chiar foarte sus pe cer, probabil că a fost acolo tot timpul, dar doar acum devenise argintie şi vizibilă.

— Uite! zise Băiatul-călător. Acum este timpul.

Ceilalţi priviră luna, de-abia desluşind-o; apoi îl priviră pe el atenţi. Băiatul se aplecă, prinse cu mână o bucată bună de spice de grâu, şi o tăie cu secerea, trecând spicele de-a lungul tăişului, până când o reteză toată cu uşurinţă. Se opri în loc: nimic nu se întâmplă. Un lup se auzi cum urla în depărtare. Şi greierii câmpului. O rândunică zbură ciripind deasupra capetelor oamenilor. Slujbaşii se priviră unul pe altul miraţi.

— Pesemne trebuia să tăiem grâul ăsta pe noapte şi nu pe ziua, îşi ziseră ei. Şi nici măcar nu ne gândiserăm la asta!

— Păi încă e ziuă, nu e noapte de-a binelea, spuse cineva.

— Păi da, dar luna e pe cer. Trebuia să-l tăiem cu luna pe cer.

— Cum poate luna să fie pe cer ziua? Eu credeam ca ziua soarele e pe cer, iar luna e pe cer noaptea.

Cineva răspunse râzând batjocoritor:

— Câteodată şi luna este pe cer ziua. Doar pentru că nu o vezi tu, din cauza soarelui, asta nu înseamnă că nu e acolo!

Încet, încet, încerca şi unul, şi celălalt, cu secerea, să taie. Nimeni nu cădea leşinat sau mort ca până înainte. Oamenii prinseră curaj tot mai mult şi începeau să robotească. Grâul aluneca pe seceri cu uşurinţă; secerile erau toate foarte ascuţite, căci deşi timpul secerişului cam trecuse, ele au fost bătute şi ascuţite bine tocmai pentru o oportunitate ca aceasta: pentru tăierea holdei de aur, de care nimeni nu se atingea şi nici măcar nu mai pomenea, însă se pregăteau în tăcere şi cu speranţă în fiecare an. Şi acum chiar o tăiau! Nu le venea să le creadă. Entuziasmul le dădea putere şi ei munceau cu mai mult sârg. Nu trecu mult, aproape de miezul nopţii, şi ogorul era aproape pe deplin tăiat.

— Merge mai cu spor decât ziua! ziceau slujbaşii între ei.

— De acum vom tăia grâul doar noaptea! glumeau ei.

Holda era totuşi mare, nu era de glumit, dar şi ei erau foarte mulţi la număr. Şi aveau spor. Veniseră tot mai mult curteni să îi ajute văzându-i cum lucrau, plini de curiozitate. Unii îşi aduseră secerile, gata pregătiţi, alţii o rupseră la fugă înapoi să şi le aducă pe ale lor ce le lăsaseră acasă. Cineva zise în şoaptă că i se păru că vede un uriaş cu barba albă, cu mâinile mari şi groase cât un om, ce tăia prin holdă spicele cu o seceră uriaşă şi luminoasă, care era chiar luna însăşi. Dar nimeni altcineva nu îl văzură. Căutară repede luna cu ochii şi o găsiseră. Deci era doar o vedenie. Încă puţin şi, aproape de primul cântat al cocoşilor, grâul era gata secerat.

— Haide să îl punem şi în snopi! spuse cineva.

— Ba nu! Haide să ne oprim aici, că de secerat l-am secerat, zise altul, poate că era obosit sau poate că simţea că-l prinde somnul. Sau poate că era doar Omul-ce-face-focul, veşnic contrarian.

Pentru că oamenii erau bucuroşi ca reuşiseră să îl secere, imediat îl adunară şi în snopi. Cocoşii cântară a două oară. Imediat după aceea, se apucară şi îl adunară, făcând o movilă uriaşă de snopi, gata de bătut şi de de pus în hambare. Cocoşii cântară pentru a treia oara, iar oamenii se puseră cu zâmbetul pe buze de-a înconjurul movilei să doarmă.

Dis-de-dimineaţă, veni împăratul însuşi pe câmp, târâindu-şi mantaua pe mirişte. Văzuse deja din fereastră, de cum se trezise, incredibila movilă uriaşă. Se apropie de ea, o cerceta cu privirea, luă în palmă un spic de grâu, pocni boabele afară din el, lăsă câteva din ele să curgă pe jos; restul le cântări, le întoarse pe toate părţile, roti unul între două degete, apoi îl strivi între dinţi. Boabe mari, umflate, grele. Aruncă o privire de jur împrejur la oamenii ce dormeau în jurul ei, vreo doi-trei deşteptându-se, frecându-se la ochi şi încercând cu greu să se ridice în şezut sau în picioare când îl văzură. Dădu din cap a aprobare şi plecă fără să spună o vorbă.

IX — Adunarea vitelor

Cei trei voinici dormiră cât dormiră, după o noapte nedormită, se treziră şi mai aşteptară puţin, tocmai după când Împăratul-Roşu să se îmbuibe cu mâncarea amiezii, caci cu toţi ştim că omul când e sătul este mai binevoitor. Se spălară cu apă rece pe faţă, ba chiar slujbaşii nu se lăsară până când nu îl înduplecară pe Omul-ce-face-foc să se spele de funingine de pe tot corpul şi să îmbrace alte haine nearse şi nezdrenţuite. Se găsi printre oameni o cămaşă albă de in pentru el, care deşi purtată era curată. Apoi intrară pe uşă, când măria să se odihnea pe jilţ pe perne de catifea roşie, şi făcură o plecăciune în linişte.

— Aţi venit? întrebă el cu o voce colţuroasă. Prea bine! Şi fără alte discuţii, începu: cireada mea de vite e mare! Mult prea mare încât să fie ţinută în frâu de oamenii mei. Multe vite s-au prăpădit printre dealuri şi pădureţe, multe au căzut pradă tălharilor, animalelor sălbatice sau râpelor. Dar unele au rămas şi s-au înmulţit şi s-au sălbăticit de ele singure. Nu sunt puţine. Adunaţi-le pe toate! Asta este porunca mea!

— Aşa să fie, măria ta, răspunseră cei trei într-un glas.

— Ţineţi bine minte: le vreau pe toate, nicio vită pierdută, mai adaugă el răguşit, întorcându-şi obrazul de la ei şi privind pe fereastră movila de snopi de grâu, pe care acum oamenii săi se apucaseră să o bată.

Ieşiră afară şi, aducându-şi de-aminte de ziua de ieri şi de Omul-ce-visează, îşi făcură din nou cruce, înfricoşaţi. Omul-ce-ascultă le spuse:

— Eu nu vin cu voi. Eu m-am hotărât să rămân aici, printre secerătorii aceştia. Sunt oameni glumeţi şi spun lucruri glumeţe şi sufletul meu se simte foarte vesel şi fericit. Dar mai ales, ei nu vorbesc decât flecuri; nimic din ce spun nu este de groază sau foarte important. Mă simt în pace aici, printre ei. Mă simt, în sfârşit, acasă.

Ceilalţi doi îl priviră miraţi:

— Cum o să găsim vacile pierdute fără tine? Avem nevoie de tine!

— Le puteţi găsi şi fără mine.

— Ba nu; tu poţi să îţi pui urechea la pământ şi să auzi unde le calcă copitele sau unde rumegă iarba. De ce nu vrei să asculţi de noi?

Prins în încurcătură, până la urmă se dădu bătut:

— Bine, voi asculta de voi şi voi veni şi vă voi ajuta. Dar să ştiţi că va fi pentru ultima oară.

— Pentru ultima oară, încuviinţară ceilalţi doi, căci doar tot aici la Împăratul-Roşu ne vom întoarcem şi poţi să ramai aici dacă asta vrei.

Iar cei trei tovarăşi plecară împreună; pe dealurile din zare, dădură peste văcarii ciurdei, iar după ce aflară cine sunt şi care le este porunca lor, câţiva dintre ei se însoţiră cu ei, ca să îi ajute. Ceilalţi doi avuseră dreptate: Omul-ce-ascultă îşi punea capul pe câte un stei de piatră; asculta ce asculta şi apoi le spunea încotro să o ia. Văcarii, ghidaţi de cei trei voinici, merseseră în toate părţile şi începură să mâne vitele pierdute, să le adune, şi să vină înapoi. Mare noroc cu vitele, căci, deşi sălbăticite, dădeau să se prindă în ciurdă ele singure şi se adunau una lângă cealaltă. Nu după multă vreme, se născu ca un lac înfoiat de râuleţe mici, o ciurdă mai mare decât însăşi ciurda împăratului.

— Bună treabă! spuse mulţumit Băiatul-călător. Haideţi către curţi, băieţi! zise el, mulţumind când unui văcar când celuilalt, dar şi văcarii erau bucuroşi ca puseseră mâna pe vite, şi şi ei îi mulţumeau la rândul lor, bătându-l pe spate.

— Asta ne trebuia nouă! Unul ca tine şi ca tovarăşii tăi, să ne pună la treabă şi să ne îndemne! spuneau ei, radioşi de fericiţi.

— Stai! Spuse Omul-ce-ascultă. Mai sunt două. Doar două. O vacă mare şi viţelul ei.

— Ba nu, nu sunt, spuse Omul-ce-face-focul, le-am adunat pe toate.

— Nu, le aud bine; sunt înconjurate de un foc din toate părţile, de aceea nu au venit la chemările văcarilor şi la mugetele taurilor. Trebuie să le scoatem de acolo dacă vrem să la mânăm aici.

— La ce ne mai trebuie încă două viţele? Avem destule, tu nu vezi ce ciurdă mare am adunat, este mai mare decât ciurda Împăratului-Roşu!

— Ba nu, Omul-ce-ascultă zice bine, spuse băiatul. Porunca pe care am primit-o de la Împăratul-Roşu este să le adunam pe toate.

— Eu îmi amintesc foarte bine de ea, zise Omul-ce-ascultă.

— Ştiu, îi răspunse băiatul. Haideţi, deci, să mergem.

X — Al doilea tovarăş cade pe drum

Omul-ce-face-focul se împotrivi la început, dar apoi, văzând ca nu poate să o scoată la iveală cu îndărătnicia tovarăşilor săi, fu de acord cu ei. Trimiseră văcarii înainte cu noua ciurdă adunată, iar ei se întoarseră prin hăţişul de delureţe, bucăţi de stâncă şi pădureţe. După o bucată de timp, până când se lăsă seara, ajunseră într-un vale îngustă dintre dealuri.

— Haide să o luam peste deal, zise Omul-ce-face-foc, ne va fi mai uşor.

— Nu… spuse Omul-ce-ascultă; dacă mergem de-a lungul poalelor şi cotim în vale, ne va fi mai uşor.

Cei doi se ciondăniră puţin, până când băiatul îi opri:

— Îmi amintesc de visul acesta. Dacă o vom lua de-a dreptul peste deal, vom cădea zdrobiţi de oboseală tot urcând; haidem să mergem de-a ocolişul, dar pe drum plat, chiar dacă nu drept, şi vom ajunge unde trebuie.

Şi aşa făcură; şi îndată ce cotiră prin vale, chiar dacă se întunecase de-a binelea, o lumină ciudată roşiatică o lumina complet, pâlpâind printre meandre.

— Uite! spuse unul dintre ei.

Omul-ce-ascultă avusese dreptate: o vacă albă şi puiul ei şedeau jos, pe iarbă, ca pe o insuliţă, obosite probabil de atâta căutătură să scape, înconjurate de pământ ce scuipa sulf şi flăcări.

— Eu te pot duce acolo, spuse Omul-ce-face-focul entuziasmat.

Fără alte discuţii, băiatul se urcă în spatele lui, şi omul mergea aşa cu el, călcând cu picioarele goale prin foc, fără să se ardă, poate doar puţin pantalonii în partea de jos începură să îi sfârâie. Pe unde păşea el, se întuneca pământul şi se oprea din scuipat foc, lăsând doar nişte fumuri şi aere să sfârâie prin crăpăturile lui. Ajunseră la vaca care acum, văzând oamenii şi înţelegând în disperarea ei că era să fie salvată, se ridică în picioare şi îi privea cu ochii ei mari cu gene lungi. Băiatul-călător îşi luă tridentul, de care nu se despărţea niciodată, împunse de câteva ori în fund vaca, care deja şi porni în fugă prin calea făcută de Omul-ce-face-foc. Băiatul fugi după ea, să nu o piardă, până când ajunse la Omul-ce-ascultă care îi aştepta la marginea focului. Când se întoarse înapoi, îl privi pe Omul-ce-face-foc, care, fără nicio explicaţie, nu venise pe urma lui şi rămase locului.

— Ce faci? îl întrebă uimit băiatul.

— Eu rămân aici, spuse el.

— Ce?! se miră băiatul, nevrând să înţeleagă, cuprins de o presimţire neagră.

— Am venit cu tine până aici. Acum este momentul să plec. Uite-te la locul acesta! Şi el îşi dădu mâinile în jur. Nu mai trebuie să fac foc niciodată în viaţa mea. Pot să trăiesc aici, singur, netulburat de nimeni, lângă foc. Faţa sa îi era roşie ca niciodată iar ochii săi mici şi negricioşi umezi.

— Nu! se împotrivi băiatul venindu-i să plângă. Şi când voi să meargă după el, pământul începu să scuipe foc; vânturile ce ieşeau prin crăpăturile sale luară din nou foc de altele vecine.

— Lasă-l să meargă în pace! îi spuse Omul-ce-ascultă. Tu nu îl auzi ce vrea? În sfârşit şi-a găsit liniştea.

Băiatul se întristă foarte tare, începu să protesteze printre lacrimi, însă tot mai deznădăjduit şi resemnat, căci înţelese de mult că Omul-ce-face-focul era încăpăţînat; iar Omul-ce-ascultă îl prinse de umeri ca să îl domolească.

— Nu fii trist! Mai degrabă fii fericit ca ai cunoscut unul ca mine! îi strigă Omul-ce-face-foc. Eu sunt fericit ca te-am întâlnit pe tine şi că nu ţi-a fost frică să ma iei cu tine! Apropo, fii bun, şi din când în când, măcar o dată pe an, trimite-mi şi mie cate un viţel sau câte un berbecuţ. Fa-l să se piardă printre dealuri ca să cadă în mâna mea. Că de aici, apoi am eu grija de el! Voi mânca friptură şi cârnat pe săturate. Mulţumesc, prietene! Du-te în pace! Şi nu te lăsa călcat în picioare de alţii! Cere-ţi dreptul tău la viaţă!

Cei doi tovarăşi nu avura ce face, şi mânară vaca albă şi viţelul ei, aşa pe întuneric, noroc ca vaca era aşa de albă de scânteia sub lumina lunii şi nu o pierdeau, până la ciurda nouă şi la văcari, care îi primiseră cu cântece şi voie bună.

XI — Se aude cum oamenii se întreabă cum să se trezească din vis

Dimineaţa următoare, Împăratul-Roşu avea să-şi pieptene cu degetele sale făcute grebla barba roşie, privind dealurile îndepărtate, cum păşteau pe ele de două ori mai multe vaci decât avea dinainte.

Când ajunseră la curţi, Băiatul-călător şi Omul-ce-ascultă, acum înconjuraţi de câţiva văcari care nu se mai dezlipeau de lângă ei, se opriră puţin şi răsuflară; slujbaşii de la curte îi primiră cu bucurie, iar Omul-ce-ascultă se bucură la rândul lui când dădu cu ochii de ei.

— Este timpul să plec, îi spuse lui băiatului.

— Ce, şi tu?

— Da, am ajuns şi eu unde trebuia să ajung, întocmai ca Omul-ce-face-foc.

— Dar tu eşti singurul tovarăş pe care îl mai am! Ce o să mă fac fără niciun ajutor?

— De ce nu vrei să ne asculţi şi pe noi? Nu ştii că oamenilor ce par că nu aud bine li se spune ca sunt nebuni? De-acolo vine vorba că cineva ar fi „într-o ureche”. Ascultă, băiete, învaţă să asculţi, întocmai ca mine. Îţi zic că e timpul să plec, aşa că lasă-mă să plec în linişte.

— Te las, cum să nu te las, îi spuse el, umezindu-i-se ochii, şi continuă, amintindu-şi de Omul-ce-face-foc: şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut un aşa tovarăş de seamă ca tine.

Auzind de Dumnezeu, cei doi îşi făcură cruce în acelaşi timp.

— Mai este un singur lucru pe care mai vreau să ţi-l spun înainte să îmi iau rămas bun, îi spuse el. Nu ştiu dacă ai auzit, dar Omul-ce-visează rostea mereu şi mereu o vorbă.

— Care este? întrebă băiatul.

— Se tot întreba cum să te trezeşti din vis. Cum să mă trezesc din vis, cum poate cineva să se trezească din vis, care este taina să te trezeşti din vis – asta bodogănea tot timpul. Nu ştiu dacă are vreo însemnătate pentru tine; dar trebuie să aibă, căci el nu repeta aşa tot timpul, de florile mărului, doar ca să îmi facă în necaz mie.

— Nu am auzit asta vreodată.

— Dar am auzit eu, Doamne fereşte, căci nu puteam să închid un ochi noaptea din cauza lui.

— Şi cum te poţi trezi din vis? A spus?

— Nu ştiu, nu am auzit să spună cum. De fapt, cred că nici el nu ştia. Cred că se tot întreba de unul singur pentru că nu ştia răspunsul la întrebare şi era muncit să îl găsească. Dar poate că o să îl găseşti tu.

Băiatul rămase pe gânduri:

— Dar era treaz, nu? Chiar noi l-am trezit. Oare să însemne că trebuie să te trezească altcineva din vis… ca să te trezeşti din vis?

— Nu ştiu, răspunse Omul-ce-ascultă şi el gânditor. Dacă stau să ma gândesc bine acum, eu cred că de fapt el nu a fost treaz niciodată. A dormit tot timpul cu noi. Sau poate că a fost tot timpul treaz şi noi am visat cum l-am trezit din somn.

Băiatul îl privi năucit. Omul-ce-ascultă vru să încheie zgomotos:

— Ei, asta este, ăsta este singurul lucru ce ţi-l pot spune, aşa cum l-am auzit, aşa l-am dat mai departe. Ai grijă de tine, flăcăule!

— Mulţumesc, Omule-ce-ascultă.

Şi cei doi tovarăşi de drum îşi luară rămas bun unul de la celălalt, îmbrăţişându-se. Omul-ce-ascultă se făcu pierdut printre secerători, mergând cu ei, la casele lor, şi ascultându-le poantele foarte fericit.

XII — Pescarul stă la masă cu Împăratul

Băiatul-călător urca scările ce duceau spre uşa sălii mari, acolo unde intrase de două ori până acum, unde Împăratul-Roşu îl aştepta la masă. Înainte să intre pe uşă îşi aduse de-aminte de Omul-ce-visează, şi-şi făcu repede o cruce chiar înainte să pună mâna pe zăvor. Intră singur pentru prima oară, fără niciun tovarăş, în întunericul nopţii, bocănind cu picioarele pe podea, în faţa împăratului.

— Ai venit!? spuse el parcă exclamând în loc să întrebe, cu o voce răguşita şi posomorâtă.

— Da, măria-ta.

— Unde îţi sunt tovarăşii?

— I-am pierdut pe drum, dar sunt pe mâini bune, toţi trei.

— Aşa deci… spuse împăratul privindu-l cu ochii săi mari şi albaştri. Băiatul îşi coborî privirea.

— De ce îţi cobori privirea? întrebă el.

— Sunteţi împărat, măria ta, iar eu sunt un sărman pescar.

— Nu ai dreptate, răspunse el cercetându-l din cap până în picioare şi privind felul cum îşi ţinea tridentul ca pe un toiag în mână; sta cu spatele drept şi cu fruntea plecată. Eşti viţă nobilă. Eşti oare un prinţ?

— Măria ta, eu sunt fiul căpeteniei unei mic sat de pe marginea unui lac, dar nu se compară cu minunăţiile şi bogăţiile ce le ai dumneata.

— Am ghicit bine, văd că.

Băiatul nu răspunse.

— Ce s-a întâmplat cu moşia ta?

— Satul meu a fost cotropit de nişte duşmani, măria ta, multe colibe arse în foc şi bărbaţii ucişi, iar femeile şi copiii luaţi în sclavie.

— Nu şi tu.

— Nu, măria ta.

— Am avut un vis… începu împăratul pe o voce domoală şi gânditoare. Apoi răsuflă posomorît. Dar nu contează. Haide, mănâncă şi bea cu mine.

Băiatul îşi ridică fruntea şi luă loc, fără ca împăratul să îi arate unde, fix de-a dreapta lui. Împăratul rămase din nou pe gânduri văzându-i lipsa de sfială, sau poate doar simplitatea.

— Paharnic! strigă împăratul cu o voce maiestuoasă. Un servitor apăru numaidecât ţinând o cantă mare de vin. De fapt, îţi voi pune chiar eu în pahar, spuse el, fluturând cu mâna grăsuţă şi rozalie ca servitorul să plece.

Împăratul luă canta de lut rece plină cu vin, un pahar dintre paharele multe de sticlă din faţa sa, îi turnă băiatului doar un strop de vin, aşa cum se cuvine pentru început, când mesenii degustă vinul, şi apoi sieşi, la fel de puţin, în alt pahar.

— Noroc! spuse el, ţinând paharul către băiat.

Băiatul luă cu îndrăzneală paharul lui şi îl ciocni de-a împăratului. Acesta niciuna, nici două, dădu peste cap paharul, ţinându-l cu degetul mic şi inelat in aer, mestecând licoarea în toate colţurile gurii cu limba, şi îşi puse altul, de data asta umplându-l până la jumătate. Băiatul bău tot dintr-o singură sorbitură, cum îl văzu pe împărat ca face, dar deşi era puţin, imediat se strâmbă la faţă.

— Ce este? E prea greu? Nu e îndeajuns de fin pentru tine, pesemne? întrebă el batjocoritor.

— Ba nu, măria ta, să mă iertaţi, dar eu n-am băut vin în viaţa mea.

— Nu ai băut? ridică sprâncenele împăratul.

— Nu. Eu sunt doar un simplu băietan, n-am ajuns nici măcar la vârsta voiniciei.

— Asta este o observaţie foarte inteligentă, spuse împăratul uimit de băiat. Aşa deci, spuse el, zâmbind şi dând din cap. Bun, bun…

Apoi puse mâna cu degetele sale durdulii pe toarta cantei, o luă şi îi umplu băiatului paharul până la mijloc, aşa cum şi-l umpluse lui.

— Bea-l! îi porunci fără alte cuvinte.

Băiatul se sforţă să dea pe gât vinul şi reuşi. Ba chiar păru entuziasmat de performanţa sa. Dar zâmbetul îi dispăru când, mai pe urmă, împăratul, cu o privire înfricoşătoare de cocoş, aţintită direct asupra lui, îi umplu tot paharul, până la vârf, umplându-şi şi pe al său, la fel, după ce-l deşertase într-o clipire de ochi.

— Ştii ceva? Eu întotdeauna zic „noroc” când ciocnesc paharul. Nu ştiu de ce. Toţi curtenii spun „sănătate”… doar eu spun „noroc”. Parcă îmi place mai mult cum sună „noroc”. Cred că chiar dacă ai sănătate, fără noroc nu poţi face nimic. Dar cu norocul, poţi să faci ceva, chiar şi dacă nu eşti complet sănătos şi ai vreo meteahnă ce te umbreşte zeci de ani la rând. Şi poate, poate, cu norocul, ajungi să fii sănătos. Şi atunci vei fi şi sănătos şi norocos.

Băiatul îl privi zâmbind, sorbindu-i cuvintele. Privindu-l pe împărat atât de aproape de el, îşi aduse de-aminte de tatăl sau pierdut. Apoi şi-l imagină schingiuit şi cum gemea de durere şi-l ruga să fugă din locul acela blestemat. Băiatul se întrista şi îi dispăru zâmbetul. Împăratul observă asta şi îi dispăru şi lui voia bună.

XIII — Prinţesa îndărătnică

— Ştii încă ceva? spuse împăratul după un timp, dar se opri posomorât în loc.

— Ştiu dacă îmi veţi spune, îi spuse băiatul.

— Mâine dimineaţă va fi numai unul. Făcu o pauză. Acum, suntem doi; dimineaţă va fi unul, continuă el.

Băiatul clipi de mai multe ori, înfricoşându-se.

— Îmi e frică şi mie, spuse împăratul, privind pierdut într-un ungher al încăperii. Dar asta este porunca divină, pe care amândoi trebuie să o îndeplinim, căci amândoi suntem mai mici decât ea. Ori tu, ori eu. Trebuie să treci prin trei încercări, la fel cum a trecut Dumnezeu cel de sus. Acum, tu… curtea mea nu se găseşte aşa de uşor, este ascunsă… şi totuşi ai găsit-o. Mi-ai secerat holda de grîu, una, şi apoi mi-ai adunat vitele… două la rând. Dar acum, în noaptea asta… (continuă împăratul în şoaptă) …îmi vei păzi fiica. Pentru că ea este cea pentru care ai venit cu adevărat. Asta o să fie a treia şi ultima încercare. Dacă vei reuşi, bine; dacă nu, nu contează ce o să mai fie, că tu nu vei mai fi. Îţi voi arăta camerele ei, ferestrele sale, uşile sale, patul unde doarme, străjerii în zale ce o păzesc. Vei sta la uşa şi o vei păzi. Dacă dimineaţa… dacă dimineaţa nu este acolo, în camera ei, te voi ucide eu însumi. Asta este regula. Este mai mare decât mine şi tine, după cum am spus, şi amândoi trebuie să ne supunem ei.

— Nici măcar nu o cunosc… spuse băiatul.

— Oh, o vei cunoaşte, suspină împăratul, crezând că vorbeşte despre fata sa. Paharnic! strigă împăratul îngroşându-şi vocea ca să sune mai maiestuoasă. Cheamă-mi fiica încoace.

Slujitorul dispăru. Dar după puţină vreme, slujitorul veni în grabă îngrijorat:

— Măria ta, domniţa a declarat că nu vrea să vină.

Împăratul oftă îndelung şi îşi duse palma la frunte, frecându-se.

— Spune-i că soţul ei a venit, şi stă şi sade cu mine la masă, şi bea şi mănâncă din bucatele noastre, spuse el cu o voce obosită şi tărăgănată.

Slujitorul dispăru; de după o perdea, dintr-una dintre bolţile camerei aparu ca vântul domniţa, o fecioară mică de înălţime şi slăbuţă, îmbrăcată într-o cămaşă de noapte albă, albă ca zăpada, şi lungă, ce-i cădea peste vârfurile picioarelor, cu o privire rea, ce-i încrunta fruntea într-o cută mică şi subţire şi parcă îi ascuţea nasul şi mai tare. Când băiatul îi privi chipul, încălzit acum de vin, crezu ca visează: nu văzuse în viaţa lui o făptură atât de minunată şi frumoasă. Chipul ei era alb ca spuma laptelui, cu câţiva pistrui portocalii obraznici de-o parte şi alta al năsucului subţire şi lung; ochii săi erau ca ai tatălui său, albaştri, mari şi rotunzi, ca nişte pietre preţioase ce scânteiau în penumbră; iar părul ei, blond, de culoarea aurului roşiatic, cădea moale şi lins pe umerii săi, ca o apă curgătoare, căzând în jos până aproape de picioare. Băiatul îşi coborî privirea pe pieptişorul ei şi văzu cum cămaşa lungă era uşoară şi se ondula după formele corpului, mulându-se ca un voal peste sânii mici şi rotunzi ca merele care fremătau la fiecare mişcare.

— Ce este asta?! spuse ea îmbufnată cu nişte buze subţiri ce dezveleau nişte dinţi mici şi albi ca perlele, aruncându-i băiatului o privire scurtă şi apoi privind spre tatăl ei, ca o pisică sălbatică. Băiatul simţi că i se tăiara picioarele.

— Ce este asta, ce este asta?! o îngână Împăratul-Roşu. Haide să stai cu noi la masă! Porunci el. Vino să-ţi cunoşti soţul! Soţul de o noapte, hohoti el într-un râs care nu părea să fie amuzat, ci mai degrabă disperat.

— Oh, nu, dar eu nu trebuie să stau cu voi la masă! pufni ea răutăcioasă. Şi lovi cu pumnişorul în masă, făcând paharele să clinchetească şi scoţând un icnet care i se păru băiatului cel mai frumos sunet pe care îl auzise în viaţa lui, iar apoi le întoarse spatele, dispărând, fără să îi mai arunce băiatului o a două privire.

— Fata mea, îi explică împăratul băiatului, este o farmazoană. Vezi tu, suceşte minţile la băieţi; iar băieţii se omoară pentru dânsa. Mulţi fii de viţă nobilă au pierit pentru ea… hei, ce-i cu tine?! întrebă împăratul dându-i o palmă peste cap băiatului ce rămase năucit. Şi tu? Şi tu… eşti ca ceilalţi?

— Mă scuzaţi, măria ta, spuse el încercând să-şi vină în fire.

— I-ai văzut ochii, băiete? Are ochii ca doi luceferi. Ochii ei nu îi sunt ai mei. Ţi se pare că sunt ai mei, dar nu sunt. Are ochii nevestei mele, care a răposat şi pe care eu am iubit-o foarte mult. Când o văd pe ea o văd pe mama ei. Ea nu este fiica mea adevărată. Eu nu am niciun fecior şi nici fiică. Eu sunt sterp, şi împărăţia pe care o conduc pare că devine şi ea stearpă. Ştiu asta şi văd asta cu ochii mei. Oamenii mor pe câmp cu zile, grâul e lăsat să putregăiască pe spice, vitele mi se pierd şi mi se sălbăticesc. Regatul meu mi se năruie. La fel ca mine. Eu nu mai am scăpare, aşa cum ai putut scăpa tu din satul tău subjugat. Eu o să mor odată cu el.

Împăratul făcu o pauză, continuând ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi:

— Sau cel puţin aşa mi părea, până când aţi venit voi… acum pare ceva mai bine. (îndurerat şi cu palmele deschise) Dar după o viaţa de frământări, cum mai pot să fiu acum mulţumit, în câteva zile ce mi-au mai ramas?

Băiatul nu răspunse; nu ştia ce să zică şi era oricum complet năucit de vederea fiicei sale şi că o asemenea fiinţă poate exista în realitate, dar, mai ales, că i s-a dat lui să o vadă pentru câteva clipe. „Este cumva un vis?” Se întrebă el, cu gândul la domniţă.

XIV — Visul Împăratului

— Nimeni nu trece noaptea cu fiica mea în camera. Toţi mor. Ea dispare ca fumul. Eu te plac mult, băiete, aşa să ştii. Ca să îţi dau un sfat, când vei sta de pază, nu sta în camera ei unde doarme; stai după uşă. Poate vei scăpa cu viaţa aşa… Şi Dumnezeu să te ajute. Dacă nu o vom găsi mâine în cameră, capul tău trebuie să cadă. Înţelegi?

— Înţeleg, măria ta, spuse el ca prin vis.

Băiatul, ameţit de vin şi de fată, întinse mâna către paharul de vin. Însă împăratul întinse mâna mai repede decât el şi îi împinse paharul din faţa departe de el.

— Nu! Nu mai! Ai băut destul. Paharnic! tună împăratul. Arată-i băiatului camerele de somn ale fiicei mele.

— Aşteaptă, spuse băiatul servitorului. Nu încă. Încă nu mi-aţi zis visul dumneavoastră, spuse băiatul cu îndrăzneală, uitând să mai adauge „măria ta”.

— Nu contează, băiete, zise el.

— Spune-mi-l, împărate.

— Nu. Lasă-mă în pace o dată! zise el posomorât.

— Spune-mi-l. Şi pentru că el nu îi mai răspundea, băiatului îi veni aşa în minte să îi spună „tată”. Apoi îi spuse cu curaj, cum îi venea în minte: uncheşule, tată… împărate-prea-nălţate… împăratule-roşu…

Îl rugă de mai multe ori aşa. Suspină. Împăratul privea pierdut aiurea şi nu-l mai auzea; rămase stană de piatră, cu ochii încremeniţi, ţintuiţi într-un ungher întunecat al încăperii. Atunci băiatului îi veni o idee: puse mâna pe paharul plin cu vin ce împăratul i-l umpluse pentru el, şi îl dădu peste cap; îi luă ceva timp să îl bea tot dintr-o dată, ba chiar pufni de vreo două ori, dar nu se lăsă până când nu îl bău pe tot. Apoi îl puse cu putere pe masă.

— Acum e rândul dumitale… zise el arătându-i împăratului paharul său gol, căruia îi atrase atenţia, trezindu-l din nemişcare. Bea-l, măria ta.

— Prostule! Nu am vrut niciodată pentru tine ca sa bei tot paharul ca toţi ceilalţi. Nu ştii ce ai băut, băiete. Asta îţi va fi pieirea. Vinul acesta te adoarme. Este amestecat cu somnoroasă. Asta le-am dat la toţi dinaintea ta, de au adormit, şi ţi-am dat şi ţie, dar după aceea m-am răzgândit. Oftă resemnat. S-a făcut, mai adăugă el trist, dând de înţeles că nu mai este cale de întors acum: tot ce zise trebuia să se împlinească. Iar el deja se aştepta să se întâmple cu acest băiat ce s-a întâmplat şi cu ceilalţi dinaintea lui.

Dar cum se mişcă de pe o rână pe cealaltă pe jilţ, cum îşi potrivi celălalt picior încolăcit pe cel amorţit şi pernele la spate, cum îşi supse aerul printre dinţi, cum clătină din cap, împăratul se opri în final privindu-l. Sprâncenele i se desfăcură şi făcu un „ha!” gutural a dispreţ şi oarecum amuzat. Apoi puse mâna pe paharul său plin şi-l dădu pe gât într-un chip foarte serios şi ceremonios.

— Acum spune-mi visul dumitale.

— Vrei să mă îmbăţi ca să ţi-l spun. De ce? De ce te interesează visul meu atât de tare?

— Ca să iau şi eu parte la el.

— Bine, spuse el. Am visat că o pasăre mare, împodobită de pene colorate în toate culorile curcubeului şi care luceau în toate felurile ca nişte pietre preţioase, a planat dinspre munţi şi a coborât lin în curtea mea. Pe coama ei se aflau călare patru feciori. Fiecare dintre ei au sărit jos; purtau fiecare cate un toiag să se sprijine, întocmai ca al tău. Şi, câteodată, în alte dăţi când visam visul ăsta, aveau chiar aripi la spate, ca nişte îngeri. Parcă erau cei patru arhangeli, zău de nu. Toiagele…

Împăratul începu povestirea scurt, supărat, dar mai apoi o tărăgăna domol, acoperind-o cu multe detalii pe care şi le amintea în timp ce povestea, sau poate chiar le scornea pe loc fără să-şi dea seama.

— Le-au înfipt în pământ şi le-au ridicat, acoperindu-le cu o pânză albă, făcând o masa mare, iar deasupra lor au apărut nenumărate bucate, caş, brânză, paleneţe cu varză, pâini rumenite gata scoase din cuptor, boabe mari de struguri albi tămâioşi, boabe mici de struguri negri aromaţi… era friptura de vacă aşa, în sânge, cum îmi place mie, şi peşte afumat cu ardei iute, aşa cum îi plăcea tatălui meu. Vinul curgea în pahare, însă îndoit cu apă rece de izvor de la munte, ca să nu ni se urce la cap, la niciunul, dar să bem să ne răcorim cât mai mult. Şi la masă au venit şi s-au întins toţi oamenii ţinutului, şi mâncau şi beau cu mine, bucuroşi şi veseli, râzând cum nu i-am mai văzut niciodată. Şi cei patru voinici din când în când închinau paharele în cinstea lui Dumnezeu cel din cer, iar ceilalţi oameni făceau tot aşa după ei, iar apoi mă priveau şi-mi mulţumeau, aducându-şi de-aminte şi de mine. (cu o voce duioasă, umezindu-i-se ochii) Şi eram foarte, foarte fericit. Apoi m-am trezit. Ba chiar am vrut să îi caut pe acei patru feciori aduşi de o pasăre în zbor. Dar unde? Şi mai apoi, luat cu grijile împărăţiei, am uitat de vis. Şi mi l-am adus de aminte numai când voi aţi apărut în casa mea, călcând pe podeaua mea, în faţa mesei mele, unde eu mâncam, de unul singur, părăsit de toţi.

Împăratul se oprise, trăgând aer pe nasul înfundat cu putere, şi ştergându-şi cu un ştergar alb ochii umezi. Apoi îşi reveni aprig:

— Ai grijă, fiule! Ai grijă. Ţine bine minte: fata mea e o farmazoană. Acum du-te. Du-te cu Dumnezeu. Unul trebuie să cadă, şi, din câte văd eu, am băut la fel, şi unul şi celălalt. Suntem egali ca putere. Fie ca cel mai bun să răzbească. Du-te stropeşte-te cu apă rece din fântână şi să nu cumva să dormi! Şi să stai la uşă, nu înăuntru, că altfel de prăpădeşti! Ţi-am spus multe, prea multe, ţi-am pus de-a dreptul în mână cheile împărăţiei mele. (cu o voce puternică şi poruncitoare) Acum du-te!

XV — Băiatul cercetează camerele prinţesei

Slujitorul îl conduse pe băiat prin mai multe încăperi mici şi coridoare întortocheate, unele chiar trebuind să le străbată aplecat de cap, tavanul fiind prea jos. Aproape toate aveau ferestre mici cât de-o palmă de om, prin care pătrundea lumina lunii. Slujitorul ţinea o lumânare în mână, arătându-i drumul, mergând cu nasul în sus, ţâfnos şi nearuncându-i nicio vorbă. După ce urcară nişte scări în spirală, ajunseră la capătul lor, sus, în faţa unei mici uşiţe de lemn gros, cu partea de sus curbată, ca să se potrivească intrării boltite. Aici slujitorul bătu de câteva ori la uşă; aşteptară câteva clipe, dar nimeni nu răspunse. Slujitorul oftă plictisit, iar băiatul observă că era obişnuit cu situaţii de genul asta. Îşi deschise pulpana hainei negre şi lungi şi scoase o cheie mare de fier din buzunarul de la piept; o puse în broasca cheii şi deschise uşa. După ce păşi înainte, i-o întinse băiatului, spunând nepăsător:

— Poţi să o păstrezi; o vom lua de pe cadavrul tău mâine dimineaţă, oricum. Apoi întorcându-se către fata ce stătea la fereastră, strigă spre părul ei lung de culoarea aurului topit, care-i acoperea tot spatele:

— Domniţă, peţitorul dumneavoastră a sosit. Mai doriţi şi altceva?

Fata nu răspunse. Slujitorul oftă din nou, întoarse spatele şi plecă, iar lumina lumânării şi sunetul paşilor săi în timp ce cobora treptele deveneau tot mai stinse. Rămas singur cu fiica de împărat, cea care înainte cu o apariţie de câteva clipe îl ameţise complet de cap la masă, băiatului începu să i se taie picioarele şi nu mai ştia ce să facă.

— Domniţă… Domniţă! spuse el cu vocea pierită, încercând să aibă curaj, neştiind ce să spună, simţind că îi bubuie inima în piept. Dar fata nu îi răspunse. Înghiţi de câteva ori în sec, apoi se prefăcu a cerceta camerele; suita fetei de împărat era compusă doar de 2 cămăruţe mici, una mai mare, unde era patul, şi a două, mai mică, îngustă, unde îşi ţinea hainele şi mulţimea de lucruri femeieşti. Acolo, pe o laviţă, de-a lungul camerei, şedeau trei bătrâne cu mutre acre şi nemulţumite, înfăşurate în basmalele şi şalurile lor negre cu ciucuri, neputându-se vedea feţele.

— Voi! Afară! le strigă el lor, mirându-se de propria-i îndrăzneală. Se gândi că căşunase pe ele de nervi că nu ştia cum să abordeze domniţa pe care trebuia să o păzească.

Babele se ridicară şi ieşiră, luându-şi lucrul manual, ghemele de aţă şi toate boarfele după ele, plescăind şi vorbind înciudate, cu voci groase, dar prefăcute să fie subţiri:

— Ma gândeam că o să se poarte frumos cu noi după ce l-am ajutat atâta.

— N-are nevoie de noi, nu vezi? îi răspunse pufnind alta.

Băiatul căuta deschizături prin pereţi, uşi secrete prin şifoniere şi pe sub laviţe, alte ferestre ascunse, dar nu găsi nimic nelalocul său. Pereţii erau ziduri groase de piatră, iar prin singura fereastră din încăperea-garderobă de-abia puteai să îţi bagi braţul. Apoi veni în dormitor, în spatele fetei, ca să cerceteze fereastra prin care ea continua să privească.

— Domniţă… începu el să-şi ceară scuze că o deranjează de la locul ei.

Ea oftă enervată şi plecă de acolo, ghicindu-i gândul, ţinându-şi însă în continuare spatele la el, fără să se uite la el. Băiatul rămase surprins să observe că şi fereastra aceasta era mică cât palma; fata o acoperise cu părul ei bogat timp în ce privea prin ea luna, iar lumina lunii inunda încăperea încât băiatul crezuse ca era mult mai mare.

„Nu poate să se strecoare pe aici, fie ea cât de micuţă şi subţire…” îşi spuse băiatul. „…adică, în afară de cazul în care se preface într-o…”

— …pasăre… spuse el cu voce tare.

Fata se întoarse dintr-o dată fluturându-i părul ca un steag învârtit şi aţintindu-l cu nişte ochi străpungători şi încruntaţi:

— Ce ai zis?

— Nimic, nimic… bâgui băiatul complet copleşit de privirea ei, lăsându-şi ochii în jos, şi dându-se înapoi.

Îi întoarse spatele, neputând să îi privească ochii. Merse apoi lângă uşă şi o verifică din nou: uşa mare, solidă, din lemne groase, întărite de-a curmezişul cu frunze de fier. Se făcu că cercetează broasca uşii, deşi nu ştia prea bine cum funcţiona, căci el nu avusese broaşte la coliba sa din nuiele de salcie. Ieşi afară, o închise, şi apoi o încuie cu cheia ce o primise de la slujitor; încercă să o deschidă şi nu putu: uşa era zăvorâtă.

XVI — Băiatul adoarme în postul de pază

Îşi puse cheia în buzunar şi se ghemui lângă uşă, aşa cum îl povăţuise ciudatul său tovarăş de pahar. Îl aştepta o noapte lungă, iar el trebuia să rămână treaz cu orice preţ. Oricum, o bună bucată de noapte trecuse, cum venise târziu, după adunarea vacilor, cât şi stătuse la masă cu Împăratul-Roşu. Se miră cât de târziu în noapte se duc oamenii aceştia la culcare. „Pesemne oamenii nobili nu au somn aşa cum au oamenii de rând.” Făcu o pauză privind în jur. „Să mai intru înapoi încă o dată să cercetez camera?” Se gândi el. „Poate mai încolo.” „Dar dacă sperii domniţa dacă intru în dormitor mai încolo? Nu mai bine intru acum înapoi?” Calculă puţin, dar era obosit şi înmuiat de vin. Se hotărî să rămână pe loc, se simţea greu şi lipit de podeaua de piatră, aşa cum stătea în şezut.

Îşi aminti de satul unde copilărise, cum pescuia de obicei pe lac, cum veniseră călăreţii cei răi, asuprindu-i. Îşi văzu mama şi apoi pe tatăl său, plini de obidă. Duşmanii nu îl uciseră pe tatăl său, ci îl ţineau în lanţuri, ca să îl poată folosi să controleze pe ceilalţi săteni. „Oare cum este acum?” Îşi aduse de-aminte de colierul luat din coşul de nuiele, cârligul şi basmaua. Îi veni în minte îndemnul să intre înapoi la domniţă şi să îi ofere ori colierul ori basmaua, cadou, ca o scuză de a mai intra a doua oară, dar doar acum îşi aduse de-aminte că el le dăruise pe toate trei celor trei tovarăşi de drum. Îşi aminti de cei trei tovarăşi ai săi de drum, de Omul-ce-face-foc, cum şedea cu picioarele în foc fără să se ardă, cu hainele pârlite şi murdare de funingine, cu mutra lui acră şi mucalită, de Omul-ce-ascultă, atent şi serios, cum asculta cum se sfădeau animalele sub pământ între ele şi era supărat că ceilalţi vorbeau tare şi nu putea să le audă bine, de uriaşul bătrân care sforăia de zor, în luminişul din pădure, imens, la care nu-i ajungea nici măcar până la piept… Colierul îl dăduse Omului-ce-face-focul, şi doar acum îşi amintea cum îi sărea la gât în timp ce juca în foc fără să se ardă; basmaua o dăduse Omului-ce-ascultă, şi el chiar se folosea de ea, legându-se la cap cu ea, când dase damblaua în Omul-ce-visează, de vorbea încontinuu, de neoprit. Iar Omului-ce-visează îi dăruise cârligul său, care era auriu, ca de aur, şi pentru că nu mai ştia pe ce lume este, i-l înfipse în piept când se despărţise de el, de-l puseseră toţi să meargă înspre pădurea sa.

Acum nu mai avea nimic să îi dea la fată. Îi veni în minte că poate a adormit, şi să intre în camera la ea, să stea acolo, să o privească cum doarme, ca să o păzească cu ochii. Dar apoi îşi luă seama, dacă se va trezi şi o va speria? Sau, şi mai rău, cine ştie ce s-ar întâmpla între ei… El nu făcuse nimic rău nimănui până acum, de ce ar face-o acum? Iar împăratul, care îi spusese „fiule”, îi dăduse ca sfat să rămână în afara camerelor. „De bună seamă nu îmi vrea răul”, gândi el.

„Aici, lângă uşa, e mai bine”, îşi spuse el. Dar totuşi fierestruica aceea… Asta îi da de gândit. „Oare se poate transforma într-o pasăre?” Băiatul se trezi dintr-o dată în timp ce-i căzuse barba în faţă dintr-o dată. „Vin amestecat cu somnoroasă”, îşi spuse el. „Asta băuseră toţi dinaintea mea şi toţi se pare că au adormit şi…” au murit. „Sau poate că doar au dispărut.” Îşi aduse de-aminte de împărat cum îi spuse să se spele cu apă rece de fântână; dar el nu trecuse pe lângă nicio fântână şi nici nu îi venise în minte să îl întrebe pe slujitorul cel ţâfnos care-l conduse aici dacă este vreuna. Acum cum era să meargă să caute una? „Nu pot să plec de aici… dacă fata va fugi pe uşă afară?” şi apoi, fără să ştie de ce întreabă asta: „dacă adorm, cum mă pot trezi din vis?”.

Tot frământându-se de gânduri, băiatul chiar adormise şi începu să viseze cum… adormise lângă uşă. Visă cum se trezi cu greu, a două zi dimineaţa, tras înapoi de efectele vinului condimentat cu somnoroasă. Când îşi aminti de fată, se sperie ca o căprioară şi inima începu să îi bată cu putere. Se ridică grăbit, palid la faţă şi încercă să deschidă uşa ce dădea spre camerele fetei, dar era încuiată. Se trânti de câteva ori în ea, apoi îşi aduse de-aminte că avea cheia la el, aşa că o căută printre buzunare, aşteptându-se să nu o găsească, dar totuşi o găsi, nevenindu-i să creadă, şi cu mâinile tremurânde o băgă în broască, dând de câteva ori pe lângă. Învârti cheia, împinse uşa cu putere, şi intră în cameră, doar ca să vadă patul fetei gol, iar cuvertura dată într-o parte. Rămase înlemnit pentru o clipă, nevenindu-i să creadă. Ridică cuvertura şi apoi o lăsă pe podea. Apoi începu să o caute peste tot, aşa cum căutase în ajun uşi şi ferestre ascunse, în cealaltă cămăruţă, plină de haine şi cărţi şi nimicuri femeieşti şi piese de şah desperecheate, mărgele, basmale şi cercei de aur, ca nişte cârligioare de pescuit, dar fata nu era nicăieri. Începu să tremure. O pierduse. Privi fierestruica mică, cu boltă, prin care nu se putea strecura o fetişcana; poate doar o pasăre. Se apropie încet şi privi prin ea cerul albastru, la fel ca ochii ei şi ca ai tatălui ei, care, de fapt, nu era tatăl ei. Trecuse cu mult de dimineaţă, era aproape amiază, sau poate chiar către seară! Dormise aşa de mult! Izbucni într-un icnet de plâns, amintindu-i de icnetul de nervi ai fetei, când o văzu prima oară, lângă tatăl ei, la masă. Căzu în genunchi, frământându-şi mâinile şi muşcându-şi buzele, apoi se prinse de părul din cap. Scânci de câteva ori. Apoi se ridică, oftă, şi-şi zise că fata poate totuşi nu e pierdută, e poate prin curte. Coborî cât putu de repede treptele în spirală ale turnului, trecu prin multe cămăruţe şi holuri cu tavanul jos, unele mai scunde decât altele, cu fierestruci mici cât palma, albastre şi ele. Ajunse în curte, unde îl aştepta împăratul, înconjurat de toţi curtenii sai, toţi trişti şi cu feţele lungi.

XVII — Împăratul loveşte de moarte băiatul

— Tu, nenorocitule! îi strigă împăratul din mijlocul curtenilor cu vocea să răguşită şi în mod ciudat dezamăgită până la exasperare. Nenorocitule! Ai adormit ca toţi ceilalţi! Ce-ai făcut?! Îţi arăt eu ţie! Şi dădu buzna în sala cea mare, unde mânca de obicei, şi puse mâna pe un buzdugan de pe perete; ieşi afara val-vârtej şi, încă de pe scări, îl aruncă cu dibăcie şi putere uimitoare, de îl lovi pe băiat fix în mijlocul frunţii, iar el se prăbuşi în mijlocul oamenilor.

— Ticălosul, nenorocitul! strigă împăratul, învălmăşindu-i-se părul cel roşu şi barba, zdruncinat de nervi şi disperare în acelaşi timp.

Împăratul-Roşu căzu în genunchi şi îţi smulse coroana de pe creştetul său roşiatic şi o trânti pe pietrele curţii; era o coroniţă foarte mică şi foarte subţire, aproape feminină, sub forma un şarpe ondulat care, unde îşi atingea vârful cozii, închizând cercul, îşi ridica capul privind în faţă. Ducând fruntea la pământ, începu să-şi smulgă părul din cap, frângându-şi mâinile şi muşcându-şi buzele, tremurând.

— Cum ai putut să o laşi să moară?! Strigă el cu o voce ca de zmeu. Era soţia ta! Apoi începu să plângă în hohote.

Slujitorii îşi întoarseră privirile de la el către băiat, care căzuse ca mort pe pământ, chircindu-se într-o parte. Dar Băiatul-călător nu era mort; doar adormise şi acum începu să viseze din nou, un vis într-alt vis. Şi când deschise ochii se trezi cu capul în poala fetei de împărat, şi văzu cel mai frumos şi luminat chip de fecioară pe care îl văzu vreodată, profilat pe cerul albastru, întocmai ca ochii ei. Iar ea îi zâmbea cu buze subţiri şi catifelate, dezvelind nişte dinţi mici şi albi, făcând să apară liniuţe subţiri şi albe de-o parte şi de alta a guriţei sale, în roşeaţa de piersică a obrajilor săi, unde pielea era albă ca laptele. Îi admiră ochii mari şi rotunzi, cât şi aura sa de căprioară zburdalnică, iar ea se apleca şi-l sărută pe frunte, iar în clipa aceea el se simţi mort de fericire şi respiraţia i se opri pentru o bună bucată de timp.

XVIII — Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

— Unde suntem noi? Întrebă el zâna, privind cât vedea cu ochii dunele albe-gălbui de nisip, presărate de gropiţe mici portocalii, ca nişte pistrui.

— Suntem pe lună. Vino!

Iar domniţa îl luă de mână şi-l conduse la un palat, făcut întru totul din nisipul lunii, cu două turnuri rotunde în fiecare parte ale sale, fiecare cu acoperişul rotund şi curbat de piatră galbenă. Palatul era plin de ferestre de diferite forme, unele erau mici şi rotunde, unele nu rotunde perfect, altele jumătăţi de cerc, iar altele mici scobituri ca de seceră. „Sunt întocmai ca fazele lunii.” gândi băiatul. Intrară pe o uşiţă mică, prin care trebuiră să îşi aplece capetele, cu vârful rotund, ca să se potrivească încăperii boltite, ca mai apoi să se regăsească într-o sală mare şi albă, plină de mese albe de jur împrejur, cu oaspeţi ce mâncau şi beau, veselindu-se. Toţi erau tineri frumoşi, rumeni în obraz şi voioşi, îmbrăcaţi în haine nobile. Sala era ovală, cu pereţii albi şi împodobiţi cu multe cu pietre preţioase şi ornamente florale; deşi tavanul era scund pe margini, era concav, boltit în sus, în mijloc ajungând chiar foarte înalt pentru o sală de dans. În mijloc, pe o podea de marmură din diferite culori de forme circulare ce se întrepătrundeau, ce aminteau de lună, şi-ţi făceau să-ţi fugă privirile, oaspeţii dansau, rând pe rând, foarte ceremonios.

— Putem sta aici pentru totdeauna, îi spuse ea cu o voce misterioasă şi plină de dragoste, aproape în şoaptă.

Era o voce atât de familiară lui. Era vocea perechii sale, cea pe care destinul i-a hărăzit-o. Şi băiatul a stat. Zilele treceau, fără să existe noapte, somn sau pauză la veselia mesenilor. Mânca şi bea laolaltă cu ei, şi trăia lângă fata împăratului, pe care el o privea ca pe o zână, ca întâia oară cînd o văzuse. O prindea încetişor, parcă de frică să nu o frângă, de mijlocul ei subţire şi o învârtea în dans, rămânând vrăjit de frumuseţea ei. Era beat de fericire. Apoi se aşeza din nou la masă, bea şi mânca pe saturate.

— Ce e asta? Asta, totul? întrebă el, din nou ca prin vis, în şoaptă.

— Este tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, iubitul meu, îi răspunse gingaş zâna cu părul de aur topit.

El se lăsă cuprins de plăcere în braţele somnului, petrecerii şi a mâncărurilor alese. Dar, mai ales, bău vin, pentru că nu băuse niciodată până acum. Băuse toată viaţa sa apă. Acum uitase gustul apei. I se părea că băuse vin dintotdeauna. Vin amestecat cu somnoroasă.

— Un singur lucru nu ai voie să faci. Să nu mergi în Valea-plângerii-şi-a-aducerii-de-aminte, îi spuse ea ca prin vis.

XIX — Fântâna Dragonului

După ani şi ani de petrecere, băiatul ieşi afară, la o gură de aer curat. Îşi găsi tridentul lângă uşă, la intrare, de care uitase complet… îi veni în minte să meargă la o plimbare… cine ştie, poate va da peste ceva dihanie şi o va vâna. Simţea vag cum că trebuia să vâneze şi să frigă carnea la foc. Un iepure mic şi alb-gălbui, de culoarea deşertului de pe lună, îl privi mirat, înainte să o rupă la fugă. Băiatul alergă după el, cu picioarele goale prin nisip, şi cu tridentul sau; îşi luă un avânt în plină fugă şi se opinti să-şi arunce arma. Nu nimerise! Se înfipse în faţa iepurelui care o ocoli şi fugi mai departe, fluturându-şi codiţa. Băiatul se opri puţin uimit; dar, mai apoi, înciudat, începu să fugă mai departe după el, afundându-i-se şi alunecându-i picioarele prin nisip, smulgându-şi tridentul din nisip fără să se oprească. Urcă o dună mică şi apoi o coborî, uitându-se în toate părţile după iepure. Iepurele dispăruse. Băiatul privi de jur împrejur şi se văzu într-o vale rotundă… un crater. I se păru ca albia unui lac, dacă, bineînţeles, nisipul fin şi plat ar fi fost apa şi marginea craterului malul cu sălcii ce îl mărginea. Sau poate chiar fusese un lac cândva, acum mii de ani, dar acum era secat. Era totul nisip sterp. Îi amintea de ceva, dar nu ştia de ce anume. Merse înainte, de data asta fără să fugă, stârnit de sentimente ciudate. Ceva se putea observa în depărtare. Se apropie tot mai mult şi dădu peste un schelet de balaur. Doar oasele şirei spinării rămăseseră, în linie lungă ca de şarpe, albite de soare, întinse pe pământ, şi capul, care era mare, cât de taur, cu tot cu coarne, însă sub formă de peşte răpitor, cu gura largă şi colţi deşi şi cu orbitele ochilor goale. Lânga el, era o mică groapă, încadrată de nişte pietre albe, de formă rectangulară. „O fântână.”

— Este a ta? întrebă băiatul, neştiind ce să zică. Sau, mai degrabă, era?

Nu îi răspunse nimeni. Era doar un morman de schelet de şarpe uriaş, o adunătură de oase fără suflare aşezate geometric în linie curbată, pe panta dunei de nisip. Firişoare de nisip îi ieşeau pe găurile ochilor şi a gurii, împinse de vânt.

— Pot să beau?

Se gândi el să ceară balaurului voie, în mod ciudat.

— N-ai mai ajuns la ea, aşa-i?

Linişte.

— Oricum ţie nu îţi mai trebuie acum… continuă el ridicându-şi umerii.

Privi înăuntrul fântânii, apa era până la gura ei. Îşi puse palmele în ea şi se stropi pe faţă. Răcoarea apei îi traversă trupul din obraji până la tălpile picioarelor. Când deschise ochii, parcă se trezi din somn, şi-şi aminti acum cum îl trase afară pe din rândul oamenilor pe un om ce tare îi mai plăcea să le asculte poveştile, prinzându-l de eşarfa de la gât. Ascultase prea mult, oricum, atâta poveste şi nicio faptă. Culmea că de el nu vroia să asculte! Îl luă şi merse cu el, cu degetele încleştate în acea eşarfă, ca să îi dibuiască pentru el şuieratul flăcărilor ce susurau prin crăpăturile pământului, şi merseră într-acolo până ce găsiră un grup de oameni ca nişte umbre, ce vroiau să ardă un om pe rug, legat de un stâlp înfipt în pământ. La vederea lor, se speriară şi oamenii fugiră repede, ca nişte mărgele mici şi negre de lemn, ce se rostogolesc pe podea în toate părţile şi se ascund pe sub mobiliere, când un colier este rupt dintr-o dată… iar ei doi îl dezlegară pe omul negru, rămas acolo de unul singur. Era în viaţă! Doar hainele îi erau puţin arse şi înnegrite de fum. Îl luă şi pe acela şi merseră pe ogoare pline cu grâu, pe care secerătorii senini le tăiau, iar unii din ei chiar făceau pâine într-un cuptor înjghebat pe loc, acolo. „Ţine!” îi spuse cineva, şi în faţa sa apăru o mână uriaşă, ce ţinea o pâine rumenă, chiar acum scoasă din cuptor. Îşi ridică privirile şi parcă fiinţa din faţa sa nu se mai termina: nu îi ajungea cu capul nici măcar la pieptul de taur, acoperit de o cămaşă de in şi de o barbă lungă şi albă. Când dădu capul pe spate de tot, băiatul vedea o faţă de bătrân surâzător, cu barba şi părul lungi şi albe; ochii îi erau mari şi bulbucaţi, de culoarea cerului, pe care capul său uriaş se profila. Avea o haină uriaşă cu mânecile legate la gât ce îi cădea pe spate ca o mantie, mare cât o pătură îndeajuns să se acopere trei oameni. Băiatul îi zîmbi. Uriaşul, care era de două ori mai înalt şi mai lat decât cei din faţa sa, le mai dădu o ulcică de lut plină cu miere şi alta cu plină cu lapte. „Trebuie să mergem sus pe munte!” le spuse el binevoitor, ca la nişte prieteni vechi pe care nu îi văzuse de mult. „Mai am ceva ce să îţi dau, dar doar ţie: un cârlig mic de aur. Între noi să fie spus, continuă el în şoaptă, deşi vocea sa era atât de profundă că toţi o auzeau, nu este chiar de aur. Este de alamă. Dar este bun şi aşa, ca să-ţi câştigi traiul.”

— Sunt în viaţă? se întrebă băiatul.

„Trezeşte-te! Eşti în viaţă!” îi spuse o voce în minte. „Unde sunt?”

Mai luă un pumn de apă în palme şi se stropi a doua oară. Şi când îşi deschise ochii, se trezi din nou acasă, în satul sau, alături de mama şi tatăl său, printre colibe de crengi de salcie, cu oameni veseli şi ţipători, care alergau de colo în colo, ca nişte gâze în căldura verii, unii să joace, alţii să pescuiască, alţii să facă baie, alţii să împletească coşuri. Îi trecu toată viaţa sa de copil în faţa ochilor, cât şi chipul fraţilor şi surorilor şi a verişorilor săi, băieţi şi fete.

Băiatul rămase ca o stană de piatră, dar doar pentru câteva clipe. „Ce fac?!” se tulbură el. Luă apă din fântână în palme şi închise ochii, stropindu-se încă o dată, pentru a treia oară, hotărât, şi-şi aminti tot: cum averea Împăratului Roşu i se năruie, împrăştiindu-se servitorii şi vitele, nemaiputând nici măcar să-şi cosească grânele. „Trebuie să-l ajut!”, izbucni. Împăratul Roşu era pe moarte… Ce putea sa rămână în urma lui? Nimic. Un schelet poate. El îl ajutase… cum să nu îl ajute? Îl ajutase cât putuse. Îi secerase grâul, îi adunase vitele… dar tot nu era destul. Ceva lipsea. Ceva îi scăpase printre degete. Împăratul Roşu era pe moarte… dar avea o fată. Fata… fata este cheia. Şi el la fel. El trebuia să facă ceva. Să se trezească din vis.

XX — Băiatul îşi aminteşte de strămoşii săi

Băiatul, din chircit pe pământ, într-o rână, aşa cum era, în mijlocul curţii, înconjurat de slujbaşi, după ce fusese lovit în frunte de Împăratul-Roşu, gemu; dădu să se ridice, dar nu putu; tot ce reuşi fu să se întoarcă pe spate, căzându-i mâinile în lateral. Cineva îi desfăşură şi picioarele, descolăcind unul de peste celălalt, îndepărtându-i-le. Arăta ca un răstignit pe cruce, sau, cum era cu picioarele uşor depărtate, ca o stea cu cinci colţuri. Iar la fiecare colţ stătea câte un personaj. Omul-ce-ascultă şi Omul-ce-face-foc şedeau la picioare; Omul-ce-visează la mâna stângă, către inimă. Însuşi Împăratul-Roşu şedea de-a dreapta sa, ba chiar apucându-l de mâna dreaptă. Iar fata Împăratului-Roşu deasupra sa, ridicându-i capul în poală.

— Haide, trezeşte-te! îl îndemnau ei.

Băiatul deschise ochii şi văzu cel mai frumos chip de fecioară pe care îl văzuse vreodată în viaţa sa cum se profila pe cerul albastru. Faţa fină şi subţire era de culoarea lunii argintii, iar ochii săi albaştri şi rotunzi ca cerul. Buzele subţiri, la fel ca sprâncenele, tremurau şi se frământau a îngrijorare. Văzându-şi tovarăşii, mormăi ceva nedesluşit pe gură. Omul-ce-asculta singurul înţelese că întreba cum de sunt ei aici.

— Oh, niciodată nu te-am părăsit, îi răspunse el.

— Haide să îl ridicăm sus, spuse cineva.

— De ce? întrebă Împăratul-Roşu arţăgos? Voi nu vedeţi că nu e vrednic? Şi se ridică mânios, le întoarse spatele, şi se îndepărtă negru de supărare. Intră în capela caselor sale, iar acolo căzu în genunchi, frângându-şi mâinile a disperare.

— L-am lovit prea tare, prea tare! Ce-am făcut? L-am pierdut! Era atât de tânăr, putea să îmi fie fiul meu! Puteam să fi fost chiar eu, când eram tânăr! Ah, a pierit! Dar el de ce nu s-a ferit? Cum să nu să se ferească? Ce-a fost în capul său! Să stea aşa doar…

Fiica Împăratului-Roşu, auzind şi văzând acestea, nu putu să mai rabde; lăsă capul băiatului încetişor pe pământul galben, se dezlipi încet de el, şi fugi către camerele sale, prin labirintul sau de camere şi cămăruţe şi holuri cu tavane joase… Oamenii auziră cum suspina în mers:

— E vina mea… dar nu puteam să îl aleg pe el… Cum să îl iau pe el de soţ? Cum ai fi putut oare crede dumneata, tată, că aş fi putut să-mi aleg de bărbat pe un nevrednic, pe unul care să îl facă pe tatăl meu, care este împărat, de ruşine în lume?

Locul lor fu luat imediat de slujbaşii din preajmă. Îl proptiră toţi, cei trei oameni şi ceilalţi, oameni simpli, văcari şi secerători, şi încercară să-l ridice sus, dar băiatul închise ochii şi căzu din nou în vis.

Îşi aminti de toate ce i se întâmplase până acum: de satul sau, de cei trei tovarăşi de drum, de… fiica Împăratului-Roşu! Fiica, unde este? Porni în grabă, poticnindu-se în duna de nisip ce marginea Valea-plangerii-şi-a-aducerii-de-aminte. Ajunse ca un beat la castelul din nisip. Mesenii erau toţi la masa, dar parcă nu aşa cum îi ştia el. Nu mai străluceau ca înainte. Hainele lor parcă li se îngălbeniseră de timp. Cute şi pete de bătrâneţe le apăruseră pe obraji. Dinţii le erau galbeni. Păreau parcă bolnavi toţi, deşi încercau să zâmbească şi să fie veseli. Îşi luă locul său obişnuit de la masă: friptura mirosea a mortăciune! Îşi ridică paharul de vin: era plin de nisip.

„Nu pot să beau asta…” îşi spuse în timp ce lăsa nisipul din pahar să se scurgă afară.

Apoi observă pe un perete o mică fereastră rotundă, întocmai ca fereastra din dormitorul fetei de împărat. Lumina cerului albastră se vedea prin ea neschimbată; arăta întocmai ca ochii zânei. Se îndreptă ca prin vis spre ea şi privi. O simţi cum se strecură în spatele său. Ea îl întrebă printr-o şoaptă:

— Ceva s-a întâmplat… nu mă simt bine şi mă doare capul foarte tare… la ce uiţi prin fereastră?

Băiatul, fără să se întoarcă către ea, îi spuse, cu vocea înecându-se de câteva ori:

— Îl văd pe tatăl meu… o văd pe mama mea…

Domniţa se ţinea de cap cu ochii închişi şi fruntea încruntată de durere…

— Nu… nu se poate. Nu ai văzut bine… Spune-mi ce vezi cu adevărat.

Băiatul continuă cu aceeaşi voce istovită de zbucium:

— Îmi văd surorile şi fraţii mei. Îmi văd strămoşii mei, până la începutul lumii.

— Nu, nu, nu… uite-te pentru a treia oară… nu poţi să vezi asta…

— Şi toţi stau jos, pe pământ, la iarbă verde, şi mănâncă şi beau şi sunt veseli şi fericiţi. Şi Împăratul, făcătorul cerului şi al pământului, este cu ei. Şi mă cheamă să mă duc la ei, să stau cu ei, pentru totdeauna.

— Nefericitule! Ce-ai făcut?! Te-ai dus în Valea-plângerii-şi-a-aducerii-de-aminte, nu-i aşa? Ţi-am spus să nu te duci acolo! Acum totul s-a sfârşit! Nu mai putem fi împreună!

XXI — Oamenii încearcă să-l vindece pe bolnav

— Deschide ochii, Băiatule-călător! îl încurajau oamenii din jurul sau, care-l propteau pe băiat în şezut şi-l scuturau de mâini.

— Ştii cum să te trezeşti din vis? îl întrebă Omul-ce-visează. Nu pot să îţi spun. Trebuie să afli pe cont propriu; de fapt, este timpul pentru mine să plec. Şi îşi cedă locul încetişor altor slujbaşi din curte, şi dispăru.

— Cineva trebuia să fie sacrificat, aşa a rânduit Dumnezeu lumea. De ce să alegi să fii tu? Tu nu ai dreptul tău la viaţă? Fie chiar dacă eşti un păcătos ca mine? De ce să nu trăieşti? şi Omul-ce-face-foc se îndepărtă uşor şi dispăru printre oameni.

— Îi aud pe oameni cum vorbesc. Şi îi aud cum se întreabă de ce nu vrei să iei pe fata Împăratul-Roşu de soţie.

Se auziră murmure de aprobare din jurul sau. Omul-ce-ascultă spunea ce era pe sufletul tuturor. Apoi continuă:

— De ce? Pentru ca nu te crezi bun îndeajuns? Te-ai dovedit faţă de noi că ai fost om destoinic şi milos. Ne-ai luat ca tovarăşi de drum, deşi niciun alt om nu ar fi îndrăznit să facă asta. Ţi-a fost milă de noi şi ne-ai dat şi nouă câte un cadou. Uite-te la oamenii aceştia, toţi se uită la tine cu admiraţie. Eşti un erou pentru ei.

Din nou se auziră murmure de aprobare din jurul său. Omul-ce-ascultă se ridică încetişor mâhnit şi se îndepărtă. Băiatul rămase proptit doar de slujbaşi. Capul i se bălăngănea în toate părţile, după scuturările lor, cu ochii închişi şi gura întredeschisă, pe jumătate mort, pe jumătate adormit. Putea să audă vocile lor şi, în acelaşi timp, cu câteva clipiri de pleoape, se afla în castelul de pe lună, în faţa zânei, care îi ardea spatele cu priviri de foc, pe jumătate speriată şi pe jumătate furioasă.

— Cine a spus că nu putem fi împreună? întrebă Băiatul-călător întorcându-se cu o faţă aprigă, de nerecunoscut, cu ochii umezi şi încruntaţi, către ea.

— Tu crezi că voi veni cu tine? Pffft! pufni ea. Tu eşti doar un zdrenţuros, un băiat de pescar! Ca tine sunt sute şi mii, vin şi pleacă, eu rămân! Crezi că îmi dau nemurirea pe unul ca tine, pentru o viaţă muritoare pe pământ?

— Da… spuse băiatul.

Slujbaşii îl stropiră cu apă rece de fântână, îl pălmuiră la faţă să îi vină sângele în obraji şi îi zgâlţâiră mâinile şi picioarele dintr-o parte în alta. Cumva, prin leşin, murmurele Împăratului-Roşu, ce se frământa în genunchi în capelă, ajunseră la urechile sale.

— De ce? De ce, Doamne? De ce mi-ai dat viaţa asta? Ca să fac rău altora? Să îmi omor soţia? Să omor pe pruncii aceştia nevinovaţi ce se nasc la curtea mea? Mai bine ia viaţa asta de la mine, nu o vreau… Nu o vreau! Mai bine să mor eu decît să omor din greşeală pe alţii… Mai bine să nu mă fii născut! Poftim! Am spus-o! Acum sunt blestemat!

Dar apoi plânsetele fură acoperite de vocile ţărănoase ale curtenilor din jurul său. Părăsiţi de tovarăşii băiatului, cât şi de împărat şi de domniţă, oamenii se priviră speriaţi unul pe celălalt.

— Chemaţi-l pe Spiţer! Să-l aducă cineva pe Spiţer! El va şti ce să facă, ţipă unul dintre ei.

Iar Spiţerul veni în grabă, răsuflând rapid, aruncându-se în genunchi lângă el, şi prinzându-l de încheietura mâini. Apoi se strofocă să-şi ţină respiraţia şi să nu facă nicio mişcare; după câteva clipe izbucni:

— Proştilor! El nu este leşinat! Este surescitat! Pulsul îi bate cât pentru trei oameni deodată! Nu vedeţi că are sânge în obraji? Are prea mult sânge! Îi dă pe nas afară!

— Ce e de făcut? Întrebă cineva.

— Daţi-vă la o parte, răcni Spiţerul dându-şi în părţi mâinile lungi şi subţiri, îmbrăcate în halatul său alb. Lasă-ţi-l în pace, să respire!

Apoi îşi închise ochii şi-şi plecă fruntea ducându-şi degetul la frunte: „nişte lipitori ar fi bune acum! Dar cum?! Că şi acelora le trebuie timp să sugă sângele rău… şi noi nu avem timp.”

— Staţi! Am găsit! Aduceţi repede un pahar sau un vas.

O femeie, mai dezgheţată la minte, înghionti pe bărbatul de lângă ea, care se dezmetici brusc, luminându-se la faţă. Era Paharnicul, şi acesta aduse în fugă un pahar, chiar unul de pe masa Împăratului-Roşu, ştiind că de-acolo era cel mai de aproape. Spiţerul, cu meşteşug, îl împunse pe băiat la încheietura mâinii stângi cu un briceag cu lamă foarte subţire; apoi lăsă să curgă încet sângele în pahar. Când judecă că curse destul, umplând paharul, îl ţinu strâns de tăietură ca să i se închidă. Băiatul păru că freamătă mai des din pleoape şi din nări. Îl auziră răsuflând pe gură. Spiţerul îi netezi fruntea unde oamenii îi arătau că „aici a fost lovit” de buzdugan — nu se vedea niciun semn.

— Nu se vede nimic pe frunte! Strigă tare el nedumerit.

Iar apoi după încă o cercetare amănunţită, făcută în plus, doar ca să liniştească oamenii, conchise, nemaiavând ce să îi facă, bandajându-i rana:

— Cred că este mai bine.

Curtenii, încurajaţi, se reapropiară de băiat, prinzându-l de mâini şi de picioare, îndemnându-l să se ridice:

— De ce nu vrei să iei pe fată de soţie? Spuseră ei. Ţi-e frică să nu o vătămezi?

— Păi să faci ceva este să rupi ceva din altceva… să faci este să rupi… Ea trebuie culeasă, ruptă ca o floare din câmpie. Şi noi trebuie să tăiem iarba ca să avem ce da de mâncare la vaci ca să putem avea lapte. Îi spuseră cosaşii de pe câmpie.

— O fecioară este ca o viţeluşă obraznică, trebuie să îi tragi câteva bice ca să o mâni unde trebuie, îi spuseră văcarii. Croieşte-o şi o să vezi după aceea cum te ascultă.

— O fecioară e ca o holdă de grâu… care trebuie secerată, îi spuseră secerătorii.

— De ce nu vrei să o iei, nu înţeleg… îi spuseră alţii. Te uiţi la ea ca la o zână de pe alta lume, când de fapt, e doar o fată ca toate fetele, parcă nu e nici măcar aşa de frumoasă, îi spuseră femeile.

— Te uiţi la ea ca la o zână, de parcă ar fi de pe altă lume! De fapt, nici nu te poţi uita la ea! Oare ochiul ei nu e facut din aceleasi fibre ca şi ochii tăi? Pielea ei nu este făcută din aceeasi materie ca pielea ta? Tu crezi că miroase a trandafiri? Apropie-te de ea şi o să simţi cum râgâie şi cum gura îi miroase a peşte cu usturoi. Ea este ca tine. Îi spuseră Bucătarul şi ajutorul său.

— Este o căprioară care trebuie vânată… dacă nu ai inimă să nu vânezi, nu o să mănânci, îi spuse Vânătorul.

— O fată nu vine după tine doar pentru că eşti tu. Cine crezi că eşti până la urmă? Eşti un nimeni. Eşti la fel ca toţi. Fata vine dupa cel mai tare, care o smulge din mijlocul semenilor sai. Dacă nu o să furi tu fata din castelul ei, nu o să o ai niciodată, pentru că nicio fată nu va veni cu tine de bunăvoie! Cum să vină?! Trebuie răpită. Îi spuseră portarii.

— Femeia e o ploscă de vin, o bei şi te răcoreşti, îi spuseră vinţelerii.

— Tu cum crezi că şi-a făcut averea Împăratul-Roşu? Cu vorba bună şi cu înţelegere? Nu! Ci cu băţul şi cu bătaia. De ce crezi ca are buzduganul lângă el? Îndrăzneşte şi tu! Altfel nu ar fi avut castelul ăsta! De fapt, nici noi nu am fi avut ce avem acum! Îi spuse Vătaful.

— Nu înţelegi? Fata i-a omorât! Zeci şi poate sute de prinţi şi nobili! Niciunul nu s-a mai trezit! Sunt toţi stane de piatră zdrobiţi în praf şi risipiţi de valurile timpului! Îi spuseră băieţii de soi de la curte.

— Cum poate, un biet pescar, să se asemuie cu acei prinţi şi boieri? Întrebă un ţăran din grup, nedumerit, amintindu-şi de ei.

— Tacă-ţi gura! Nu e pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nimereşte. Nu vezi? Toţi prinţii şi boierii ăia sunt praf şi tăciune acum. Dar el e încă viu! Răspunse Diaconul ce servea la capela curţii.

XXII — Palatul lunar se prăbuşeşte încet în timp ce băiatul se trezeşte

Băiatul-călător, care auzea toate acestea spuse de către curteni, întors de la fereastră, se uita fără sfială, ca niciodată, dârz, ţintă în ochii zânei, fără teamă, care începea să presimtă o nenorocire.

— Stai, stai puţin, ce faci?! Să nu cumva să faci una ca asta!

Băiatul păşi încet către ea şi o prinse ferm cu mâna stângă de antebraţ.

— Ştii cum să te trezeşti din vis? o întrebă el, în timp ce ea se uita speriată la el. Şi cu mâna sa dreaptă, îi trase un dos de palmă peste obraz, de-i ţiuiră urechile, aducându-şi de-aminte cum împunse vaca cea albă, cu viţelul, pe care nu voise să le lase ofrandă pustiei, pe care o mânase spre casa părintească.

Fata se răsuci şi părul ei blond zbură în aer ca un steag, întocmai ca atunci când se întoarse către el şi-l întrebase ce a zis atunci când rostise „pasăre”, dar de data asta, în direcţia opusă. Dar el nu o scăpă din mână şi o trase de ea, întorcând-o înapoi.

— Nu o să te las niciodată. O să te iau cu mine. De acum tu vei fii soţia mea, şopti el cu o voce răguşită, ce-i venea din străfundul fiinţei sale.

De îndată palatul selenar începu să se zgîlţîie; firişoare de praf cădeau din tavan peste tot, peste feţele de masă albă, peste creştetele oamenilor, care acum nu erau nici măcar în viaţă, ci erau schelete, căpăţâni şi oase, albite de mult de soare, ce cădeau ca nişte vreascuri, troncănind unul peste celălalt. Fata împăratul era acum supusă. Băiatul o supuse. O căutase de unde se ascunse, pe lună, venise după ea, o găsise, nu îi acceptase târgul şi acum o lua cu forţa cu el, să o ducă înapoi pe pământ. O răpea împotriva voinţei ei.

Băiatul, o dată ce o prinse de mână, nu o mai lăsă şi o trase după el, spre ieşire; înainte să iasă afară, fata reuşi să apuce un mic cufăr rotund, ca o oală cu capac, făcută din nisip ars, ce şedea chiar lângă uşa intrării, pe un scăunel cu trei picioare. Pentru că se poticnise şi îl trase înapoi pe băiat, acesta se repezi şi o luă de-a dreptul în braţe, şi ieşi aşa pe sub bolta intrării, trecând pe lângă uşa cu vârf rotund, dată într-o parte, cu o cheie mare de fier înfiptă în broasca sa. Iar în timp ce băiatul se îndepărta de primejdie, călcând apăsat în nisipul lunar, fata din braţele lui, cu faţa lipită de piept său, ţinând strâns cufărul la piept, îşi ridică privirea spre el şi-l privi, pentru prima oară, cu admiraţie. Buzele sale întredeschise părură să schiţeze un zâmbet, văzându-i privirea dârză ce era pironită în depărtare. Se opriră la o distanţă sigură; el o puse jos în picioare, şi apoi se întoarseră către palat, care se zgâlţâia şi se cufunda încet, într-un nor de praf, în nisipul lunii. Se prinseră de mână ca doi copii, în timp ce priveau asta.

XXIII — Oamenii îl ridică pe băiat ca domnul lor

Slujbaşii îl ridicau încet, de subţiori, pe băiat, încurajându-l să-şi revină; el avea bărbia căzută în piept, ochii închişi şi lipsit de vlagă; în timp ce oamenii îl ridicau în picioare, tot mai sus, pe atât palatul de pe lună se cufunda tot mai jos. Băiatul îşi ridică barba şi deschise ochii. Mormăi încet şi suspină:

— Vai, cât am dormit!

— Ai fi putut să dormi mult şi bine, dacă nu eram noi, îi răspunseră oamenii.

Băiatul îşi netezi faţa cu mâna şi şi-o simţi palida şi trasă. În frunte îi zvâcnea sângele într-un cucui osos şi dureros. Îşi simţi părul fluturându-i în vânt de sub strângerea rece a şiragului de sânge şi avu impresia că câteva firişoare mici se albiseră. Îşi simţise şi perişorii de pe obraz, care crescuseră de-a mirarea aşa de mari, căci el, băietan fiind, era golaş la faţă ca o fată. Avu impresia că erau roşiateci, ca penele de cocoş, deşi nu putea să îi vadă. Atâţia ani petrecuţi în vis pe lună nu puteau să nu îşi lase urmele pe el. Îşi puse toată greutatea pe picioare şi reuşi să-şi ţină echilibrul. Oamenii continuau să îl sprijine, însă când începu să facă primii paşi, deşi împleticiţi, îl lăsară pe rând, încetul cu încetul, de unul singur. El, ca un beat, începu să umble tot mai grăbit. Deschise porţi şi uşi, trecu prin camere şi cămăruţe, holuri şi uşite, pe sub care trebuia să se aplece, ca printr-un labirint. Ştia drumul ca prin vis. Ajunsese la o scară în spirală şi o urcă la fel atât de dezordonat ca în oglindă când cineva beat se rostogoleşte pe scări în jos.

Cu fiecare pas parcă tot mai tare îl durea capul; parcă îi sta să îi pleznească… se prinse cu putere de frunte. Uluitor, simţi cum îşi ia cucuiul cu mâna! Şi cum şuviţele de sânge, reci şi parcă întărite, i se desprind de pe plete! „Cum este posibil?” Nu este posibil! Băiatul privea nedumerit coroana în forma de şarpe pe care o smulse de pe frunte. Cucuiul nu era nimic altceva decât umflătura capului unui şarpe ce-şi ridica gâtul, privind în faţă, în mijlocul coroanei. Sângele era doar încolăciturile lui de-a lungul cercului. Rămase împietrit, pe când îl ţineau picioarele, căci se bălăngănea uşor împotriva voinţei sale, privind-o. Neştiind ce să facă cu ea, o puse în sân şi îşi reluă împleticit excursia. Se frecă din nou la frunte: nu avea nimic. „Nimic!” Dar parcă umerii i se lăsaseră, spatele i se încovoiase şi nu mai putea să şi-l îndrepte. Genunchii îi erau moi şi obosiţi şi îi era greoi să păşească. „Atâtea sute de ani petrecute pe lună nu puteau să nu aibă urmări asupra ta.” îi spuse o voce în mintea sa.

XXIV — Cupa

Ajuns sus, prin întuneric, dădu peste un băiat ghemuit, pus de pază la uşa ferecată, care adormise făcut ghem. „Este probabil unul dintre paji.” îşi spuse el. „Halal pază. Tu trebuia să păzeşti fiica de împărat şi ai adormit.” Imediat îşi îndreptă atenţia către uşa de lemn boltită, pe care o încercă cu mână tremurândă şi osoasă: era, desigur, încuiată. Se înspăimântă. Dacă nu o putea deschide? „Cheia? Unde este cheia?” Începu să se caute frenetic prin buzunare, în sân, la gât, în chimir, în şosete… nu găsea nimic, dar nimic. „Pajul!” îi spuse o voce speriată în minte.

— Trezeşte-te, băiete, îi spuse el, ridicându-i barba dintre genunchi, şi pălmuindu-l uşor peste obraz. Este timpul să te trezeşti, fiule.

Dar tânărul, care parcă arăta ca el când fusese mai mic, dar poate mai schimonosit la faţă de somn, dormea adânc. Şi visa, căci i se vedeau pleoapele cum i se zbat uşor. Barba îi căzuse la loc cum o lăsase. Era doar un băieţandru… şi foarte posibil şi sub influenţa vreunei băuturi… a băut vin.

Imediat începu să-l buzunărească: căută cheia de fier peste tot, dar nu o găsi asupra lui. Apoi Băiatul-călător îşi simţi picioarele şi spatele atât de grele încât simţi că dacă nu se aşează o să se prăvălească pe jos oricum. Aşa că aproape căzu lângă pajul adormit. Răsuflă cu putere şi simţi cum îşi vântură firişoarele din barbă. Barbă?! „Eu am barbă?” se întrebă el năucit, pipăindu-şi pieptul. Se pare că da, cât putu distinge prin atingere, căci ochii îl lăsaseră în întuneric. Acum îşi dădu seama că nu mai putea să vadă aproape deloc, parcă o ceaţă neagră-albăstruie i se puse pe ochi.

— Este în regulă că ai adormit… nu mă supăr. Am adormit şi eu în pază de multe ori… se pomeni el că îi spuse celui adormit.

Răsuflă trist. Îşi roti privirile dar nu putu să discearnă nimic.

— Ştii cum să te trezeşti din somn? Se pomeni că spune Băiatul, neştiind dacă îl întreabă pe băiatul adormit sau pe sine însuşi. Ah? ăsta este al tău? tresări dintr-o dată uimit: lângă băiatul adormit era un pahar de vin, pe care-l simţise cu mâna, aproape dărâmându-l.

— Pot să îl beau eu?

Dar băiatul, fiind adormit, nu răspunse. Oftă.

— Oricum, nu îţi mai trebuie acum.

Băiatul se miră de vocea sa răguşită şi obosită, parcă i se schimbase. Îndată ce îl puse la buze, tresări uimit.

— Dar ăsta nu este vin! Este sânge! Sânge de om! Şi este proaspăt, de acum, încă este cald! Nu este nici închegat…

Făcu o pauză…

— Ah, ştiu trucul acesta. Sângele, dacă îl amesteci cu ceva buruiană, nu-mi mai vine în minte acum cu ce, nu se încheagă, şi rămâne proaspăt.

Mai făcu încă o pauză încercând să înţeleagă lucrurile…

— Înţeleg. Mă aşteptai. L-ai făcut pentru mine, aşa-i? Nu te poţi trezi din somn că ţi-ai vărsat sângele în pahar, pentru mine. Ştiu şi trucul ăsta. Dacă eşti bătrân şi bei sânge de copil îţi revin simţirile înapoi şi te întinereşti. De-acolo s-au născut poveştile cu vampiri. Vai, săracul de tine! Eu niciodată nu ţi-aş fi cerut asta. Cum aş putea să îţi cer asta? Cum să îţi beau eu sângele tău? Ca să mă reînvigoreze? Nu te-aş fi atins nici cu un deget…

Şi Băiatul-călător se lungi cu greutate şi se opri deasupra celui adormit şi-l sărută pe frunte, în acelaşi loc unde îl lovise buzduganul Împăratului-Roşu.

— Scoală, fiule! Fiul meu iubit! Ai fost pierdut, dar acum te-am găsit! Eu nu mai vreau nicio un fel de regenerare. La ce bun? Sunt bătrân acum. Am trăit destul. Este timpul să mă sacrific eu pentru alţii, nu tu. Uite, iau eu paharul acesta de la tine. Fie! Haide că îl beau. Dar o să îl beau eu şi o să rămân eu să dorm în locul tău. O să mă adoarmă, nu o să mă trezească. Aşa vreau eu. Acum, du-te! Trezeşte-te şi du-te după pasărea aceea, găseşte-o unde se ascunde după lună şi suceşte-i gâtul puţin, ca să-i vină minţile la cap, să nu mai fie aşa de nebună! Da… eu nu mai am nevoie de nicio soţie, eu sunt bătrân acum… dar tu încă poţi merge după ea. Să fii tu cel care o ia. Acum du-te! Du-te cât mai este timp.

Se opri puţin pe gânduri… „dar cheia?”

— Ah, acum ştiu. Valetul cel slab de minte nu şi-a dat seama. Nu ai nevoie de nicio cheie, băiete. Tu eşti cheia. Tu şi fata, amândoi. Cheia de fier o să îţi apară în buzunarul de la piept fix în momentul în care te trezeşti. Nu o pot găsi acum, în vis. Ştiu şi trucul acesta.

Prinse cu îndrăzneală paharul plin, îl duse la gură şi-l dădu pe gât cu greutate, dar nu se lăsă până când nu termină. Reuşi şi păru entuziasmat de performanţa sa. Zâmbi bătrâneşte, ca un bătrân ce dă în mintea copiilor, ce face o poznă.

— Este somnoroasă. Mi-am amintit acum. Buruiana care face sângele să nu se închege. Însă te adoarme. Dacă pui somnoroasă în vin te apucă somnul şi nu te mai trezeşti. O să mă adoarmă şi pe mine. Ştiu toate trucurile acum, dar acum, la ce folos? Acum sunt bătrân. Acum s-a isprăvit! Dumnezeu să mă ierte! Mai zise el zâmbind trist, dar oarecum împăcat cu sine.

Iar băiatul treaz, care nu mai era băiat, ci un bătrân uriaş, cu barbă şi păr alb, şi cu braţe groase, îşi puse bărbia în piept, întocmai cum o avea băiatul adormit, încercînd să cadă în somn. Parcă, parcă, era fericit; imediat după închiderea pleoapelor capul îi devenise greu şi adormise, şi ultimul său gând fusese speranţa că se va odihni de atât zbucium şi că nu-l va mai trezi nimeni niciodată din vis.

XXV — O pasăre le-a arătat drumul

Bătrânul începu să viseze un cuplu de doi tineri, amândoi frumoşi cum nu mai văzuse vreodată, ce semănau oarecum… ca doi fraţi, care se iubeau şi ţineau de mână, pe dunele lunii, însă din ceva motiv necunoscut şi blestemat erau singuri pe lume şi nu aveau nimic. Ce ar fi vrut să fie el acel tânăr frumos, cu o iubită aşa de frumoasă şi albă la faţă şi blondă! S-a dus şi tinereţea…

Ei priveau ruinele unui palat, aproape făcute una cu pământul. Iubita sa îl privi şi ghici la ce se gândea, şi-i spuse încercând să-l liniştească:

— Nu-ţi fie teamă, scumpul meu soţ. Ştiu un loc unde o să putem trăi fericiţi mulţi ani, un loc ascuns, peste câmpii, dealuri şi munţi, care se găseşte greu, şi Moartea nu ne va găsi cu uşurinţă acolo.

Băiatul-călător îşi privi cu uimire şi cu dragoste soţia. Se lăsă dus de ea câţiva paşi mai încolo şi, într-adevăr, se simţi cum capătă curaj de sine, auzind-o pe ea.

Ea puse încărcătura jos şi începu să-şi desfăşoare veşmintele sale albe ca zăpada; mâneci într-alte mâneci şi gulerele adunate în alte gulere, pe care le trăgea şi le despătura, toate din rochiţa sa albă şi transparentă.

— Ce este înăuntru? întrebă băiatul privind cutia rotundă.

— Deschide-o. Este tot ce ne-a rămas de la părinţi.

Băiatul luă jos capacul şi fu uimit să vadă mii şi mii de mărgele, cârlige de aur şi basmale înflorite, colorate. Trebuiau să valoreze ceva! Zâmbi, căpătând şi mai tare curaj de sine. O privi cu dragoste.

— Eu mă voi preface într-o pasăre, iubitul meu. Eu sunt Pasărea-Măiastră, pe care nu a văzut-o nimeni până acum… până la tine. Tu vei încăleca pe mine, cu tot cu cufăraş, şi aşa vom zbura pe pământ. Haide!

Şi fata întinse mâinile în laturi, făcând ca poalele uriaşe ale rochiei ei, acum desfăcută complet, să se umfle în vântul călduţ al lunii. Se întinseră cât velele de corabie. Băiatul prinse cufăraşul în braţe şi apoi rămase o clipă încurcat cum va urca pe iubita sa. Îşi mută privirile de la umerii mititei la mijlocul subţire, prin rochiţa transparentă, ce părea atât de fragil. Dar nu apucă să ceară explicaţii, ca domniţa fu luată de o pală de vânt cald, planând înapoi, luându-l şi pe baiat odată cu ea, aburcându-l, care se prinse numaidecât de mijlocul ei. Mai apoi, domniţa îşi îndreptă trupul în aer, şi băiatul putu să se aşeze mai bine, mai ales că rochiţa ei, umflată de vânt, era ca o saltea moale, uriaşă.

— Nu v-am spus eu, băieţi? E mai uşor să te laşi purtat de cruce decât să îţi porţi crucea. Dar voi nu şi nu, zise Omul-ce-face-focul cu un ton amuzat şi voit certăreţ în râsetele celorlalţi.

— Tu? Voi? Tresări uimit băiatul privind în spate: toţi tovarăşii săi erau acolo, Omul-ce-face-focul, mucalit, Omul-ce-ascultă, cu ochi rotunzi ca de bufniţă şi gura mică strânsă cerc, şi, ultimul, uriaşul Omul-ce-visează, surâzător, aşezaţi în linie dreaptă, unul în spatele celuilalt.

— Iacă şi noi, îi spuse Omul-ce-ascultă.

— Dar… dar când aţi venit aici?

— Niciodată nu am plecat! Răspunse Omul-ce-visează, râzând şi plângând de fericire în acelaşi timp.

Băiatului îi dădură lacrimile şi-şi simţi fruntea încordată şi obrajii aprinşi. Izbucni în plâns de fericire: toţi tovarăşii săi erau cu el, să-l ajute.

— Are cineva o hartă? Întrebă acru Omul-ce-face-focul.

— Nu am nevoie, răspunse Omul-ce-visează, cu vocea întretăiată de emoţie. Ştiu drumul pentru că vin de acolo!

În timp ce Băiatul-călător se întorcea, scăpă cufăraşul din mână. Capacul, ca un capac de oală, căzu imediat şi lăsă conţinutul să se deverse, din cufăraşul ce acum plutea în cădere, laolaltă cu ei.

— Uite ce ai făcut! Îl certă Omul-ce-face-focul.

— Nu-ţi face griji, iubitul meu, auziră ei o voce parcă venită de nicăieri, deşi înţelegeau că era Pasărea pe care ei o călăreau. Vor cădea toate pe pământ şi putem să le culegem înapoi, pe câte vrem.

Aşa că înapoia lor, în timp ce planau lin spre pământ, mii şi mii de basmale înflorate, cârlige şi cârligioare de aur şi ghirlande şi mărgele, toate strălucind ca nişte pietre preţioase, umpleau cerul de un negru închis.

— Acolo… simţiră toţi o mână groasă şi uriaşă, venind din spatele lor, dogorind de căldură, cum le arată ţinta.

Priviră toţi într-acolo. Dar nu putură să discearnă locul ascuns… era mult prea întuneric. Vădeau doar pătrăţele şi dreptunghiuri gri şi albastre închis, tarlalele oamenilor, aşa cum se putea vedea de la mare înălţime…

XXVI — Băiatul se trezeşte

Şi atunci ele se transformaseră în pietre pe podea, de stâncă rece. Se auzi un cocoş cucurigând. Băiatul clipi des din ochii albaştri, rămaşi pironişi pe podea. Era doar el singur, Băiatul-călător, ce sta în şezut, pe holul întunecat de de la capătul scărilor în spirală, proptit de uşa de lemn ce ducea la camerele fetei de împărat. Avusese un somn lung, foarte lung, ce păru că ţinuse mii de ani. Cât adormise, nu ştia, dar încă era noapte, poate chiar miezul nopţii, simţind umezeala ce îi dădea prin deschizăturile hainelor sale şi nevăzând nicio rază de lumină albastră ieşind pe fereşti. Îi venea greu să creadă că dormise doar câteva clipe, dezmeticindu-se atât de greu, dar în acelaşi timp nu putea să creadă că dormise o noapte întreagă, simţind că dase doar câteva răsuflări de când închise pleoapele. Nu era nimeni altcineva lângă el. „M-am trezit” — îşi spuse. Se ridică în picioare, lovind fără să vrea un pahar gol ce clincheti pe podeaua de piatră; i se făcu inima cât un purice, dar mai apoi se îmbărbătă. „Este încă noapte!” spuse el cu speranţă, ştiind că dimineaţa este cea care îi pune capăt zilelor sale. Puse mâna pe clanţa uşii şi o încercă: era închisă. Parcă avuse simţământul că nu o închise cum trebuia seara şi că era deschisă. „Am închis-o.”

Scoase cu înfrigurare cheia de la piept şi păru surprins că o are aievea şi nu a pierdut-o sau că doar a visat-o. O învârti în broască încercând să nu facă zgomot, cu inima strânsă, şi deschise încetişor uşa de lemn, boltită sus, apoi intră tăcut în cameră, să nu trezească pe nimeni cine ar putea să fi dormind în apropiere.

Dar în dormitor era lumină. Lumina lunii intra pe cele două micuţe fereastre şi inunda cu lumină albă ca de ceară ambele camere. Văzu cum doi ochi albaştri ca doi luceferi îl străpungeau. Fata Împăratului Roşu era trează, stătea în şezut pe marginea patului, cu cuvertura dată la o parte, cu ochii ei mari şi albaştri, obosiţi şi plânşi. Îl aştepta să vină, privindu-l cu sprâncenele ei subţiri încruntate, cu guriţa ei mică răsuflând a efort. Îl privea cu un soi de nebunie, cu o sclipire în ochi, şi era roşie la faţă. Băiatul-Călător nu avea nicio îndoială că ea trăise aceleaşi lucruri ce le trăise el în vis. Suspină de câteva ori când îl văzu pe băiat. Acesta se apropie de ea încet. Când ajunse lângă ea, ea îi luă mîna dreaptă cu cu degetele ei lungi si subţiri, albe ca zăpada, o du-se la buzele fierbinţi şi o sărută cu ochii închişi. Ba chiar două lacrimi şi mai fierbinţi căzură pe ea.

El îi prinse mâna şi i-o sărută. El îşi undui mâna atârnând spre chipul ei; apoi degetele îi tresariră, mângâind-o pe cap. Îndată o prinse de părul bogat cu putere şi îi trase capul pe spate, iar ea scăpa un geamăt de animal rănit. Se aplecă în genunchi şi-şi înfipse dinţii reci în gâtul ei fierbinte ce zvâcnea a viaţă. Apoi se ridică şi o împinse pe pat; ea îşi ridică ochii ei mari şi frumoşi, parcă bolnavi, privindu-l, şi se zvârcoli spre mijlocul patului, să se aşeze mai bine. El îşi ridică cămaşa albă de in şi o aruncă într-un colţ. Apoi veni în patru labe pe pat, deasupra ei, şi îşi apropie faţa. Se sărutară îndelung cu buze fierbinţi. Băiatul nu ştia dacă visează sau este adevărat.

Într-adevăr, se isprăvise. El biruise pe fiica Împăratului Roşu. Fata devenise acum soţia sa. Era supusă.

XXVII — Acesta este prima dimineaţă

Un sunet de bucium se auzi, probabil dintr-un corn, şi continuă să sune părând că nu se mai sfârşeşte. La sfârşitul sunetului clopotele din capelă începură să bată. Băiatul şi fata Împăratului-Roşu ieşiră dintr-o uşă boltită laterală, mică şi neînsemnată, uitată de toţi pentru că era nefolosită de nimeni, pe unde îşi aplecară capetele. Când şi le ridicară priviră în curte: toţi curtenii erau de faţă, cu feţele lungi şi trase, şi cu colţurile gurii coborâte în jos; alţii şi le tineau strânse, iar privirile lor erau seci şi triste. Priveau cum băiatul şi domniţa se îndreptară, cum domniţa îşi încolăci mâna pe braţul băiatului, şi apoi, cu frunţile drepte, şi pletele atârnându-le în jos, păşiră încet şi ferm către ei. Părul băiatului era castaniu şi parcă strălucea roşiatic în luminile dimineţii; atârna ca niciodată până acum până la umeri, iar pe la tâmple se vedeau câteva fire argintii şi groase, premature, întocmai cum răsar peste noapte oamenilor din pricina vreunei întâmplări tragice sau vreunei sperieturi soră cu moartea. Pe obrazul său lung şi supt, cât şi pe bărbia ascutiţă, se vedeau primele firişoare de barbă, toate portocalii ca rugina. Ochii săi, plânşi şi somnoroşi, erau bulbucaţi şi albaştri, întocmai ca ai fetei de împărat ce se lipea de el.

Un curtean mai bătrân, Vătaful, cu o mare greutate sufletească, îşi găsi curajul să înceapă:

— Fată de împărat… şi Băiatule-călător…

— Ştiu. Le răspunse el cu o voce venită din gât, misterioasă.

Însă curteanul nu băgă de seama ce zise, sau poate că pur şi simplu nu acceptă ce auzi, căci cei doi tineri nu aveau de unde să ştie. Aşa că nu renunţă, nu înainte să arunce o privire în stânga şi dreapta, să vadă dacă cineva vrea sa îl ajute:

— Domniţă…

— Ştim, le răspunse ea. Tatăl meu a murit peste noapte în capelă, în timp ce se ruga.

Un murmur mut trecu prin toată adunarea.

— Şi acum… începu el din nou.

— Ce ne facem? rosti fiica Împăratului-Roşu, ştiind întrebarea de dinainte, şi voind să-l ajute. Acesta este împăratul acum, spuse scurt, fără să îl indice în niciun fel pe cel care stătea în stânga sa. Înţeleseră toţi despre cine era vorba şi-şi mutară privirile asupra lui. Ea continuă pe o voce domoală şi sigură pe ea:

— Vom ţine doliu trei zile şi trei nopţi, aşa cum i se cuvine unui împărat; după aceea, vom petrece la nunta noastră trei zile şi trei nopti, aşa cum i se cuvine unei fiice de împărat; iar după aceea, vom petrece încă trei zile şi trei nopţi, aşa cum i se cuvine înscăunării unui împărat, zise ea, neaşteptând să i se răspundă.

Pentru prima oară pe feţele oamenilor apărură semne de uşurare şi pace; alţii schiţară chiar câteva zâmbete, alţii aprobară cu capetele, mulţumiţi.

— El este soţul meu, Zburătorul care m-a răpit din turnul meu, cel care m-a trezit din vis.

Fata făcu o pauza, iar oamenii ascultau în linişte fără nicio împotrivire. Nu chiar înţeleseră ce spunea şi nu putura să nu observe miraţi că cei doi tineri erau învăluiţi de o aura magică, şi parcă semănau unul cu celălalt, ca doi gemeni, lucru pe care nu-l observaseră până cum. Li se păreau toate aceste lucruri miraculoase, dar aveau simţământul că sunt toate bune.

— El m-a luat pe mine, iar eu mă voi supune lui şi nu îl voi lăsa niciodată, ci îl voi îngriji şi asculta cu supunere, ca o soţie cumsecade, mai adăugă ea, roşiindu-se la nas şi la ochi privindu-şi iubitul, zâmbind.

Mulţimea de oameni prinseră voci.

— E un băiat bun şi milos! spuse unul.

— E un tânăr de ispravă!

— Este un fecior mândru! spuse altul.

— Dumnezeu să vă ţină pe amândoi în viaţă şi să vă ajute să ne călăuziţi cu bine!

La auzul acestor vorbe, toţi oamenii mai mai că le veniră să chiuie. Dar mai apoi, îşi luaseră seama repede, căci nu era vreme de bucurie, era vreme de întristare.

XXVIII — Împăratul cel nou

Pe o uşă de lemn, ţinută de oameni din toate părţile, Împăratul-Roşu fusese scos afară din capelă; avea o faţă palidă, albă, liniştită de orice frământări, iar ochii şi gura îi erau închise, de parcă era prins într-un somn uşor. Ba chiar unora oameni li se părură că pieptul îi mişcă natural cum ar răsufla. Nici vorbă: era de neclintit. Lumina albastră a ochilor săi acum închişi parcă se refrânseră glacial pe lateralele osoase al nasului său lung şi subţire cât şi de-a lungul cercurilor de sub ochi: era vânăt, fără sânge. Barba sa lungă şi roşie îi era aşezată cu grijă pe piept de către oameni, iar coroana sa serpentină i-a fost aşezată pe ea. I-au pus şi mâinile împreună, ca şi cum şi-ar fi găsit pacea. Nu fusese un împărat bun, era aspru şi mânios, şi tuturora le fusese frică de el; însă chiar şi aşa, în aceste momente, toţi se simţeau cu adevărat îndureraţi, privindu-i faţa albă ca zăpada.

— Era aspru, dar drept, prinse cineva voce şi alţii îl aprobară.

— Da, întotdeauna a fost drept, doar că oamenii sunt răi şi îl vedeau ca fiind rău chiar dacă el nu era, că aşa sunt oamenii, păcătoşi, prinse curaj altul.

— Poate că nu a fost rău niciodată… aprobă cineva meditativ… poate doar că ni se părea aşa pentru că nu era niciodată vesel… eu nu l-am văzut niciodată fericit.

— Lasă că acum avem un împărat mai tinerel, şi frumos, şi poate el o să fie vesel şi o să ne veselim toţi de veselia lui.

Între timp doi oameni aduseră masa pe care împăratul mânca de obicei, din sala cea mare a casei lui, şi o puseră în mijlocul curţii, unde alţii săriră să pună mâna într-ajutor. O zgâlţâiră să verifice dacă stă bine, şi imediat cineva puse o aşchie de lemn sub un picior, ca să o proptească mai bine. Ceilalţi aşezară uşa, cu împărat, pe ea.

— Şi buzduganul, aduceţi-i şi buzduganul, cerură câţiva, iar vreo doi-trei oameni se grăbiră să i-l aducă, punându-l de-a lungul lângă el.

Păstrară un moment de linişte. Dintr-o uşă laterala ieşi un tinerel cu barbă scurtă, în grabă, trăgând o robă neagră pe el în timp ce venea, aruncându-şi dintr-o mână în alta o carte. Venise aproape în fugă lângă împărat, aşeză cartea lângă el, apoi aprinse o lumânare de la focul din curte, şi o aşeză şi pe ea lângă împărat, luând cartea în mână înapoi – era Diaconul, iar ceea ce răsfoia grăbit acum era Biblia. Începu să citească o rugăciune, pe care toţi oamenii o ascultară. După aceea, îl duseră înapoi în capelă, pentru priveghere; oamenii l-au privegheat, s-au rugat, şi au ţinut post numai cu pâine uscată şi apă. Şi asta au făcut trei zile, şi toţi avuseră un comportament cuviincios şi au purtat straie cernite. A treia zi, de dimineaţă, l-au îngropat în mijlocul ogorului a cărui grâu nu putea să fie secerat şi au mâncat pomană, chifle de grâu dulcege, şi au băut rachiu înţepător şi mentolat. În aceeaşi zi, seara, cuplul marital apărură în faţa curtenilor, îmbrăcaţi cu haine frumoase şi cu părul pieptănat; făcură în curte un foc uriaş, la jăratecul căruia învârteau viţei şi purcei; ar fi făcut şi berbeci însă oile erau încă urcate la munte, căci era doar sfârşitul verii.

Nunta ţinu trei zile şi trei nopţi, având noroc de vreme bună, petrecând atât în sala cea mare, departe de zăduful zilei, cât şi afară în curte la foc, păziţi de răcoarea nopţii. Toţi au băut, mâncat şi dansat şi s-au veselit şi s-au bucurat şi au binecuvântat mirii, rugându-se la Dumnezeu pentru sănătatea şi fericirea casei lor.

Apoi, într-o dimineaţă, toţi se primeniră şi veniră pentru încoronare: Băiatul-călător se puse în genunchi cu faţa spre răsărit, se rugă lui Dumnezeu în faţa tuturor şi jură oamenilor că o să aibă grijă de ei ca supuşi, pe cât îi stă în putere, la fel cum Dumnezeu însuşi are grijă de oameni; Diaconul goli un vas de mir pe capul tânărului, ungându-i pletele, obrajii şi gâtul. Apoi mai multi bărbaţi, cei mai bătrâni şi mai de seamă dintre ei, ţinură o coroană florală, din crenguţe de trandafiri mici şi roşii, împletite în meandre, cu tot cu spini mititei şi tociţi. Iar când băiatul se ridică, deveni Împărat. Oamenii chiuiră şi strigară ura cât putură de tare. Şi apoi petrecură trei zile şi trei nopţi, pentru noul Împărat.

XXIX — Invadatorii pornesc la pradă

Însă în a doisprezecea zi, la doar 3 zile de la încoronare, un lucru trist se întâmplă: o treime dintre slujbaşi se întărâtară unul pe celălalt şi deveniră năprasnici. Vorbeau între ei încruntaţi şi supăraţi, la început prin şoapte şi gesturi, apoi tot mai tare, apoi câteodată chiar ajungând să strige. Noul împărat, simţind că trebuie să facă ceva, deşi temător, veni către ei, şi îi întrebă care le este pasul. Iar ei ii răspunseră mânioşi:

— Ce te interesează pe tine? Nu eşti împăratul nostru şi nu te recunoaştem de împărat.

— Este dreptul meu din naştere să devin mai-marele oamenilor, căci sunt fiu de împărat.

— Ba nu eşti, le răspunseră ei, eşti doar un biet pescar. Împăratul nostru era Împăratul-Roşu, iar tu nu eşti el.

— Eu sunt una cu el, le spuse el, şi dacă staţi lângă mine, va fi ca şi cum veţi sta lângă Împăratul-Roşu, continuă să le răspundă el cu o voce calmă şi înţelegătoare.

— Nu ne supunem ţie. Vrem să plecăm! spuseră ei înverşunaţi.

— Dacă veţi pleca nu va fi bine de voi şi, de altfel, nici de noi, pentru că ne părăsiţi, iar voi faceţi parte din Curtea aceasta.

— Dar este bine de noi acum? Cum se poate asta să fie dreptate? Ca tu, un simplu pescar, să izbuteşti unde noi nu am putut izbuti, noi fiind de neam mult mai ales decât tine? Află atunci de la noi: noi mergem să ne căutam dreptatea în altă parte.

— Nu înţelegeţi, le spuse el. Purtaţi jugul dreptăţii cu mândrie, fără ca să vă daţi seama că sunteţi robiţi şi nu liberi. Calea cea mai bună dintre toate este cea smerită, nu cea mândră. Fie dreaptă sau nedreaptă cu voi, tot lângă mine vă veţi găsi liniştea, căci jugul meu este mai uşor decât oricare altul. Lăsaţi mândria la o parte, şi veţi fi liberi.

— Da, dar până şi tu tot ţi-ai cerut dreptul tău de care ai fost lipsit şi ţi l-ai căpătat. Şi nu, nu vom fi liberi, ci supuşi ţie, aşa că nu vom lua nimic de la tine.

La asta Împăratul nu mai avu ce sa răspundă. Dar apoi prinse curaj şi simţi un val de căldură în tot corpul:

— Uitaţi-vă la voi! Nu aveţi printre voi un om care să viseze, aşă că veţi pleca dintr-un loc în altul, fugind pe faţa pământului, căutând ceva ce doriţi cu sete, dar nu îl veţi găsi niciodată. Nu aveţi nici pe un om care să vă asculte şi nici voi nu veţi fi ascultaţi, cuvintele voastre vor fi ca pietrele pentru oameni şi urechile voastre surde lor, iar inimile voastre ca de piatră. Veţi căuta întotdeauna să omorîţi sau să înşelaţi pe cineva, ca să îi luaţi avutul, munca sa, pentru că voi nu veţi putea lucra nimic şi nu veţi putea păstra nimic. Şi, mai ales, nu mă aveţi pe mine, singurul care poate să vă redea tinereţea. Veţi fi mereu trişti, cuprinşi de obidă şi de înverşunare, îi veţi urî pe toţi şi veţi fi urîţi la rândul vostru de toţi. Singura voastră plăcere va fi să beţi vinul, dar şi acela, nu de plăcere, că de durere, ca să vă uitaţi de soartă. Veţi fi blestemaţi.

— În loc să ne binecuvânteze, el ne blastămă! spuseră oamenii înverşunaţi şi mai tare, clătinându-se de pe un picior pe celălalt şi dând din mâini a lehamite.

Scuipară a dispreţ şi de nervi, se agitară, apoi îi întoarse spatele. Luară ca arme ce prinseră sub mână, câteva din secerile secerătorilor, câteva din laţurile văcarilor cu care prindeau viţeii, apoi dezlegară cu forţa caii din grajd, sub privirile nedumerite ale celorlalţi, opriţi din vorbe de către Împărat, cai pe care îi încălecară imediat şi plecară în goană, urmând să-şi îndeplinească menirea cruntă ce o aleseră ei înşişi cu mâna lor.